Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist


Florian Banu

29.03.2017
Editura Corint
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Florian Banu
De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948-1989)
Editura Corint, 2017


Ilustraţie copertă: Eugen Luchian (în stânga) la o întâlnire de lucru cu şefii Direcţiei Informaţii Externe: Nicolae Doicaru (în centru) şi Ion Mihai Pacepa (1976). (c) www.cnsas.ro

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Florian Banu s-a născut în 1973, la Hunedoara. A studiat istoria la Universitatea "Dunărea de Jos", din Galaţi, şi a obţinut titlul de doctor în istorie în cadrul Institutului de Istorie "A.D. Xenopol", din Iaşi. Din august 2000 este consilier în cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

A publicat mai multe volume de istorie, în calitate de autor (Asalt asupra economiei României. De la Solagra la Sovrom - 2005; "Un deceniu de împliniri măreţe". Evoluţia instituţională a Securităţii în perioada 1948-1958 - 2010) sau editor ("Amorsarea" Revoluţiei. România anilor '80 văzută prin ochii Securităţii - 2012, România şi "războaiele minţii": manipulare, propagandă şi dezinformare (1978-1989) - 2013).

Cuvânt înainte
de Mihai-Răzvan Ungureanu

După ani petrecuţi în fruntea Serviciului de Informaţii Externe, pot spune că, în întâlnirile avute cu prieteni sau cunoştinţe, cu jurnalişti sau cu reprezentanţi ai administraţiei, rareori mi-a fost dat să nu ghicesc, dincolo de subiectele benigne ale discuţiilor, o curiozitate abia disimulată la adresa ocupaţiei mele şi a activităţii instituţiei. Nu despre curiozitatea firească a cunoaşterii este vorba, ci despre curiozitatea referitoare la discursul justificator sau explicativ aşteptat din partea mea. Totul se desfăşura într-un decor de pantomimă. Priviri strecurate, sprâncene ridicate, grimase ironice, gesturi plictisite. Şi, peste toate, un gen de dispreţ politicos, un fel de distanţă rece şi calmă, în spatele căreia se putea lesne citi neîncrederea absolută. M-a încercat deseori sentimentul că vorbele, oricât de argumentate faptic, legal sau etic, cad în gol. Efortul de clarificare sau de lămurire părea inutil, consumat fără rezultat într-un simulacru de conversaţie desfăşurată între un interlocutor care "ştie" întreg adevărul şi un naiv (eu!), care se străduieşte zadarnic să susţină contrariul. Nu calitatea intelectuală, profesională sau gradul de înţelegere a rosturilor spionajului în statul modern îi împiedica să audă. Buna-credinţă, de asemenea, era prezentă. În realitate, înfruntam influenţa unei mitologii consolidate, care generase, prin repetiţie socială, în timp, o paradoxală certitudine, paralelă cu realitatea, autovalidantă, impenetrabilă la dubiu, suficientă sieşi: "serviciile ştiu tot/ conduc ţara/ fac şi desfac/ au oameni peste tot..." et cetera.

Viaţa socială este construită pe schimbul de informaţii dintre semenii noştri, despre ce sunt şi cum sunt ei, despre ce putem aştepta de la fiecare, despre cum interacţionăm. Ştim că secretul, informaţia inaccesibilă, produce mituri. El "pune o barieră între oameni, dar invită în acelaşi timp ispititor la depăşirea acestei bariere prin bârfe şi mărturisiri, această tentaţie însoţind viaţa fizică a secretului ca o armonică superioară", scrie undeva marele sociolog german Georg Simmel, explicând în câteva cuvinte mecanismul prin care ceea ce este cunoaştere ascunsă invită la construirea ficţiunii cunoaşterii. Şi cum, după spusele lui Francis Bacon, orice act de cunoaştere înseamnă şi adaugă putere, este firesc ca însăşi cunoaşterea secretă - în conţinut şi formă - să fie tradusă tot în cheia puterii, dar nu a celei văzute, ci a celei nevăzute, oculte, bănuită că ar mişca întreaga lume. Se presupune că există o tensiune între lumea vizibilă şi o lume ascunsă, profundă, suprapusă peste diferenţa polară dintre informaţia vizibilă, accesibilă, şi informaţia secretă, care ar da acces la înţelegerea resorturilor discrete ale lumii şi ale vieţii. Mistica secretului, a importanţei sale, domină pseudo-logica teoriilor conspiraţioniste. Iar unul dintre manipulatorii tradiţionali de informaţie confidenţială este chiar serviciul de informaţii al oricărui stat. El se străduieşte să afle secretele importante ale altor state sau entităţi politice şi produce, la rându-i, informaţie secretă. În asemenea "temple ale tăcerii", secretul este absolut şi păzit de lege. E suficient să se creadă că subteranele politicii sau ale economiei, mecanismele discrete de funcţionare ale unei societăţi, chiar structura acesteia nu sunt transparente decât pentru cei avizaţi, angajaţi ai unei instituţii speciale. Cum spionajul presupune şi informaţie secretă, şi mijloace secrete pentru a o obţine şi folosi, percepţia celor care privesc din exterior este că realitatea palpabilă este doar de consum, în timp ce la realitatea "adevărată" numai iniţiaţii au acces.

Aceasta ar fi partea perenă, transistorică, a mitologiei ce însoţeşte activitatea unui serviciu de spionaj. Eram pregătit să găsesc o cauză a neîncrederii în prezumţia potrivit căreia directorul unui serviciu de informaţii ştie tot sau aproape tot ce nu ştiu profanii. Este atât de adânc înrădăcinată această credinţă, încât chiar şi o probă accidentală de ignoranţă este interpretată ca o tentativă de manipulare. Mă salva umorul, invocând faptul că paginile de Internet ale serviciilor de spionaj cu experienţă în confruntarea cu publicul conţin inventare de locuri comune ale percepţiei generale, comentate precis şi detaşat. În plus, îmi era clar că există o naturală nevoie de simplificare sau de publicitate care însoţeşte orice întrebare referitoare la activitatea serviciilor de spionaj, făcând abstracţie de legislaţie, context politic sau cultural, conţinut al deciziei strategice etc. Orice jurnalist, de exemplu, se simte chemat să comenteze contradicţii aparente, zvonuri, false intuiţii, scenarii, fiindcă ele se vând şi nu neapărat explicaţiile, enunţurile bine argumentate.

A doua mare cauză a neîncrederii provine din presupunerea că serviciile, fiind omnisciente, sunt, prin urmare, şi omnipotente. În toate mediile politice, în toate spaţiile culturale îşi face simţită bănuiala că, dincolo de ceea ce lasă administratorii politici să se întrevadă sau să conteste neconvingător, există o certitudine a implicării profunde şi presupus maloneste a serviciilor în orice domeniu de viaţă socială. Mai mult, "serviciile sunt peste tot": un număr enorm şi nejustificat de angajaţi, de ofiţeri ascunşi în toate cotloanele instituţiilor de stat, organizaţi în reţele de influenţă şi de autoritate care nu lasă nimic să scape de sub control. Serviciile se insinuează în viaţa privată a cetăţenilor, deschid corespondenţa, scrutează relaţiile interpersonale ş.a.m.d. Valoarea de adevăr a definiţiei omniprezenţei şi a implicării sociale este legată de chestiunea spinoasă a raportului dintre dreptul individual la spaţiu privat şi nevoia de asigurare a securităţii tuturor cetăţenilor. Acest simptom al neîncrederii se bazează pe date de context cultural: în Occident, prezumţia implicării serviciilor în viaţa privată este relativ recentă, ca o consecinţă a valurilor succesive de terorism din ultimii douăzeci de ani, fiind amplificată de marketingul făcut luptei împotriva terorismului. În fostele state socialiste est-europene, percepţia are istorie: serviciile comuniste, pe motivul descurajării oricărei tentative de opoziţie, încercau să controleze tot ce se putea, deci şi viaţa privată.

Unul dintre primii şefi ai Office for Strategic Studies, predecesorul CIA, generalul William J. Donovan, este deseori citat cu afirmaţia, făcută la finalul ultimului război mondial, intelligence must be totalitarian and global. Chiar dacă expresia avea un alt înţeles în contextul începutului de Război Rece, mulţi sunt astăzi tentaţi să considere că doar pretextul s-a schimbat în timp, nu şi comportamentul serviciilor. Comportament totalitar, la limită, înseamnă control social absolut. Nu sunt puţini teoreticienii care vorbesc despre nevoia de a înţelege că, de exemplu, verificarea datelor personale reprezintă o necesitate absolută în prevenirea atentatelor teroriste. În cuvintele unui reputat profesor de istorie de la Universitatea din Toronto, Wesley K. Wark, suntem nevoiţi "să învăţăm să trăim cu Orwell"; chiar şi aşa, trebuie avut însă continuu grijă ca nevoia de securitate să nu se transforme în abuz, dar păstrând cuvenitul echilibru între rolul preventiv al serviciilor şi intangibilitatea spaţiului privat. Dezbaterea referitoare la dacă şi cât ar trebui pierdut din libertăţile cetăţeneşti pentru a întări climatul de securitate a apărut însă într-un mediu cultural în care rostul şi rolul serviciilor secrete a fost pus sub lupă şi discutat zeci de ani de zile. Chestionarea modului în care serviciile se achită responsabil şi transparent de obligaţiile lor, identificarea abuzurilor şi, deopotrivă, a succeselor, evidenţierea raporturilor accidentate dintre decidentul politic şi servicii, ingerinţa în politică ş.a. nu au constituit tabuuri analitice. Au fost scrise cărţi, au fost publicate articole, au apărut memorii - altfel spus, activitatea serviciilor a construit o bibliografie istorică. Din istorie înveţi ca profesionist; până la urmă, învaţă toţi.

Dincoace de Cortina de Fier, situaţia arată altfel: dezbaterea aproape că nu există sau, acolo unde răbufneşte, face doar titlurile unei zile. Nu are amplitudine, nu preocupă minţile luminate, nu interesează îndeobşte oamenii politici. În ciuda faptului că numărul şi calitatea dezbaterilor publice, inclusiv în România, au crescut, întrebările fundamentale referitoare la rolul şi rostul serviciilor au rămas cantonate în anecdotică.

De ce? Fiindcă nu există istorie!

Aici regăsesc a treia mare sursă a neîncrederii. Poţi vorbi despre ceva - mai ales dacă e o instituţie a statului - dacă nu are trecut sau dacă trecutul s-a cernut exclusiv pe seama percepţiei sociale? Probabil că nu. Serviciile occidentale mari nu s-au ferit de istoriografie. Înainte de monografiile de instituţii au fost memoriile foştilor angajaţi, multe eroizând, sub comandă ideologică, momentele de triumf ale acţiunilor operative. Apoi au început să apară monografiile "corecte", cenzurate şi adaptate contextului politic. Le-au urmat biografiile, memoriile numelor ilustre din fruntea serviciilor, culegerile de documente, monografiile neoficiale. S-a ajuns, în zilele noastre, la analize de conţinut ale istoriografiei FBI sau CIA, care inventariază eforturile de descriere a evoluţiei instituţionale obişnuind cititorul cu o perspectivă lipsită de complexe asupra "colţurilor tăcute din sistem". Acolo unde istoricului i s-a permis să investigheze, astăzi există biblioteci de referinţe ştiinţifice. Critice sau laudative, recenzate bogat sau abia băgate în seamă, corecte sau fanteziste, convenţionale sau nu, citate sau uitate - toate aceste interpretări istorice, cu zestrea lor de subiectivism, compun un portret instituţional care oferă explicaţii plauzibile în locul tăcerii absolute. Istoricii şi jurnaliştii care se lansează astfel sunt the children of their age, but also children with a borrowed compass, conştienţi că trebuie să îşi asume o dependenţă interpretativă faţă de contextul instituţional despre care scriu. Mai există un motiv foarte puternic pentru recursul la istoriografierea trecutului: în cuvintele lui Wesley K. Wark, the future of intelligence requires a discovery of the past. Fără o expunere onestă a rolului serviciilor speciale în angrenajul luării deciziilor strategice, în dinamica sistemului de relaţii internaţionale, fără o înţelegere adecvată a limitelor de acţiune, dar şi a erorilor comise prin neglijarea şi depăşirea limitelor, nici publicul cititor, nici factorii decizionali nu vor înţelege ce şi cât li se poate cere. Înţelegerea trecutului înseamnă asumarea viitorului. De ce, din această perspectivă, încă mai avem de recuperat? Pentru că, inevitabil, discursul istoric onest se loveşte de reprezentările populare - cum spuneam mai sus - înclinate să acorde atenţie detaliilor spectaculoase, şi nu raţiunilor de existenţă şi de activitate ale serviciilor de intelligence. În plus, se manifestă a curious unwillingness de a învăţa din istorie, adică de a interpreta corect greşelile ca îndreptare pentru deciziile viitoare. În acest ultim caz, autosuficienţa decidentului politic, voluntarismul, indiferenţa faţă de normele legale etc., combinate cu neglijarea trecutului, pot conduce la rezultate catastrofale.

Am avut ocazia să îl cunosc pe Sir John Scarlett, director al Secret Intelligence Office (Serviciul de spionaj al Marii Britanii - SIS, MI6) între 2004 şi 2009. O dată am discutat şi despre rolul istoricilor în restaurarea încrederii publice în serviciile speciale. Atunci am aflat că, în pregătirea centenarului SIS, sub autoritatea lui, luase decizia de a angaja un profesionist pentru a scrie o istorie cât de cât obiectivă şi bine argumentată a instituţiei. Iniţiativa a fost preluată şi de succesorul său, Sir John Sawers, în mandatul căruia a apărut MI6. The History of the Secret Intelligence Service, 1909-1949, sub semnătura profesorului Keith Jeffery, deţinător al catedrei de istorie de la Queen's University, Belfast (2010). Mai târziu, întâlnirea cu însuşi autorul m-a convins că, oricât de dificilă a fost munca de adunare a informaţiilor - în ciuda accesului nerestricţionat la arhivele serviciului - efortul, concretizat într-un volum monumental de 810 pagini, a fost răsplătit cu gratitudine şi consistentă apreciere publică. Ecoul în mediul academic a fost foarte favorabil şi autorului, lăsat să îşi exprime liber punctele de vedere, şi instituţiei. Dar nu este un caz singular în Marea Britanie. Cu un an înainte, în 2009, profesorul de istorie modernă şi contemporană Christopher Andrew, de la Cambridge University, publicase, pe aproximativ aceleaşi coordonate tehnice în raport cu deţinătorul arhivei, The Defence of the Realm. The Authorized History of MI5. Libertatea analitică a autorului a reprezentat garanţia unui foarte bun produs intelectual, aşa cum remarca directorul de atunci, Sir Jonathan Evans (bun cunoscător al României, între altele). Pe acelaşi drum a mers şi profesorul de relaţii internaţionale Richard J. Aldrich, de la Universitatea Warwick, care - fără să aibă pretenţia unei susţineri instituţionale deschise - a redactat prima monografie majoră a Government Communications Headquarters, sub titlul GCHQ. The Uncensored Story of Britain's Most Secret Intelligence Agency în 2010. Printre cei cărora le mulţumeşte pentru sprijin se află şi istoricii oficiali ai instituţiei, ale căror nume sunt trecute sub tăcere. În urma publicării acestor volume, gradul de încredere a crescut apreciabil şi referinţele la activitatea serviciilor au cuprins întotdeauna titlurile monografiilor autorizate, lăsând mai puţin spaţiu speculaţiilor şi scenariilor. Este încurajator şi pentru istoricii români, aşadar.

Prezenţa timidă încă a profesionistului în teritoriul unei teme atât de spinoase nu face decât să alimenteze mitul potrivit căruia ar exista o continuitate de scopuri, mijloace şi metode între serviciul de securitate al regimului totalitar şi serviciile de informaţii de astăzi. Este mai simplu să crezi că nu s-a schimbat nimic, invocând experienţe individuale de dinainte de 1989, decât să înţelegi că, sub presiunea angajamentelor strategice externe, a colaborării cu partenerii europeni sau transatlantici, majoritatea instituţiilor speciale din statele Europei de Est s-au transformat după modele occidentale. Pentru a putea contrazice o asemenea prejudecată trebuie însă un serios şi continuu recurs la istorie, utilizând orice posibilitate de informare ştiinţifică şi oferind spre lectură imaginea documentată a instituţiilor de forţă din perioada comunistă.

Se poate aşa ceva în Europa de Est, în fostele ţări socialiste? Se poate şi în România? Teoretic, da. Esenţial este accesul nediscriminat la arhivele fostelor servicii naţionale de securitate şi definirea competenţelor profesionale în cazul autorilor. Nu orice specialist în istorie, în general, poate fi bun specialist în istoria serviciilor secrete. În majoritatea cazurilor, recuperarea istorică a arhivelor instituţionale a mers mână în mână cu aplicarea legilor lustraţiei, cu grade de transparenţă diferite de la stat la stat. Aceasta a condus la o bibliografie parţială a istoriei serviciilor secrete, completată în timp în funcţie de dispoziţia ideologică sau discretă a factorilor politici. Istoriografiei de gen îi lipsesc, în multe cazuri, biografiile reprezentative, studiile de caz sunt rare, iar studiile de imagologie instituţională, de sociologie istorică, etc. se găsesc abia la început. Analiza istoriografică necomplexată, ferită de judecată etică sau ideologică, expozitivă într-o primă fază, se află încă în faţa descifrării, compilării şi editării documentelor accesibile. Chiar dacă procesul de recuperare a istoriei postbelice a serviciilor de spionaj sau de securitate internă este relativ lent, încep să fie create premisele primelor volume sintetice, ale primelor monografii de autoritate ştiinţifică. De ce ar conta atât de mult documentele? Poate şi pentru faptul că memorialistica este îndeobşte justificativă, emoţională, suspectă de abuz de subiectivitate. Directorii, în condiţiile de dinainte de 1989, nu scriau memorii; puţini au supravieţuit schimbărilor din anii 1989-1990, când aşteptarea publică era, pe bună dreptate, dirijată către identificarea şi reabilitarea victimelor, în scopul condamnării crimelor odioase ale regimurilor comuniste. A discuta atunci despre mijloace şi metode de lucru, despre proiecte de spionaj reuşite sau eşuate, despre profesionişti recunoscuţi ca atare părea imposibil.

Din acest motiv salutăm efortul academic al domnului Florian Banu, bine cunoscut în mediul nostru ştiinţific pentru calitatea cercetărilor sale, pentru acribie şi seriozitate. O sinteză istoriografică a serviciului de spionaj al României din anii postbelici era foarte necesară, după ce sute de documente au fost publicate deja, după ce au început să apară studii de caz sau chiar memorialistică interesantă. Cu fireşti precauţii, autorul s-a delimitat de orice tentaţie de a judeca etic sau ideologic oameni şi operaţiuni. Le consemnează documentat, le descrie în amănunt fără să recurgă la inutile şi toxice speculaţii. Probabil că unii cititori vor găsi textul ca lipsit de estetică narativă.

Îi îndemn să citească răbdător prima şi ultima parte a cărţii, acolo unde vocea istoricului se aude puternic şi teoretizează corect demersul academic. Între altele, există o concluzie care poate lămuri mult din nedumeririle şi temerile contemporanilor noştri: serviciile sunt exact ceea ce regimul le cere să fie; nu sunt autonome, ci sub determinarea şi autoritatea indiscutabilă a factorului politic. Altfel spus, când punem sub semnul întrebării legalitatea, performanţa sau chiar raţiunea de existenţă a unui serviciu special, să îndreptăm ochii înspre cei care conduc ţara.

23 iulie 2009. Die Zeit. Citesc articolul Hertei Müller despre dosarul său de urmărire informativă de la CNSAS. Titlul vorbeşte, însă, de o întâmplare din Bucureşti, petrecută cu puţin timp în urmă: ieşind pe stradă, a avut în câteva rânduri impresia că este urmărită. Vechi temeri au revenit, reflexe uitate au reapărut. De aici şi primele cuvinte ale textului: Die Securitate ist noch im Dienst! Securitatea funcţionează încă!

******
Fragment

Moto: Mai bine un pumn de fapte exacte, decât un sac de informaţii greşite. (Constantin Argetoianu, 1943)

Introducere

Nu există o profesie mai puţin înţeleasă şi mai fals reprezentată decât munca de informaţii.[i] (Allen W. Dulles)[ii]

15.600.000! Acesta este rezultatul oferit de motorul de căutare Google pentru o interogare cu termenul espionage a binecunoscutei world wide web! Pentru corespondentul din limba română, spionaj, rezultatul este ceva mai modest: "doar" 512.000 de rezultate! O căutare cu cuvântul-cheie spies în catalogul on-line al Bibliotecii Congresului Statelor Unite ale Americii oferă 5.152 de înregistrări, în vreme ce catalogul Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti pune la îndemâna cititorului interesat de subiectul "spionaj" nu mai puţin de 392 de titluri! Nu vrem să ne gândim la ce cifre s-ar ajunge dacă am căuta în bazele de date după echivalentul cuvântului spionaj în diverse limbi: espionnage (franceză), spionage (germană), шпионаж (rusă), spionaggio (italiană), espionaje (spaniolă) sau Jiàndié (chineza tradiţională), sau dacă am introduce în ecuaţie şi termeni precum intelligence sau renseignement, folosiţi de serviciile de informaţii anglo-saxone, respectiv de cele francofone!

În acest context, al unei bogăţii extraordinare a bibliografiei consacrate unei activităţi socotite, pe drept cuvânt, drept "a doua cea mai veche meserie din lume", se pun întrebările, legitime, dacă o nouă lucrare despre spionaj îşi are rostul şi, mai ales, ce-ar putea aduce nou?

Răspunsul la prima întrebare este, evident, unul pozitiv şi argumentele pe care se susţine sunt numeroase. Astfel, în primul rând, ca orice domeniu al cunoaşterii umane, şi istoria spionajului şi a serviciilor de informaţii se îmbogăţeşte permanent cu izvoare documentare inedite, cu mărturii şi piese noi în măsură să recompună un puzzle extrem de complicat. Apoi, aşa cum a demonstrat accesul la arhivele secrete ale celui de-al Doilea Război Mondial şi, mai ales, deschiderea unora dintre arhivele serviciilor secrete din fostul bloc comunist, integrarea dimensiunii de intelligence în istoria politică, diplomatică, militară şi chiar economică devine o necesitate, un obiectiv de neocolit pentru orice istoric profesionist. Nu degeaba secolul al XX-lea a fost denumit şi "secolul spionului"! Ca atare, o lucrare de istorie a spionajului se poate constitui într-o sursă de informaţii sau poate sugera piste inedite de cercetare (şi) pentru istoricii cu o altă arie de investigare a trecutului, dar interesaţi în a integra în cercetările lor şi ceea ce a fost desemnat drept "dimensiunea absentă".

Nu în ultimul rând, se poate afirma că şi în istoriografie acţionează o lege de bază a economiei de piaţă: cea a cererii şi ofertei! Faptul că în ultimul sfert de secol serviciile de informaţii şi activităţile de spionaj sunt, în plan mondial, tot mai prezente nu doar în presă, ci şi în studii şi cercetări ştiinţifice, indică existenţa unui larg orizont de aşteptare din partea publicului. Semnificativ este şi faptul că, din 19 iulie 2002, la Washington DC poate fi vizitat Muzeul Internaţional al Spionului, dedicat exclusiv spionajului, menit a oferi "o perspectivă globală" asupra unei profesii "care a modelat istoria şi continuă să aibă un impact semnificativ asupra evenimentelor la nivel mondial".

În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, argumentele sunt multiple. Mai întâi se cuvine să subliniem faptul că, în mod aparent paradoxal, publicul din România cunoaşte mai multe despre activitatea de spionaj a CIA, a KGB sau a Mossad-ului decât despre cea a Securităţii. Acest lucru este, însă, lesne explicabil, dacă ţinem seama de faptul că agenda dezbaterilor publice şi a analizelor istorice a fost dominată, din raţiuni evidente, de problema moştenirii istorice a activităţilor de poliţie politică şi de necesitatea deconspirării informatorilor. Mult mai puţin au fost abordate teme precum activităţile externe de influenţă, propagandă, dezinformare şi spionaj tehnico-ştiinţific şi militar.

La peste un sfert de secol de la dispariţia regimului comunist din România credem că este timpul ca dezbaterile academice, întrebările şi abordările din spaţiul public despre activităţile fostelor structuri informativ-represive să nu mai reprezinte doar un prilej de scandal şi acuze, de vânătoare de senzaţional şi plătire a unor poliţe politice. De asemenea, este necesar ca evaluările şi analizele consacrate unui domeniu atât de complex ca acela al serviciilor secrete să cunoască un salt calitativ, bazat în primul rând pe o bună cunoaştere a faptelor.

Pornind de la astfel de deziderate, lucrarea noastră îşi propune o familiarizare a cititorului tocmai cu elementele esenţiale pentru înţelegerea universului spionajului românesc din perioada regimului comunist. Începând cu structurile organizatorice şi cu oamenii care au condus aceste structuri, trecând prin modalităţile de selectare şi antrenare a personalului şi încheind cu prezentarea succintă a câtorva direcţii de acţiune şi cazuri cu valenţe exemplificatoare, volumul de faţă NU se doreşte o istorie exhaustivă şi academică a serviciilor secrete româneşti. Obiectivul nostru, mult mai modest, este acela de a oferi răspunsuri bine documentate la o serie de întrebări esenţiale, pe de o parte, şi de a-i crea cititorului posibilitatea ca, pe baza unor răspunsuri, să reflecteze asupra aspectelor generale ale activităţii de culegere de informaţii, asupra implicaţiilor morale şi legale generate de acestea, pe de altă parte. De asemenea, am încercat, prin integrarea unor informaţii extrase din fonduri arhivistice recent declasificate, să corectăm unele informaţii eronate şi să eliminăm şabloanele interpretative.

Sarcina de a scrie despre spionaj, în general, dar mai ales despre o agenţie de spionaj aflată în slujba unui regim comunist, nu este una uşoară. Pe lângă dificultăţile inerente legate de documentare (accesul dificil la documente relevante, memorii "plivite" şi / sau marcate de un subiectivism strident, imposibilitatea accesului la percepţia "Celuilalt" - respectiv la documentele serviciilor de contraspionaj de peste hotare), istoricul care îşi asumă sarcina de a scrie despre spionaj riscă, de la bun început, să-şi dezamăgească cititorul.

În imaginaţia publicului, structurată în general pe informaţiile oferite de literatură şi de filme artistice, spionajul este asociat, îndeobşte, cu femeile fatale, având drept prototip pe Mata Hari, şi cu acţiunile dure ale unui bărbat irezistibil, posesor al unei license to kill[iii], pasionat consumator de vodcă-martini, shaken, not stirred[iv], aşa cum l-a impus în imaginarul colectiv scriitorul Ian Fleming[v]. Evident, pe lângă calităţile fizice de excepţie, spionul (indiferent de sex!) trebuie neapărat să fie expert în arte marţiale, poliglot, campion la tir şi un abil mânuitor al unor dispozitive high-tech! Potrivit şabloanelor în vigoare, spionul sare cu paraşuta în teritoriul inamic înainte de micul dejun, la prânz aruncă în aer uşa unui seif, după ce a ucis rapid gărzile, iar cina o ia în compania frumoasei secretare a unui înalt demnitar.

Şi atunci, când documentele de arhivă şi spionii "scoşi la pensie" (pe care poţi, ocazional, să îi cunoşti) contrazic, uneori flagrant, stereotipurile înrădăcinate de mass-media în mentalul colectiv, cum trebuie să se "apropie" istoricul de acest subiect? Cum să prezinte istoricul unui cititor, însetat de extraordinar şi cu imaginaţia aprinsă de o bogată literatură de spionaj, o galerie de oameni în aparenţă banali, cu preocupări de multe ori modeste, cu familii obişnuite, cu pasiuni comune, fără a risca să pară neserios, slab documentat sau, mai grav, un "falsificator al istoriei"? Cum să explici faptul că o operaţiune de spionaj tehnologic nu se rezumă la a obţine accesul la un dosar mai mult sau mai puţin voluminos şi a-l fotografia cu un aparat minuscul, în timp ce deţinătorul legitim este reţinut sub un pretext sau altul de frumoasa complice? Câţi cititori te vor crede dacă argumentezi că fotografierea planurilor unui avion modern, de exemplu, necesită mai multe sute de mii de cadre şi un timp de lucru de peste o lună?

Totuşi, în pofida dificultăţilor enunţate sumar aici, numărul lucrărilor care pun la îndemâna celor interesaţi informaţii esenţiale pentru reconstituirea acestei lumi a misterelor nu este deloc mic. Mai întâi, se cuvine subliniat că istoriografia consacrată spionajului românesc din perioada regimului comunist este, prin forţa lucrurilor, foarte tânără. Înainte de 1989 o lucrare despre spionii români, destinată publicului larg, era de neconceput! În scopul pregătirii contrainformative a populaţiei, Serviciul Editorial şi Cinematografic din cadrul Ministerului de Interne a elaborat şi publicat doar o serie de lucrări şi filme în care ofiţerii de contraspionaj îi "vânau" pe spionii capitalişti. Despre acţiunile de peste hotare desfăşurate de structurile române de informaţii, fireşte!, nici o vorbă! Activitatea acestora reprezenta o necunoscută chiar şi pentru cea mai mare parte a colegilor din unităţile cu atribuţii informative în plan intern.

Singurele "informaţii" cu privire la acest domeniu la care au avut acces românii până în decembrie 1989 au fost cele oferite de Ion Mihai Pacepa în lucrarea sa pseudo-memorialistică Orizonturi roşii. Deşi prima versiune în limba română a cărţii a apărut în Statele Unite ale Americii încă din anul 1988, nu aceasta a ajuns la cunoştinţa publicului larg din România, ci fragmentele (bine alese!) citite la postul Radio Europa Liberă.

Din păcate, autoritatea postului de radio amintit s-a răsfrânt în mod nemeritat asupra nenumăratelor falsuri şi dezinformări strecurate cu abilitate de generalul-dezertor în cartea sa, iar informaţiile respective, la care s-au adăugat cele din lucrările ulterioare, s-au fixat temeinic în mentalul colectiv, viciind percepţia comună asupra rolului şi misiunilor serviciilor de informaţii, precum şi cercetarea ştiinţifică a acestui domeniu, atunci când aceasta a devenit posibilă.

Este cu atât mai uimitor faptul că jurnaliştii (dar şi unii cercetători!) continuă încă să ia de bune toate "informaţiile" din Orizonturi roşii, iar edituri cu pretenţii de seriozitate continuă să reediteze lucrarea (cea mai recentă ediţie fiind, după ştiinţa noastră, cea din martie 2012!), cu cât un istoric de talia lui Dennis Deletant şi-a exprimat, în mod repetat, rezervele. Încă din 1995 Deletant scria că lucrarea "este de fapt o culegere de amintiri dezlânate despre ultimele luni petrecute în România, de relatări ale unor episoade de dinainte şi de după 1978 care-i ofereau publicului cititor un soi de catalog al ororilor: crimă, şantaj, trafic de droguri sau răpiri de persoane în care Ceauşescu ar fi fost direct implicat. (...) Membri ai exilului românesc şi unii politologi occidentali m-au sfătuit să fiu circumspect în tratarea cărţii drept material documentar serios. Stilul savuros în care este scrisă mă îndreptăţeşte să cred că autorii reali sunt foştii săi mentori anonimi de la CIA şi că data la care a apărut nu a fost aleasă deloc întâmplător: venise timpul ca Ceauşescu să fie discreditat".

După dispariţia regimului comunist, interesul faţă de Securitate a fost imens, iar activităţile acesteia peste hotare au reprezentat, de asemenea, o temă "fierbinte". Ca urmare, jurnaliştii au investigat, mai mult sau mai puţin profesionist, o paletă largă de subiecte: de la "vânătoarea conturilor lui Ceauşescu", până la activitatea în rândul diasporei româneşti şi acţiunile derulate împotriva NATO sau a postului Radio Europa Liberă.

Odată depăşită "faza jurnalistică", istoriografia consacrată spionajului românesc a intrat în etapa publicării de izvoare, în speţă documente inedite din arhivele fostei Securităţi. Din această categorie de lucrări fac parte, în primul rând, volumele editate de Serviciul Român de Informaţii sub denumirea de Cartea Albă a Securităţii. În cadrul acţiunii, menită să demonstreze societăţii româneşti "ruperea de trecut" a SRI şi plasarea sa pe coordonatele specifice activităţii unui serviciu de informaţii dintr-un stat democratic, au fost editate cinci masive volume de documente, destinate să prezinte evoluţia Securităţii pe tot parcursul existenţei sale (1948-1989). Selecţia documentelor din numărul imens de dosare aflate în arhivele păstrate la acea vreme de SRI şi redactarea pentru fiecare volum a câte unui studiu introductiv a fost încredinţată unui colectiv coordonat de jurnalistul Mihai Pelin.

Experienţa şi informaţiile acumulate pe parcursul acestui proiect i-au permis ulterior lui Mihai Pelin să contribuie semnificativ la istoriografia problemei, prin publicarea mai multor volume, dintre care se remarcă lucrarea Culisele spionajului românesc. D.I.E. (1955- 1980). Investigarea lumii tenebroase a Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii, având ca punct de plecare "cutremurul" provocat de fuga lui I.M. Pacepa, i-a oferit autorului ocazia de a prezenta cititorilor aspecte inedite ale spionajului românesc, oameni şi fapte care au făcut senzaţie în epocă. Pentru prima dată, o serie de evenimente şi personaje erau aduse la lumină în baza surselor documentare şi nu doar din relatări cu iz de senzaţional.

Ulterior, prin eforturile unor instituţii precum Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc sau Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 s-au introdus în circuitul ştiinţific documente relevante pentru istoria activităţilor de informaţii externe. Totuşi, trebuie subliniat, reconstituirea pe bază de documente a multor operaţiuni derulate peste hotare este absolut imposibilă din cauza distrugerii periodice prin ardere, tocare sau macerare, conform normelor de muncă, a unor dosare complete sau a unor "piese" din acestea. Microfilmarea documentelor rezultate din munca de informaţii externe a fost una foarte selectivă, astfel că, în multe cazuri, orice urmă a dispărut din arhive.

Pe lângă documente, relatările memorialistice ale unor foşti ofiţeri de securitate pot contribui, într-o oarecare măsură, la realizarea unei istorii a spionajului românesc din perioada cuprinsă între anii 1948 şi 1989. În cadrul acestei categorii de surse pot fi amintite, pe lângă lucrările lui I.M. Pacepa, şi volumele realizate de Ion Stănescu, Gh. Ionescu Olbojan, Cornel Nemetzi, Traian Stambert, Victor Mitran sau Nicolae Pleşiţă.

Din păcate, în numeroase cazuri, lucrările memorialistice ale foştilor ofiţeri suferă din cauza tendinţei de abordare unilaterală a evenimentelor, a subiectivităţii evidente şi, mai ales, din pricina ispitei de a plăti poliţe unor vechi inamici. Încă din 1914, un studiu inspirat din spionajul german reţinea faptul că "e o regulă generală să nu se ţină seama de «confesiunile» spionilor, cu toate că ne oferă reuşite lecturi melodramatice. Natura subiectului e că oamenii care ar dori să vorbească nu pot să o facă, iar cei care pot - nu vor să vorbească".

Nici maniera bombastică de prezentare a unor operaţiuni secrete, folosită cu generozitate de unii foşti spioni, nu contribuie la sporirea calităţii de izvor istoric a acestui gen de lucrări. În acest sens, jurnalistul australian Phillip Knightley avertiza că "toate poveştile spionilor trebuie tratate cu un scepticism maxim. Chiar şi situaţiile de genul «acum pot să vă spun», în care spionii care au păstrat tăcerea timp de 40 de ani dezvăluie în sfârşit marile triumfuri ale agenţiilor lor, se dovedesc a fi, la o atentă examinare, în cel mai bun caz, exagerări şi, în cel mai rău, mituri şi legende".

În ceea ce priveşte lucrările de analiză a intelligence-ului românesc, situaţia actuală a istoriografiei româneşti nu este prea strălucită. Fără a exista o lucrare consacrată exclusiv acestui subiect, informaţii în măsură să contribuie la reconstituirea unor laturi ale acţiunilor externe derulate de către Securitate se găsesc diseminate într-o serie de lucrări cu un caracter mai larg. Astfel, date interesante despre activitatea de peste hotare a Securităţii în primii săi ani de funcţionare, mai precis despre contracararea acţiunilor serviciilor secrete occidentale îndreptate spre racolarea a diverşi români (printre care Aurel Decei, I. Bibescu, Grigore Moisil[vi]) pe teritoriul Turciei, se pot obţine din cartea generalului în rezervă Gheorghe Pele, deşi acesta nu s-a putut desprinde integral de ideile sale de fost ofiţer de securitate.

O abordare profesionistă a aspectelor complexe ale muncii de informaţii externe a fost realizată de istoricul Cristian Troncotă în cadrul sintezelor sale despre serviciile secrete româneşti. Fără a intra în detalii ale organizării şi funcţionării structurilor de spionaj, lucrările amintite furnizează informaţii utile despre Direcţia de Informaţii Externe, reţeaua Caraman, spionajul economic şi tehnico-ştiinţific, acţiunile externe de contracarare a revizionismului maghiar.

Pentru cunoaşterea activităţii structurilor de informaţii externe ale Securităţii se impun a fi cercetate şi volumele semnate de Stejărel Olaru, dedicate fie unui eveniment punctual (atacul Legaţiei României de la Berna), fie unui proces de durată (colaborarea Securităţii cu Stasi[vii]).

Detalii interesante despre defectorii[viii] români I.M. Pacepa şi Liviu Turcu, despre combaterea iredentismului şi revizionismu-lui maghiar, dar şi despre procesul de desfiinţare a Securităţii şi creare a noilor servicii secrete româneşti sunt oferite de generalul Aurel Rogojan, ofiţer de securitate care în timpul evenimentelor din decembrie 1989 deţinea funcţia de şef de cabinet al generalului Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului.

Nu în ultimul rând se cuvine amintită contribuţia diplomatului şi istoricului Alexandru Popescu la descifrarea unor faţete ale spionajului. Dintre lucrările sale, ne-a reţinut atenţia în primul rând cea consacrată diplomaţilor-spioni, care conţine un capitol consistent ("România pe fronturile Războiului Rece diplomatic", pp. 231-313) consacrat tocmai activităţilor de spionaj desfăşurate pe diverse meridiane de ofiţerii de securitate cu acoperire diplomatică.

Pentru investigarea temei este esenţială şi consultarea unor lucrări realizate de specialişti de peste hotare. Date interesante pot fi extrase din lectura volumului publicat în 1972 de Pierre Accoce şi Daniel Pouget, despre activităţile îndreptate împotriva NATO derulate de rezidenţa românească din Paris, deşi cei doi autori au fost acuzaţi, pe bună dreptate, că au căzut în plasa întinsă de serviciile secrete franceze şi au tins să acorde o importanţă nejustificată unor acţiuni controlate, de fapt, chiar de aceste servicii. Nu lipsită de interes este şi lucrarea ziaristului Thierry Wolton, consacrată activităţilor de spionaj derulate de sovietici în Franţa. Acesta a abordat şi probleme legate de operaţiuni puse la cale de Securitate pe teritoriul francez, cum a fost cazul "reţelei Caraman" sau al activităţilor de dezinformare şi propagandă.

Unele informaţii sumare despre acţiunile spionajului românesc, în special în spaţiul arab, sunt disponibile într-o lucrare clasică despre operaţiunile externe ale KGB, realizată de Christopher Andrew şi Oleg Gordievski. Tot din istoriografia anglo-saxonă merită reţinute şi lucrările istoricilor Dennis Deletant şi Larry L. Watts, care aduc date referitoare în special la acţiunile derulate de Securitate în rândul emigraţiei române şi pentru contracararea organizaţiilor iredentiste maghiare din Occident.

Pe baza investigaţiilor în arhive şi a acestei (aparent!) bogate bibliografii, am încercat să realizăm o schiţă istorică a serviciului românesc de informaţii externe care să păstreze un echilibru între imaginarul colectiv construit în jurul serviciilor secrete şi structurile şi acţiunile reale derulate în intervalul 1948-1989. Demersul nostru a urmărit atât eliberarea de viziunea conspiraţionistă asupra istoriei, potrivit căreia nu există act politic în spatele căruia să nu se întrevadă intervenţia ocultă a serviciilor secrete, cât şi evitarea opticii pseudo-raţionaliste, caracterizată prin respingerea apriorică a manipulărilor şi intervenţiilor provocatoare ale instituţiilor secrete în câmpul politic.

Primul capitol urmăreşte evoluţia organizatorică a spionajului de la ultimii ani de funcţionare a Serviciului Special de Informaţii - primă formă de instituţionalizare a intelligence-ului în România, trecând prin formulele succesive de inspiraţie sovietică - Direcţia de Informaţii Externe (DIE), Direcţia Generală de Informaţii (DGI), Direcţia Generală de Informaţii Externe (DGIE), până la formulele mai moderne ale anilor 1970 şi 1980 - Departamentul de Informaţii Externe (DIE) şi Centrul de Informaţii Externe (CIE).

Capitolul al II-lea, consacrat persoanelor din fruntea spionajului, încearcă să le desluşească biografiile mai mult sau mai puţin complexe. În această privinţă, suntem convinşi că mediul din care au provenit, convingerile lor politice, educaţia şi formarea lor ca profesionişti ai informaţiilor sunt elemente în măsură să faciliteze înţelegerea mai nuanţată a impactului pe care şefii l-au avut asupra organizării, conducerii şi misiunilor concrete ale structurilor de spionaj din epocă.

În cel de-al treilea capitol ne-am oprit asupra unei probleme foarte delicate, încercând să răspundem întrebărilor legate de raportul dintre calităţile native şi cele dobândite ale ofiţerului de informaţii şi să detaliem, în măsura în care informaţiile au fost accesibile, modalităţile de selectare, instruire şi testare a oamenilor trimişi pe "frontul invizibil".

Ultimul capitol aduce în atenţia cititorului, alături de unele operaţii oarecum cunoscute (penetrarea comandamentului NATO de către reţeaua Caraman, aspecte inedite ale activităţii de intelligence din intervalul 1948-1989: captarea bunăvoinţei şi repatrierea unui savant de talia lui Henri Coandă, "influenţarea pozitivă" a baronului Élie de Rothschild[ix], operaţiunile valutare secrete, spionaj tehnico-economic.

Volumul se încheie cu o serie de concluzii, formulate însă într-o manieră relaxată, lucrarea noastră dorindu-se a fi mai degrabă de tipul definit de Umberto Eco drept opera aperta[x] şi nu una redactată de pe poziţii ex cathedra[xi].


[i] Allen W. Dulles, Arta informaţiilor.
[ii] Allen W. Dulles (1893-1969) - avocat, director al CIA cu cel mai îndelungat mandat până acum (1953-1961), fiind urmat, îndeaproape, de George Tenet (1996-2004). În 1963, a publicat lucrarea The Craft of Intelligence. Volumul a fost tradus de Securitate şi utilizat intern de agenţi pentru documentare (nota coord.).
[iii] Permis pentru crimă (în limba engleză) - aprobare oficială a unei autorităţi pentru suprimarea fizică a cuiva (n. red.).
[iv] Agitat, nu amestecat cu linguriţa (în lb. engl.) (n. red.).
[v] Ian Fleming (1908-1964) - scriitor, jurnalist, ofiţer al serviciilor secrete ale marinei, autorul seriei James Bond. (n. red.).
[vi] Grigore Moisil (1906-1973) - matematician, ambasador al României la Ankara (1946) (n. red.).
[vii] STASI - prescurtare în limba germană de la Das Ministerium für Staatssicherheit (Ministerul pentru Securitatea Statului), care a fost serviciul secret şi poliţia politică a fostei Republici Democrate Germane (nota coord.).
[viii] Dat fiind specificul prezentului volum şi prezenţei sporite în această lucrare a anumitor termeni proprii jargonului serviciilor secrete, redactorul a admis utilizarea unor cuvinte inexistente în Dicţionarul explicativ al limbii române, calchiate după limbile străine de provenienţă. Bunăoară, pe parcursul cărţii se vor regăsi cuvinte precum "defector" (cu sensul de trădător, menţionat ca atare doar în Marele dicţionar de neologisme), "conspirat"/"a conspira" (cu sensul de a acoperi), "a legenda" (cu sensul de a crea o poveste veridică în jurul unui agent, a unei situaţii) şi altele. Aceşti termeni sunt explicaţi în note de subsol când apar prima dată în text (n. red.).
[ix] Élie de Rothschild (1917-2007) - membru al celebrei familii de origine evreiască Rothschild, luat prizonier de armata germană după declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, internat în lagăre de prizonieri pentru ofiţeri până în 1944. După război, a contribuit la reface-rea influenţei economice a băncii Rothschild Frères (n. red.).
[x] Operă deschisă - concept introdus de Umberto Eco, care este favorabil deciziei artistului de a lăsa la alegerea publicului sau a hazardului anumite aspecte ale operei sale (în lb. it.) (n. red.).
[xi] Pe un ton dogmatic (în lb. lat.) (n. red.).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer