Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ora de libertate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Puţină poveste


Ana Damian

13.04.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Merităm după atâtea tragedii şi o poveste, să nu uităm că eu spun poveşti de dragoste şi îmi place să le scriu, uneori le trăiesc intens alături de personajele mele şi chiar nu mai ştiu ce e real, ce am trăit, ce mi-aş fi dorit să trăiesc sau ce inventez, pur şi simplu.

În vara aceea eram singură de multă vreme, de prea multă vreme, evit să plec în vacanţă cu perechi, îmi suport singurătatea foarte bine pentru că ştiu de mult că nu există situaţie perfectă, fiecare are avantaje şi dezavantaje, singurătatea mea avea 350 de zile de avantaje şi 15 de dezavantaje, vacanţele înconjurată de prieteni, toţi în relaţii, drăguţi, atenţi, dar inevitabil împreună. Nu e invidie, cum mi-a spus odată Victor, e mai degrabă un amalgam de neîmplinire, tristeţe, chiar furie şi sigur multă dorinţă. Dorinţa de a simţi iubirea care în vacanţă devine aproape insuportabilă.

Cam asta gândeam în acea noapte spre zi de vacanţă, plecasem pe la ora 3 cu un feribot care lega mai multe insule, majoritatea celor de pe vas adormiseră undeva pe o punte în fotolii comode, gen paturi, bătuţi de o briză uşoară plăcută. Dar eu nu pot dormi când călătoresc, nici în tren, nici în avion şi cu atât mai puţin pe vapor pentru că, spre deosebire de avion, cu vaporul îmi place să merg, îmi place visceral ca ceva legat de trăiri intense, valurile care lovesc vaporul, senzaţia de alunecare parcă îmi amintesc de nişte timpuri fericite. Stăteam rezemată de margine şi priveam valurile, mai mult, le auzeam, deşi undeva, chiar la marginea mării, începuse să vină ziua. Nu cred că l-am observat imediat dar la un moment dat m-am uitat după un val şi l-am văzut, nu era departe de mine dar nici destul de aproape să îl văd clar, multă vreme a fost doar o siluetă dar devenisem atât de conştientă de prezenţa lui încât nu m-am mai putut concentra la mare şi răsărit şi valuri. Insinuant ca orice flux, întregul peisaj s-a concentrat în silueta lui şi am simţit acut şi fără niciun dubiu că nu numai eu simţeam aşa. Aveam impresia că nişte valuri, ca cele pe care mergem, treceau printre noi, prin noi şi le captam amândoi dezlegându-le în acelaşi fel. Ne învăluia un mister cum nu mai simţisem, aşteptam lumina zorilor şi, când a venit, totul a devenit clar, nu spusesem niciun cuvânt dar ne-am privit ca şi când ne cunoşteam. Privirea lichidă care îţi răscoleşte plexul solar transformând senzaţia în dorinţă. Ne cunoşteam fără să ne fi văzut vreodată, ne aminteam unul de celălalt fără să avem un trecut. Sigur că în viaţa de toate zilele nu se întâmplă aşa ceva dar noi eram pe o mare, la răsărit, singuri pe un vapor plin de oameni, înconjuraţi de toate cântecele de sirenă posibile care însă nu veneau din ape ci din noi, noi doi, unul spre celălalt, învăluindu-ne prezenţa, unul altuia cu cântece neauzite dar atât de puternice încât aproape ne unduiam în ritmurile lor. Nu cred că am vorbit mult timp, cel puţin nu cu cuvinte, apoi am început să vorbim dar nu îmi amintesc nimic din ce ne-am spus, se apropiase lângă mine, ne atingeam umerii, când ne uitam unul la celălalt feţele noastre erau la 20 de centimetri, îi vedeam uimirea din ochi şi sigur el o vedea pe a mea. Era iubire? Atracţie? Nebunie de o noapte? Toate la un loc dar şi ideea că ne potriveam ca două piese perfect îmbinate. Simţeam aproape fizic această îmbinare, nu ca un act sexual nici ca un sentiment volatil ci, mai degrabă, ca un fapt material, de aici fizica îmbinării, ameţitoare fizică ne spunea că dacă am fi fost destul de apropiaţi am fi devenit unu. Vântul se înteţea dar era atât de potrivit cu ce evolua între noi pentru că dulceaţa primei senzaţii era măturată de o dorinţă violentă să fim împreună. Am crezut o vreme că ne doream doar să facem dragoste dar nu era numai atât, ne doream să fim împreună, să nu ne mai despărţim, absurdă dorinţă faţa de cineva atât de necunoscut dar firească între noi după tot ce trăisem.

Ne apropiam de un port şi am ştiut că trebuia să luăm o hotărâre, mă gândeam că voi lăsa totul dacă va spune un cuvânt, aş coborî pe mal şi aş dispărea pentru totdeauna cu el dacă mi-ar cere, cineva mă striga de pe punte, e doar un prieten, ar fi trebuit să strig, dar nu am spus nimic. S-a uitat la mine intens, disperat şi a coborât primul pe mal. Singur! Nu s-a uitat niciodată înapoi, apoi s-a făcut nevăzut în ceţurile de pe mal. Mă simţeam devastată ca de furtună pe vaporul care a plecat mai departe, fusese doar o oprire, noi mergem spre un alt port.

Vacanţa mea s-a încheiat acolo, toată bucuria dispăruse, un fund de mare secată, asta am rămas. Luni de zile m-au bântuit ochii lui, uneori avem impresia, când mă trezeam, că era lângă mine şi mă privea cu acelaşi regret cu care umblam şi eu, că ne despărţisem. Cum ştii că ai luat o hotărâre greşită? Ştiam. Uneori trebuie să faci doar ce îţi spune marea sau noaptea sau nisipul, să crezi vocile lor care ştiu sigur mult mai mult decât ştim noi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer