29.03.2017
Editura Corint
Florian Banu
De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948-1989)
Editura Corint, 2017



Ilustraţie copertă: Eugen Luchian (în stânga) la o întâlnire de lucru cu şefii Direcţiei Informaţii Externe: Nicolae Doicaru (în centru) şi Ion Mihai Pacepa (1976). (c) www.cnsas.ro

Citiţi un fragment din această carte.

***
Povestea spionajului românesc între mit şi realitate

Discursurile publice ale ultimilor ani au făcut deseori referinţă la rolul serviciilor secrete în desfăşurarea evenimentelor politice româneşti. Lupta dintre diverse facţiuni, influenţarea într-un fel sau altul a deciziei politice, controlul asupra unor afaceri importante au fost speculaţiile cele mai des întâlnite, speculaţii care, de multe ori s-au dovedit a fi, din păcate, adevărate. Viaţa politică românească este plină de foşti ofiţeri de securitate şi colaboratori ai acestora. Aşadar, se ridică întrebarea cine sunt aceşti oameni? De unde provin? Care le sunt rădăcinile? Pentru a ne face o imagine mai clară asupra acestor lucruri avem nevoie de întoarcerea la istorie.

Florian Banu ne propune o istorie a unuia dintre cele mai cunoscute servicii secrete româneşti, SIE. Mihai Răzvan Ungureanu, istoric şi fost şef SIE, semnează prefaţa cărţii lui Florian Banu, apărută la Editura Corint. Fie că a fost vorba de recrutări publice, fie de participarea la diferite colocvii şi întâlniri în universităţi, SIE a încercat în ultimii ani să îşi construiască o reputaţie solidă, de serviciu bazat pe profesionişti. Cartea despre care vorbim are marele merit de a fi o primă istorie serioasă, documentată şi echidistantă referitoare la originile şi evoluţia a ceea ce astăzi numim SIE.

Demersul autorului stă sub semnul a două moto-uri, unul aşezat la începutul cărţii şi cel de-al doilea înaintea concluziilor. Primul citat îi aparţine lui Constantin Argetoianu: "mai bine un pumn de fapte exacte, decât un sac de informaţii greşite". Sub această deviză se desfăşoară întregul demers istoric al autorului care, de-a lungul întregii cărţi încearcă să ne prezinte faptele aşa cum au fost, fără subiectivitate şi implicare afectivă. Având în vedere subiectul adus în discuţie, o istorie a unei ramuri a Securităţii atât de urâte şi detestate, realizarea lui Florian Banu este salutară deşi, pentru un cititor care caută să îşi susţină prin această carte aversiunea, destul de frustrantă.

Al doilea moto, cel dinaintea concluziilor, este un citat din Biblie: "Mai înainte de a cerceta, nu huli; cunoaşte întâi şi atunci dojeneşte". Acest al doilea moto răspunde, astfel, disconfortului cititorului care uită că menirea istoricului este aceea de a prezenta faptele aşa cum au fost fără a le judeca prin prisma propriilor afecte. De altfel, Florian Banu nu cosmetizează în nici un fel unele întâmplări din viaţa şi cariera celor prezenţi în carte. Astfel, de exemplu, atunci când vorbeşte despre parcursul lui Nicolae Doicaru, cel mai longeviv şef al spionajului românesc, acesta nu îi cosmetizează deloc caracterul şi personalitatea. Doicaru era, conform unei descrieri, un "om cu o voinţă puternică, hrănită de o ambiţie bolnavă, cu totul specială, pe care îl interesa, în primul rând, propria-i măreţie şi glorie". Există un document prin care Doicaru se arată dispus să divorţeze imediat, dacă soţia sa nu corespunde cerinţelor şi exigenţelor partidului.

Cartea este interesantă şi bine structurată. Autorul ne prezintă o evoluţie pe scurt a serviciului secret românesc de la înfiinţarea sa în de către generalul Constantin Prezan în timpul Primului Război Mondial şi până în 1989. Capitolul, destul de tehnic, este urmat de o prezentare în detaliu a celor care au fost şefii spionajului românesc în acest interval de timp. Primii dintre ei au fost oameni cu un trecut de "luptă şi glorie în slujba Uniunii Sovietice şi a Cominternului", după cum observă autorul, adică oameni care continuau să servească mai întâi interesele Moscovei. Procesul de distanţare faţă de Moscova a adus la conducerea spionajului românesc un altfel de tip de oameni. Majoritatea erau oameni care datorau totul partidului. Ei proveneau din familii modeste, cu o situaţie materială precară, având o inteligenţă nativă care îi va ajuta să facă carieră. Toate acestea erau dublate de "şcoala vieţii" absolvită în fabrici şi organizaţiile de tineret ale partidului.

Dintre aceştia se remarcă Nicolae Pleşiţă a cărui biografie este un model pentru "omul nou" visat de comunişti. Pleşiţă a înţeles rapid că rezultatele profesionale şi conduita ireproşabilă nu sunt suficiente pentru a îi asigura ascensiunea sa, aşa încât a avut grijă să facă cunoscut faptul că "citeşte mult material de partid şi şi-l însuşeşte în bune condiţiuni". Pleşiţă este cel care a înfiinţat Întreprinderea de Exterior Dunărea şi a condus acţiunile împotriva celor de la Radio Europa Liberă.

După ce ni-i prezintă pe cei aflaţi în fruntea spionajului românesc, Florian Banu ne vorbeşte despre cum, de unde şi prin ce metode erau formaţi ofiţerii români de spionaj în perioada discutată. Un rol important, aflăm din carte, revenea modului în care erau şcoliţi şi învăţaţi să facă faţă situaţiilor din exterior spionii români. Erau învăţaţi ce metode trebuie să folosească pentru recrutarea colaboratorilor şi cum trebuie să transmită informaţiile în ţară. Practic, ni se prezintă un mic manual al spionului român comunist. Întrebarea care a măcinat generaţii de formatori ai Securităţii, remarcă autorul, a fost dacă pentru un ofiţer de informaţii sunt esenţiale calităţile înnăscute sau cele dobândite. Problema avea o greutate deosebită pentru că munca în spionaj însemna nu doar învăţarea corectă a materialului de partid, ci şi cunoaşterea limbilor străine, a modului de a te adapta şi purta natural în medii diverse ceea ce de multe ori era greu de realizat de agenţii cu origini sociale modeste şi fără educaţie.

Ultima parte a cărţii prezintă câteva dintre punctele fierbinţi ale spionajului românesc comunist. Rolul de poliţie politică, acţiunile de dezinformare şi propagandă, dar şi spionajul economic sunt prezente prin câteva momente semnificative cum ar fi implicarea în anihilarea sau dirijarea emigraţiei româneşti, rolul ICE Dunărea în operaţiile valutare speciale, şi, nu în ultimul rând, povestea reţelei Caraman şi a infiltrării spionajului românesc în structurile de comandă NATO.

Deşi autorul ne spune în prefaţa cărţii că lucrarea sa nu se pretinde una academică, prin minuţiozitatea documentării - efort cu atât mai salutar cu cât aflăm că există obiceiul ca la o anumită perioadă de timp, arhivele SIE să fie distruse -, prin păstrarea unui ton echidistant şi lipsit de părtinire, cartea lui Florian Banu poate sta alături de orice lucrare de specialitate. Lucrarea este accesibilă şi publicului larg care doreşte să se informeze asupra unui subiect atât de sensibil. Cititorul nu trebuie să piardă din vedere un element esenţial, după cum atrage atenţia autorul, dar şi prefaţatorul cărţii şi anume că "serviciile sunt exact ceea ce regimul le cere să fie, nu sunt autonome, ci sub determinarea şi autoritatea indiscutabilă a factorului politic".

0 comentarii

Publicitate

Sus