Pseudokinematikos, prin film către viaţă

Citiţi un fragment din această carte.


Eliberându-se la prima vedere de autoritatea oricărui canon în materie de film ori critică cinematografică, criticul timişorean Marian Sorin Rădulescu îşi intitulează generic cele trei volume de eseuri - Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc (Theosis, 2010), Bucuriile filmului (Theosis, 2012) şi Între viaţă şi filme (Filos, 2016), titluri ce îşi revendică locul în biblioteca cinefilului (şi nu doar) mai degrabă ca o colecţie autentică de eseuri pe teme dintre cele mai variate. Ca atare, Pseudokinematikos devine un fals tratat de cinematografie în măsura în care autorul se eliberează cât se poate de autoritatea criticului de film, apropiindu-se mai mult de blânda şi nepărtinitoarea atitudine a ,,amatorului", adică a eseistului neîngrădit. De altfel, primele două volume de aparentă istorie a ,,filmelor de autor" (cum ţine autorul să sublinieze permanent taxonomia filme de consum şi filme de autor), fie ele româneşti ori străine, sunt proiectate şi rămân în conştiinţa cititorului, în cele din urmă, ca simplă listă (aşa cum aveau criticii să remarce), niciodată cu valoare absolută, dar având determinantul său propriu: ,,lista lui Marian". Concepând din propriul gust un criteriu de valoare, autorul scrie cu toată conştiinţa faptului că fiecare recenzie de film, concentrată ori care suportă scurte divagaţii, departe de a se închide într-un cerc limitat de sens, se deschide, în mod direct, de fapt, spre dialog. Prin urmare, întreaga colecţie a autorului se constituie pe principul solid al dialogului permanent, care, în cele din urmă, conferă textului şi calitatea cea mai de seamă: aspectul viu, mişcător, neobosit al ideilor.

Oricum ar fi privite, textele grupate sub titlul Pseudokinematikos sunt o provocare pentru cititorul care desluşeşte în proiecţia de ansamblu a cărţii o structură labirintică. Propunând o lectură pe mai multe nivele, autorul întreţine asumat şi atent dialoguri dintre cele mai surprinzătoare, ce constituie nu doar o incursiune în arta filmului propriu-zis, ci şi una în critica cinematografică, revenind constant la reflecţii din cele mai neaşteptate din filozofie, literatură ori pur şi simplu din lecturile sale ocazionale sau de căpătâi. Impresia ,,amatorului" este întotdeauna fie dublată în subsol de autoritatea marilor critici de film, fie chiar glasul narativ care devine propagator de înţelepciune livrescă. Ceea ce trebuie remarcat, totuşi, este faptul că autorul nu rămâne un simplu vehiculator de înţelepciune universală, căci gestul său este cel al gânditorului rafinat şi asumat. În fapt, autorul iniţiază dialoguri între idei, devine fericitul mediator al strălucitelor cugetări şi sub masca sigură a aşa-zisei neasumări şi a pretinsei neştiinţe, el construieşte viziuni proprii despre artă şi existenţă în general.

Dialogul se menţine permanent, fără ca totuşi autorul să facă un cult din tradiţie şi cultură, căci acestea interesează numai atâta timp cât sunt indicatoare ale spiritualităţii omenirii, atâta timp cât ele sunt produse ale necunoscutului înfăptuite prin noi. Din acest punct de vedere, Pseudokinematikos facilitează dialogul autorului cu sine însuşi şi cu lumea în care trăieşte, iar dacă primele două volume se conturau mai curând ca moderne ,,cărţi de învăţătură" (moderne, pentru că învăţătura e vehiculată prin mijloacele veacului nostru, cinematografia), cel de-al treilea volum e produsul conştiinţei deja educate, care într-o lume a informaţiei şi a tradiţiei nu şi-a îngăduit luxul ignoranţei. Glasul mai degrabă al criticului de film din primele două volume, aflat în căutarea filmului-interogaţie, a filmului-poezie, devine acum glasul omului - în chip generic - care intuieşte că farmecul Artei, pe de o parte, şi farmecul Vieţii însăşi, pe de cealaltă, sunt întrezăririle cele mai autentice ale sacralităţii şi spiritualităţii, că ambele sunt semne, sunt miracole. În măsura în care filmul, în acord cu marele regizor Tarkovski, pe care Marian Sorin Rădulescu îl recunoaşte drept maestru, este văzut ca icoană, ca ansamblu de semne miraculoase care îndeamnă la o anume hermeneutică, prin ochii celui care cultivă arta ca ,,act liturgic", viaţa poate căpăta ea însăşi dimensiuni transcendente. Între viaţă şi film, între viaţă şi artă, graniţele se estompează atunci când ochiul sensibil priveşte cu emoţia spectatorului cultivat (fie el de film sau de viaţă), astfel încât lumea întreagă devine o icoană: ,,[...] suntem înconjuraţi peste tot - în chip nevăzut - de icoane (înţelese largo sensu), de reprezentări văzute ale celor nevăzute, de ferestre spre absolut, de poezie."

Mai mult, în timp ce filmul devine pentru autor revelaţie, el ajunge să fie în aceeaşi măsură discurs magico-ritualic poetic ori de-a dreptul muzică, în orice caz, el facilitează întâlnirea cu formele înalte de spiritualitate şi existenţă. Speculând una din ,,legile" tarkovskiene, care întrevedea imposibilitatea separării vieţii de munca cinematografică, căci ea este artă, deci formă în sine de viaţă, Marian Sorin Rădulescu îşi face din crezul tarkovskian un crez personal. Cinematografia ca formă de viaţă nu este atât mărturisire a credinţei în puterea de curăţare şi purificare prin artă, ci trebuie înţeleasă ca cel mai autentic gest de mărturisire a însăşi credinţei, căci dacă arta e formă de rugăciune, valoarea însuşită acesteia e un tribut adus sacralităţii în sine. Aşadar, credinţa în sensul ontologic al artei în general devine adevăratul postulat al criticului de film care, dacă nu îl mărturiseşte direct în paginile tot mai dese de confesiune din cel de-al treilea volum, atunci el este încifrat, mai mult sau mai puţin conştient, în această permanentă preocupare a autorului faţă de problematica declinului ori a destrămării valorilor umane. Asediul mediatic, industrializarea artei cinematografice, accelerarea şi pragmatizarea vieţii în sens larg sunt subiecte care revin obsesiv în atenţia criticului şi care, dincolo de aspectul lor concret şi de actualitate, înlesnesc, de fapt, şi mai mult crezul autorului. Nu pesimismul ori deznădăjduitul răsare, pe marginea acestor rânduri, în ochii cititorilor, ci dimpotrivă; cel care crede cu înverşunare, împotriva realităţilor care contrazic, în tainica magie a Frumosului, este cel care în primul rând îşi confirmă lui însuşi şi, de ce nu, care poate chiar confirmă apoi în sens universal, permanenţa ,,poeziei". Declinul, moartea artei chiar, ca fenomene incontestabile, trebuie traduse ca simple încercări ale credinţei, căci arta, adică poezia, fiind ea însăşi spiritualitate, este eternă, şi doar încrederea omului în permanenţa sa rămâne singura perisabilă.

Tocmai de aici demersul acesta al criticului de a aduna în cele trei volume titluri şi secvenţe de film care într-un fel sau altul au marcat cinematografia românească şi universală, dar care mai ales au produs în sens filozofic şi sensibil mutaţii: au devenit ,,icoane" care, reconfigurând realitatea, reasamblând-o, i-au revelat ceva din ordinea neştiută. Şi totuşi, nu despre un demers recuperativ trebuie să vorbim atunci când revenim asupra textelor lui Marian Sorin Rădulescu, deşi principiul cronologic poate fi uşor înşelător în această privinţă, ci despre un act de credinţă care nu face altceva decât să constate, să consemneze pur şi simplu, încă o dată, permanenţa artei şi a sacralităţii în lume.

După cum spuneam, cele trei volume semnate de Marian Sorin Rădulescu apărute până în acest moment sunt gândite în aşa manieră încât să provoace permanent la dialog; şi nu la un dialog întâmplător doar despre film, ci la un dialog sensibil şi rafinat despre credinţă şi bună-cuviinţă, despre frumos, despre lume şi sine. Şi toate acestea pentru că autorul, înainte de a fi un mare cinefil, se dovedeşte a fi un spirit contemplativ şi înclinat spre reflecţie, căruia, întâmplător ori nu, i-a fost prilejuită această fericită întâlnire cu cinematografia. Iar bucuria autorului de a fi trecut el însuşi prin experienţa dialogului cu ceilalţi şi cu sine ajunge numai şi numai la cititorul care, întocmai precum spectatorul căutat şi încurajat de Marian Sorin Rădulescu, are bunăvoinţa şi determinarea de a se păstra mereu activ, curios, treaz, entuziast, atent.