Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ora de libertate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Din nou despre...


Ana Damian

06.04.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Aş profita, grăbită, de liniştea asta din jur ca să mă întorc la subiectul meu obsedant căsătoria, iubirea..., deşi nu e chiar linişte, la Moscova a fost un atentat dar interesant cum acesta nu are parte de aceeaşi prezentare ca cele din Europa sau America. Suntem sigur încă supăraţi pe sovietici deşi la o adică la masa tratativelor nu erau singuri... mă rog, altă dată. Îmi pare rău de morţi, de răniţi, de familiile distruse, indiferent unde ar fi ele şi mă întreb cât va mai dura, oare, nebunia asta, moartea în timp de pace şi bunăstare, dacă vom începe, de la un moment dat, să trăim cu adevărat cu spaimă, toată lumea spune că nu ne vor învinge dar cât de adevărat este? Nu va veni oare un moment în care ne va fi teamă şi vom renunţa la unele lucruri din vieţile noastre, tabieturi, plăceri, vacanţe, de teamă că s-ar putea sfârşi rău? Ne vom urca cu spaimă în avioane, metrouri, autobuze, ne vom trimite cu inima strânsă copiii la şcoală sau în obişnuita excursie cu clasa...? Nu ştiu! Poate ne vom învăţa cu această nouă fatalitate a morţii neanunţate, violente, ar putea deveni o nouă filosofie a vieţii noastre sau pur şi simplu nu va fi vreun curaj la mijloc ci o ocultare, disimulare a adevărului, poate chiar a realităţii, care ne va permite să plecăm oriunde în Europa, liniştiţi, într-un fel de vis în care cerul e albastru şi păsărelele cântă neîncetat. Pentru că, de fapt, aceasta este una dintre cele mai stranii răspunsuri ale omului la o stare de anormalitate, cu orice, de la o mică tristeţe la violenţă fără seamăn, ne obişnuim, starea anormală devine noul normal, din afară pare inacceptabil, odios, dinăuntru este doar o neplăcere peste care trecem resemnaţi.

Mă uit cu stupoare la un prieten, 20+ ani de căsnicie, când a devenit soţia lui de nesuportat? A fost întotdeauna aşa? Atunci cum de s-a căsătorit cu ea? A devenit între timp, probabil, sigur că a ajuns aşa pentru că nimic nu i-a stat în cale. Nu ştiu cum e acasă dar când suntem în grup la fiecare 10 secunde izbucneşte, îl corectează, îl ceartă, îl ridiculizează. E atât de penibil pentru toţi încât bărbaţii l-au luat la o discuţie, îmi povesteşte unul dintre ei, mai pe urmă, cum s-a uitat la ei exact cu privirea cu care se uita la soţia lui, parcă nu înţelegea că despre el era vorba. Am ales să spun despre el şi nu despre clasicul caz al femeii bătute pentru că există încă ideea că numai femeile sunt victime. Greşit, o agresiune verbală este echivalentă cu una psihică, doar că, poate, rănile nu sunt la fel de uşor vizibile.

De ce vorbesc despre aceste lucruri oribile în loc să scriu despre sufletul pereche, etc.? Ei bine pentru că eu chiar cred în frumuseţe şi necesitatea unei relaţii de acest fel, commitment (îmi place cum sună în engleză, parcă şi sunetul îi conferă o anumită greutate), dar sunt profund dezamăgită de ce a ajuns azi cea mai obişnuită relaţie, adică căsătoria (cacofonie voită:)), scuzaţi... Mă enervează că o facem după ureche, fără să ne gândim, fără un plan, dincolo de unde locuim şi câţi copii facem. Facem planuri pentru vacanţă, ne notăm toate intrările şi orarele de la muzeele din Paris dar pornim în viaţa lângă cineva, de cele mai multe ori complet necunoscut, şi nu ne propunem nici măcar să îl cunoaştem. Am învăţat să conducem echipe complexe, să discutăm relaxat şi doct despre change management, fără să vedem că suntem incluşi în cea mai complexă echipă imediat ce am dat jos hainele de la nuntă, o echipă despre a cărei administrare nu ne-a învăţat nimeni nimic, şi culmea nu aplicăm nici măcar preceptele, de obicei stupizele, care ne sunt vărsate la fiecare training corporatist. Şi ălea ar fi mai bune decât nimic. Cât despre change management, nici nu poate fi vorba deşi ştim sigur că rezistenţa la schimbare este una dintre piedicile majore ale oricărui nou proiect. Ne sprijinim pe ce am văzut la părinţi sau mai degrabă la bunici, merg şi ai altora dacă ai noştri nu corespund, ne amintim cum erau unchiul cu mătuşa în vara aceea, unica în care am fost împreună şi ne spunem uite, se poate, aşa vreau să fim şi noi... Really? Cam asta e tot ce aducem ca experienţă anterioară iar planurile sunt strict legate de exterior. Am mai spus-o şi altă dată:


O să mi-o iau peste nas de la Victor care îmi va spune că îmi găsesc rezolvări în cântecele... dar uneori nu e nevoie de Kant, e de ajuns Florin Bogardo şi un cântecel. Orice, de fapt, care să ne pună pe gânduri că poate e timpul să ne păzim iubirea sau să avem grijă de ea sau altceva, ceva găsit de fiecare dintre noi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer