Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De la Pokhara înapoi la Kathmandu, Nepal


Iuliana Marchian

03.04.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
După cinci zile de trekking prin zona Annapurna, o zi zac răpusă. Nu ştiu pe unde o să mai dorm până plec din Nepal şi profit de luxul din Pokhara: mănânc la restaurantul meu tibetan, stau pe un şezlong printre flori pe malul lacului şi cumpăr câteva souvenir-uri. Victorioasă, scot bani de la unicul bancomat din Pokhara care îmi recunoaşte cardul românesc. Testez buff sukuti (carne uscată) şi masala papad (scovergi indiene cu roşii, ceapă şi condimente), apoi îndrăznesc să mă duc la agenţie să cer numărul lui Salia, ghidul meu din Ghorepani Trek.

A doua zi, proprietarul de la Lotus Inn din Pokhara îmi face rost de taxi la jumătate de preţ faţă de ofertele din colţul străzii. În autogara din Prithivi Chowk, taxiul mă lasă fix lângă autobuzul spre Bandipur. Mă ia în primire ajutorul de şofer care îmi pune rucsacul pe autobuz, nu mă lasă să iau bilet, plătesc la el că are preţ modest, apoi 80 kilometri până în Dumre dârdâi cu gluga pe cap în briza curentului de la uşa de autobuz permanent deschisă.

În Dumre schimb autobuzul şi aştept aproape o oră să se umple rata de Bandipur. În jurul meu se scuipă seminţe, se urlă, se ţipă, se mănâncă din diverse pungi cele mai inventive meniuri, se ling degete până la cot şi se aruncă pe geam gunoaie. Drumul spre Bandipur este în schimb spectaculos, sinuos şi foarte îngust, şi urcă sus în munte, cu panoramă spre Himalaya.

Bandipur: Din staţia de autobuz merg 50 de metri până la prima cazare şi negociez o cameră fără baie la Bandipur Village Resort. Mănânc tot acolo clasicul chowmein cu pui să-mi ţină de foame şi plec prin oraş. Bandipur a fost centru pe ruta dintre Tibet şi India până la apariţia şoselei din vale, iar bazarul actual se reduce la o stradă, cu locuinţe de tip Newar de secol XVIII înşiruite pe ambele laturi. Majoritatea caselor au fost reabilitate în hoteluri, cu cafenele la stradă, flori multicolore la geamuri şi balcoane din lemn încrustat. Din strada principală cobor nişte trepte spre Mahalaxmi Temple, înconjurat de bananieri, apoi merg în piaţa centrală, unde Templul Bindebasini este integral minuţios sculptat în lemn şi pictat în culori vii. Khadga Devi este un alt templu hindus sus pe un deal, apoi merg spre Tundikhel, unde este de fapt terenul de fotbal al oraşului, dar cu o preţioasă panoramă turistică spre lanţul himalayan.



Revin pe alt drum în Bazar şi urc abrupt la templul Thani Mai, unde pelerinii se învârt şi trag de clopote în jurul micuţei construcţii de piatră, înroşită cu vopsea pentru tika. Cât mă uit la altă panoramă cu Himalaya, toţi nepalezii vor să-şi facă poză cu mine, dar de data asta refuz. A treia oară în Bazar, profit de ultimele raze de soare la o terasă în mijlocul străzii.


Gorkha: Mă înfiinţez la primul autobuz din Bandipur spre Dumre, dar aştept o oră până se umple şi pleacă. În Dumre stau vreo două ore la o terasă unde cică opreşte autobuzul de Pokhara-Gorkha, până mi se recomandă totuşi să mă sui în autobuzul de Abu Khaireni. Peste zece kilometri schimb iarăşi autobuzul în Abu Khaireni şi ajunsă în sfârşit în Gorkha sărbătoresc noul record nepalez: 50 de kilometri - 3 autobuze - 5 ore.

Din autogara din Gorkha cobor strada principală direct la Hotel Gorkha Bisauni, singurul mai acceptabil din ghidul Lonely Planet. Mă plimb jumătate de oră prin hotel cu recepţionerul, negociem diverse camere, cam jegoase toate, dar hotelul are grădină cu iarba tunsă şi panoramă asupra oraşului. Batem palma că eu mor de foame, deşi el se lungeşte la avansuri şi mă invită cu bicicleta; nu-mi merge însă wc-ul, schimb camera şi ajung tot într-una mai răsărită.

Saila nu-mi răspunde la telefon, probabil este deja cu alţi trekkeri prin munţi. După-masa mă duc prin centrul oraşului unde descâlcesc câteva temple hinduse în ţesutul urban. Muzeul din Gorkha tocmai se închide, dar are o vastă grădină în care aproape rămân prizonieră. Merită riscul.


A doua zi urc la Gorkha Durbar, important loc de pelerinaj al Newarilor şi complex religios care cuprinde fostul palat al shahilor, un mausoleu şi un templu dedicat zeiţei Kalika unde se sacrifică zilnic capre. Nepalezii mă invită să asist la obiceiurile lor sângeroase: caprele sunt tranşate în templu şi afară le vezi gata făcute bucăţi şi sângerând de prin sacoşe prost cusute. Trebuie să mă descalţ la intrarea în complexul religios şi sus la templu îmi croiesc un drum sinuos printre bălţile de sânge de capră. Empatizez cu o căpriţă nevinovată care mă miroase şi îşi aşteaptă rândul la călăul din templu. Pe lângă capre, curtea templului este plină de pelerini care se învârt în jurul unor focuri şi spun rugăciuni, saddhu care te binecuvântează pe bani şi muzicanţi care îţi cântă orice, tot pe bani. Pelerinii care nu au avut bani de capre, aduc totuşi la sacrificat găini atent ambalate în desăgi speciale de nuiele sau în cutii mişcătoare cu găuri.




După ce ies din incinta religioasă, merg sus la un punct de panoramă unde o mică statuetă este sculptată direct în stâncă. De sus se vede simultan complexul palatului şi Himalaya în depărtare, iar cât stau acolo la plajă mă abordează alţi nepalezi să-şi facă poză cu mine. Reîntoarsă în Gorkha, mănânc la singurul restaurant mai răsărit, clasicele spaghete pentru a-mi ţine de foame.

În camera întunecoasă de hotel, dar cu duş rece şi wc funcţional, îmi tratez restul zilei proaspăta sinuzită, dobândită în autobuzul veşnicelor uşi deschise pe ruta Pokhara-Bandipur. Evit localurile tuciurii de ulei din zonă şi pe post de cină mă îndop cu chips-uri, banane şi biscuiţi.

Reîntoarcerea în Patan: Ultimele două zile în Nepal hotărăsc să le petrec în Patan, la Ashnu de pe couchsurfing care poate să mă găzduiască. Este şi ziua ei şi voi avea o încheiere festivă a călătoriei mele în Nepal. Ashnu îmi lasă însă mesaj că tocmai s-a întors de la spital, a avut o criză de rinichi, dar pot veni dacă vreau să o revăd (ne cunoscuserăm cu o lună înainte în Patan).

Dimineaţa iau microbuz direct din Gorkha spre Kathmandu. Înainte de plecare trecem pe la o casă şi se încarcă nişte saci. La ieşirea din Gorkha, ajutorul de şofer vorbeşte şi chiar convinge oameni de pe stradă să vină cu microbuzul. Se umple microbuzul şi ne înghesuim cu găini cu tot cotcodăcind sigilate în cutii cu găuri. Geamurile microbuzului sunt toate deschise, uşa de asemenea, se flegmează constant pe undeva afară, dar eu îmi monopolizez geamul meu pe care îl ţin închis să-mi protejez sinuzita. Se opreşte pentru noi muşterii oriunde pe drum, se mănâncă de prânz la nişte bordeie pe marginea şoselei, iar la intrarea în Kathmandu se stă la coadă câţiva kilometri de serpentine. În Kathmandu se ocoleşte pe la o casă pentru a descărca nişte baloţi şi dintr-o altă stradă se încarcă alţi baloţi. Pe geam văd centura plină de praf a Kathmandu-ului şi aştept mult promisa autogară de la Radna Park. După nenumărate încărcări şi descărcări, majoritatea pasagerilor au coborât şi în final mi se spune şi mie să cobor pe centură.

În centura Kathmandu-ului mă înfig în primul taxi şi îi arăt pe GPS unde vreau să ajung. Şoferul şi un poliţist studiază zece minute telefonul meu, apoi îmi spun zâmbind că eu sunt pe centură şi pleacă. Trage lângă mine un taxi mai răsărit, îi arăt adresa, îl las să-mi spună un preţ, pe care îl negociez imediat şi culmea mi-l acceptă. Traversăm cartiere de străzi desfundate, abia la râu dăm de ceva asfalt, vorbesc cu Ashnu la telefon, explică taximetristului unde să vină şi seara mă lăfăi în Jasimkhel, frumosul cartier de expaţi al Patanului, aproape de British School.

Ashnu este cu prietenul ei, Brij, care a venit 12 ore din India pentru ziua ei, şi cu un belgian de pe airbnb, Jene. Sunt hrănită cu dhal bhat, primesc camera de la grădină şi povestim toată seara.

Patan, Jasimkhel (la Anshu acasa): La prânz mă duc la mall în Patan să mănânc, iar seara mă văd cu Ramesh şi Elen, editoarea de la Inside Himalayas şi discutăm nişte articole de publicat.

Ultima zi în Nepal, plec prin Patan în căutare de top nepalez (rochia purtată peste pantaloni). Achiziţionez un model cu flăcări roşii şi mărgeluşe, nu foarte nepalez, dar universal. Reîntoarsă acasă la Anshu, Brij mă hrăneşte cu nuddles dublu condimentate (pentru gust cică) şi încerc să sun după Raju, taximetristul recomandat pentru aeroport. Nu se poate negocia cu el la telefon, mai am rupii schimbate fix pentru un drum normal cu taxiul, mă enervez şi ies cu toate bagajele în stradă. Agăţ primul taxi cu care insistă Brij să vorbească, deşi el e prea finuţ pentru sportul ăsta. La final, aleargă după taxi şi îmi îndeasă în mână 100 Rupii indiene (echivalentul a un dolar), să am bani schimbaţi în aeroport. La aeroport tot trebuie să negociez cu taxiul, şoferul înţelesese altceva de la Brij, îi dau ce mai am şi plec spre cursa mea nocturnă de Doha.

Trec de controalele din aeroportul din Kathmandu şi la poarta de îmbarcare mi se confiscă brelocul cu busolă şi termometru. Nu am chef de scandal, dar mă uit înapoi şi văd cum şi-l bagă paznicul în buzunar. La escala din aeroportul din Doha mă chinui câteva ore pe scaunele rigide şi inflexibile din aşa-zisele "quiet rooms," deşi unele cucoane pălăvrăgesc în voie până mă răţoiesc la ele. La cursa de Bucureşti, aud după două luni de zile româneşte. Nu ştiu dacă să mă bucur sau nu, dar deocamdată drumul meu trece şi prin România.

Înscrie-te şi urmăreşte blogul de călătorii al Iulianei Marchian la Authentic Travels. O variantă mai stufoasă a acestui jurnal poate fi găsită la From Pokhara back to Kathmandu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer