Destrămarea curcubeului

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Richard Dawkins, născut în Nairobi, Kenya, în 1941, a predat zoologie la Universitatea California, la Berkeley şi la Universitatea Oxford, fiind profesor la Catedră pentru Popularizarea Ştiinţei "Charles Simonyi" din cadrul Universităţii Oxford, din anul 1995 până în anul 2008, iar în prezent se află în fruntea Fundaţiei Richard Dawkins pentru Raţiune şi Ştiinţă. Printre cărţile publicate până acum se numără: The Selfish Gene (1976), The Extended Phenotype (1982), The Blînd Watchmaker (1986), River Out of Eden (1995), Climbing Mount Improbable (1996), A Devil's Chaplain (2003) The Ancestor's Tale (2004), The God Delusion (2006), The Greatest Show on Earth (2009), The Magic of Reality (2011), An Appetite for Wonder (2013), Brief Candle in the Dark (2015).

Am putea spune oare că Newton a "destrămat curcubeul", reducându-l la culorile sale prismatice, după cum susţinea Keats? Cu alte cuvinte, a sfărâmat el frumuseţea? Departe de aşa ceva, afirmă renumitul om de ştiinţă Richard Dawkins; "destrămarea" prilejuită de cercetarea lui Newton este cheia unei mari părţi a astronomiei şi a minunatei poezii a cosmologiei moderne. Misterele nu îşi pierd poezia pentru că sunt rezolvate: soluţia este de multe ori mai frumoasă decât enigmă, descoperind mistere şi mai adânci.

Folosindu-se de proza expresivă, pătrunzătoare şi atrăgătoare ce i-a dat renumele de care se bucură, Dawkins discută cele mai importante şi mai grăitoare subiecte din ştiinţa modernă, de la astronomie şi genetică la limbaj şi realitate virtuală, combinându-le într-o afirmare şi o recunoaştere fără precedent a aplecării umane către descoperire şi mirare. Richard Dawkins a fost menit să scrie această carte: o strălucită evaluare a naturii (şi a denaturării) ştiinţei, un tribut adresat ştiinţei nu pentru că este folositoare, ci pentru că este înălţătoare.

"Destrămarea curcubeului este o scrisoare de dragoste adresată ştiinţei, o încercare de a contrazice perspectiva potrivit căreia ştiinţă este rece şi lipsită de sensibilitate estetică... Stilul lui Dawkins surprinde foarte bine drama ştiinţei. Bogată în metafore, plină de argumente pasionante, de umor fin, de exemple atractive şi de conexiuni neaşteptate, proză lui Dawkins poate fi hipnotizantă." (San Francisco Chronicle)


Suntem norocoşi, noi suntem cei care vor muri. Cei mai mulţi oameni nu vor muri niciodată pentru că ei nu se vor naşte niciodată. Numărul de oameni potenţiali care s-ar fi putut afla aici în locul meu, dar care de fapt nu vor vedea niciodată lumina zilei, depăşeşte firele de nisip din Peninsula Arabică. Cu siguranţă, printre acele fantome nenăscute se află poeţi mai mari decât Keats, oameni de ştiinţă mai mari decât Newton. Ştim acest lucru pentru că numărul de oameni posibili în urma combinării ADN-ului nostru depăşeşte cu mult numărul actual de persoane. În ciuda acestei realităţi stupefiante, tu şi eu, absolut obişnuiţi, suntem aici.

Moraliştii şi teologii pun mare preţ pe momentul concepţiei, considerându-l punctul în care sufletul îşi începe existenţa. Chiar dacă, asemenea mie, nu eşti impresionat de astfel de afirmaţii, tot trebuie să consideri un anumit moment, aflat la nouă luni înainte de naşterea ta, ca fiind evenimentul decisiv al destinului tău. Este clipa în care conştiinţa ta a devenit de un bilion de ori mai probabilă decât cu o fracţiune de secundă înainte. Desigur, tu-embrionul care şi-a început existenţa mai avea multe obstacole de trecut. Cei mai mulţi embrioni sfârşesc în urma avorturilor timpurii chiar înainte ca mama să ştie de existenţa lor şi suntem norocoşi că nu am sfârşit la fel. De asemenea, identitatea personală se bazează pe ceva mai mult decât genele noastre, după cum ne arată gemenii identici (care se separă după fertilizare). Totuşi, clipa în care un anumit spermatozoid penetrează un anumit ovul a fost, în retrospectiva ta intimă, o clipă de o singularitate ameţitoare. În acel moment şansele împotriva naşterii tale ca persoană au scăzut de la numere astronomice la cifre.

Loteria începe înainte de concepţia noastră. Părinţii trebuie să se întâlnească, iar concepţia lor a fost la fel de improbabilă ca şi a ta. Şi tot aşa, privind înapoi la cei patru bunici şi cei opt străbunici, înapoi până unde mintea noastră nu mai poate concepe. Desmond Morris îşi începe autobiografia, Animal Days (1979), în stilul său captivant:

Morris povesteşte cum schimbarea forţată de carieră a strămoşului său a avut efect de domino, culminând cu propriul interes pentru ştiinţele naturii. Dar nu era cu adevărat nevoie să facă acest efort. Nu există un "probabil" la mijloc. Bineînţeles că îşi datorează existenţa lui Napoleon. La fel şi eu, la fel şi tu. Nu era nevoie ca Napoleon să smulgă braţul lui James Morris pentru a pecetlui soarta tânărului Desmond, şi pe a mea, şi pe a ta. Nu doar Napoleon, ci şi cel mai umil ţăran din Evul Mediu nu avea decât să strănute pentru a influenţa ceva ce avea să schimbe altceva, care, după o lungă reacţie în lanţ, să conducă la consecinţa ca unul dintre posibilii tăi strămoşi să rateze ocazia de a-ţi deveni strămoş şi înaintaşul altcuiva. Nu discut aici despre "teoria haosului" sau "teoria complexităţii", la fel de la modă, ci doar despre banala statistică a cauzalităţii. Firul evenimentelor istorice de care depinde existenţa noastră este înfiorător de fragil.

Acesta este un alt aspect pentru care suntem norocoşi. Universul are o vârstă mai mare de o sută de milioane de secole. Într-o perioadă comparabilă de timp, Soarele va creşte în proporţii şi va deveni o gigantă roşie, înghiţind Pământul. Fiecare secol din acele sute de milioane a fost la vremea lui, sau va fi când îi va sosi timpul, "secolul prezent". În mod interesant, unii fizicieni nu agreează ideea de "prezent mobil", considerându-l un fenomen subiectiv pentru care nu există loc în ecuaţiile lor. Dar eu prezint un raţionament subiectiv. Ceea ce simt eu, şi bănuiesc că şi voi, este că prezentul se deplasează dinspre trecut către viitor, ca un mic cerc de lumină care avansează lent de-a lungul unei rigle gigantice a timpului. Tot ce se află în spatele punctului de lumină se află în întuneric, întunericul trecutului mort. Tot ce se află în faţa punctului de lumină se află în întunericul viitorului necunoscut. Şansele ca veacul în care trăieşti să fie cel surprins de cercul de lumină sunt asemenea şanselor ca un ban, aruncat la întâmplare, să aterizeze pe o anume furnică ce se deplasează undeva pe drumul de la New York la San Francisco. Cu alte cuvinte, probabilitatea de a fi mort este copleşitoare.

În ciuda acestei probabilităţi, vei observa că eşti de fapt viu. Oamenii peste care cercul de lumină a trecut şi oamenii la care nu a ajuns încă nu au posibilitatea de a citi o carte. Sunt la fel de norocos pentru că am posibilitatea de a scrie una, s-ar putea să nu o mai am când vei citi aceste rânduri. De fapt, sper să fiu mort când o vei face. Să nu înţelegeţi greşit. Iubesc viaţa şi sper să trăiesc mult timp de acum înainte, dar orice autor îşi doreşte ca operele sale să ajungă la cât mai mulţi cititori posibil. Din moment ce populaţia totală a viitorului va depăşi cel mai probabil în număr cu mult populaţia contemporană mie, nu pot decât să sper că voi fi mort când vei vedea aceste rânduri. În glumă fie spus, nu fac decât să sper că lucrarea mea nu va ieşi din circuitul editorial prea curând. Dar ceea ce realizez scriind aceste lucruri este cât de norocos sunt că sunt în viaţă, şi la fel şi voi!

Trăim pe o planetă care este întru totul perfectă pentru forma noastră de viaţă: nici prea caldă, nici prea rece, scăldată într-o lumină solară blândă, hidratată moderat; o planetă ce se roteşte încet, o sărbătoare de recolte verzi şi aurii. Da, dar din păcate tot există deşerturi şi sărăcie; există foamete şi mizerie devastatoare. Să aruncăm însă o privire către "concurenţă". În comparaţie cu cele mai multe planete, aceasta este un paradis, ba chiar zone de pe Pământ sunt un paradis după toate standardele. Care sunt şansele ca o planetă aleasă la întâmplare să aibă toate aceste proprietăţi curtenitoare? Chiar şi cele mai optimiste calcule ar estima mai puţin de una la un milion.

Să ne imaginăm o navă spaţială plină de exploratori adormiţi, potenţiali colonişti criogenizaţi ai unei lumi îndepărtate. Poate nava se află într-o misiune disperată pentru a salva specia înainte de impactul inevitabil al planetei-mamă cu o cometă, precum cea care a ucis dinozaurii. Călătorii estimează cu realism, înainte de criogenizare, care sunt şansele ca nava lor să întâlnească din întâmplare o planetă prietenoasă vieţii. Dacă în cel mai bun caz o planetă dintr-un milion are această calitate şi dacă călătoria de la o stea la cealaltă durează sute de ani, este patetic de improbabil ca nava să găsească o lume acceptabilă, să nu mai vorbim de una sigură pentru cargoul său adormit.

Dar să ne imaginăm că pilotul robot al navei se dovedeşte a fi incredibil de norocos. După milioane de ani, astronava găseşte o planetă capabilă să susţină viaţa: o planetă cu o temperatură echilibrată, scăldată în lumina caldă a unei stele, având resurse de apă şi oxigen. Călătorii, adevăraţi Rip van Winkle, se trezesc şi păşesc împleticit către lumină. După un milion de ani de somn, iată un pământ nou şi fertil, o planetă luxuriantă cu păşuni calde, râuri şi cascade înspumate, o lume bogată în vietăţi ce saltă prin exuberanţa verde extraterestră. Călătorii noştri păşesc hipnotizaţi, stupefiaţi, neputând să-şi creadă simţurile, încă neacomodate cu locul, sau norocul avut.

Aşa cum am precizat, povestea aceasta are nevoie de prea mult noroc; n-ar putea să se întâmple vreodată. Şi totuşi, nu este ceea ce s-a întâmplat fiecăruia dintre noi? Ne-am trezit după sute de milioane de ani de somn, sfidând şansele astronomic de mici. Într-adevăr, nu am sosit cu o navă spaţială, am fost născuţi aici şi nu am pătruns în lume conştienţi, ci am acumulat treptat conştienţă, în pruncia noastră. Faptul că ajungem să ne cunoaştem lumea gradat, în loc să o descoperim brusc, n-ar trebui să-i fure din minunăţie.

Bineînţeles că mă joc cu ideea de noroc, punând căruţa înaintea cailor. Nu este un accident că forma noastră de viaţă se găseşte pe o planetă a cărei temperatură, precipitaţii şi toate celelalte sunt exact aşa cum trebuie să fie. Dacă planeta ar fi fost adecvată pentru a susţine o altă formă de viaţă, atunci acea altă formă de viaţă ar fi evoluat aici. Însă ca indivizi suntem extrem de norocoşi. Privilegiaţi, şi nu doar pentru că ne putem bucura de planeta noastră. Ci avem, mai mult, oportunitatea de a înţelege de ce ochii noştri se deschid şi de ce văd ceea ce văd în scurtul interval dinainte de a se închide pentru totdeauna.

Acesta, mi se pare mie, este cel mai bun răspuns pentru acele minţi mărginite, acei Scrooge care se întreabă care este rostul ştiinţei. Într-una dintre acele anecdote legendare anonime, Michael Faraday se spune că ar fi fost întrebat la ce e bună ştiinţa. "Sir", a răspuns Faraday, "la ce bun un nou-născut?" Evident, ceea ce a intenţionat să spună Faraday (sau Benjamin Franklin, sau cine o fi fost) este că un nou-născut nu e de niciun folos nimănui în prezent, dar are un mare potenţial pentru viitor. Îmi place să cred acum că a vrut să spună şi altceva. Ce rost are să aduci pe lume un copil, dacă singurul lucru pe care îl va face cu viaţa lui este să muncească pentru a trăi? Dacă judecăm totul după cât de "folositor" este - folositor pentru a supravieţui, adică - suntem puşi în faţa unei circularităţi futile. Trebuie să existe o valoare adăugată. Cel puţin o parte a vieţii trebuie să se dedice trăirii acelei vieţi, nu doar efortului de a-i întârzia finalul. Astfel, justificăm în mod corect cheltuirea banilor publici pe opere de artă. Este una dintre justificările oferite în mod adecvat pentru conservarea speciilor rare şi a clădirilor frumoase. Este modul în care le răspundem acelor barbari care cred că elefanţii sălbatici şi casele istorice ar trebui salvate numai dacă "îşi scot banii". Acelaşi lucru e valabil şi pentru ştiinţă. Bineînţeles că ştiinţa este utilă, bineînţeles că "îşi scoate banii". Dar asta nu e tot ce contează.

După un somn de sute de milioane de ani, am deschis în sfârşit ochii pe o planetă somptuoasă, strălucind de culoare, plină de viaţă. După câteva zeci de ani, trebuie să-i închidem din nou. Nu este efortul de a înţelege universul şi cum de am ajuns să ne trezim în el un mod nobil, luminat de a ne petrece scurta existenţă sub soare? Acesta este răspunsul meu la întrebarea - care îmi este adresată surprinzător de des - cum de suport să mă mai trezesc dimineaţa. Privind lucrurile din direcţia opusă, nu este trist să mergi pe ultimul drum fără să te întrebi vreodată de ce te-ai născut? Care om cu un asemenea gând nu ar sări din pat nerăbdător să reia descoperirea lumii şi să simtă bucuria de a fi parte din ea?

Poeta Kathleen Raine, care a studiat ştiinţele naturii la Cambridge, specializându-se în biologie, a găsit o consolare asemănătoare, în tinereţe, pentru nefericirea ei în dragoste, căutând cu disperare să-şi aline inima frântă:

Există un efect anestezic al familiarului, un efect sedativ al cotidianului, care amorţeşte simţurile şi face pierdută fascinaţia existenţei. Pentru aceia dintre noi fără talent poetic merită efortul ca, măcar din când în când, să ne trezim din această anestezie. Care este cea mai bună cale de a contracara inerţia obişnuinţei ce se instalează din cauza lentei noastre dezvoltări din primii ani de viaţă? Nu putem de fapt zbura către o altă planetă. Dar ne putem recâştiga acel sentiment de proaspăt intraţi în viaţă într-o lume nouă, contemplându-ne propria lume din perspective care nu ne sunt familiare. Sunt tentat să folosesc un exemplu facil, precum cel al unui trandafir sau cel al unui fluture, dar haide să privim direct către straniile abisuri. Îmi amintesc un curs la care am participat, cu mulţi ani în urmă, ţinut de un biolog care studia caracatiţele şi rudele lor, sepiile şi calamarii. A început prin a ne explica fascinaţia sa pentru aceste animale. "Vedeţi", a început el, "ele sunt marţienii." Aţi văzut vreodată un calamar schimbându-şi culoarea?

Uneori vedem imagini de televiziune redate pe panouri LED (diode electroluminiscente) gigantice. Spre deosebire de ecranul fluorescent, traversat de la o margine la alta de o rază de electroni, ecra nul LED este o suprafaţă întinsă de luminiţe strălucitoare, controlabile independent. Intensitatea luminilor este variată independent, astfel încât, de la distanţă, întreaga matrice licăreşte plină de imagini animate. Epiderma calamarului se comportă asemenea unui ecran LED. În loc de lumini, epiderma calamarului este înţesată cu mii de săculeţe cu cerneală. Fiecare dintre aceste săculeţe de cerneală dispune de muşchi miniaturali capabili să îl contracte. Fiind conectat la fiecare dintre aceşti muşchi în parte ca prin sforile unui păpuşar, sistemul nervos al calamarului poate controla forma, şi astfel vizibilitatea, fiecărui sac.

În teorie, dacă ai racorda electrozi la fiecare nerv ce conduce la câte un pixel separat de cerneală şi i-ai stimula electric cu ajutorul computerului, ai putea reda filmele lui Charlie Chaplin pe pielea calamarului. Calamarul nu face asta, dar creierul său controlează nervii cu precizie şi viteză, iar peliculele pe care le proiectează pe pielea sa sunt spectaculoase. Valuri de culoare curg pe suprafaţa sa precum norii într-un film derulat pe repede înainte; unde şi vârtejuri aleargă pe ecranul viu. Animalul îşi semnalizează în pas accelerat emoţiile schimbătoare: o secundă e maro-închis, pălind alb fantomatic în cealaltă, modulând cu rapiditate tipare întreţesute de puncte şi linii. Când e vorba de schimbarea culorii, prin comparaţie, cameleonii sunt amatori.

Neurobiologul american William Calvin este unul dintre cei care se gândesc foarte serios azi la ce este de fapt gândirea. El subliniază, aşa cum au mai făcut-o şi alţii înainte, ideea că gândurile nu sunt localizate într-o anumită zonă a creierului, ci sunt tipare schimbătoare de activitate la suprafaţa acestuia, unităţi ce antrenează unităţile învecinate în agregate care devin acelaşi gând, concurând în sens darwinian cu agregate rivale ce constituie gânduri rivale. Nu vedem aceste tipare, dar dacă neuronii s-ar aprinde când se activează, probabil le-am vedea. Cortexul creierului, mă gândesc, ar arăta atunci precum suprafaţa corpului unui calamar. Gândeşte calamarul prin pielea sa? Când îşi schimbă brusc tiparul de culori, noi presupunem că exprimă o schimbare de dispoziţie pentru a transmite un semnal unui alt calamar. O schimbare de culoare anunţă că animalul a trecut de la o dispoziţie agresivă la o stare de teamă, să spunem. Fireşte, presupunem că schimbarea de dispoziţie s-a produs în creier şi a cauzat schimbarea de culoare ca o manifestare vizibilă a gândurilor interne, redate în exterior cu scopul de a comunica. Dar dacă gândurile calamarului sunt localizate chiar în pielea lui, mă gândesc eu puţin aventurist? În cazul în care ar gândi cu pielea, calamarii ar fi chiar mai "marţieni" decât a considerat colegul meu. Chiar dacă aceasta este o speculaţie prea exagerată (bineînţeles că este!), spectacolul schimbărilor unduitoare de culoare este destul de extraterestru pentru a ne trezi din anestezia familiarului.

Calamarii nu sunt singurii "marţienii" din ograda noastră. Gândiţi-vă la feţele groteşti ale peştilor abisali, la acarieni, care ar fi mai înspăimântători dacă nu ar fi aşa de mici, gândiţi-vă la rechinii pelerini, pur şi simplu înfricoşători. Gândiţi-vă, desigur, la cameleonii care-şi lansează limba ca pe o catapultă, cu ochii lor montaţi pe turele rotitoare şi mersul lor rece şi lent. Sau am putea descoperi acest sentiment de "lume stranie" la fel de bine numai privind în interiorul nostru, la celulele care alcătuiesc corpul uman. O celulă nu este numai o pungă de lichid. Este plină de structuri solide, labirinturi de membrane pliate în moduri complicate. Există circa 100 de milioane de milioane de celule în corpul uman şi suprafaţa totală de structuri membranoase din interiorul unui individ ajunge în total la mai mult de 200 de acri. O fermă respectabilă!

Ce fac toate aceste membrane? Par să umple celula ca o căptuşeală, dar asta nu e tot. Cea mai mare parte din această suprafaţă este dedicată liniilor de producţie chimică, cu benzi transportatoare, cascade de sute de faze, succedându-se în secvenţe de producţie exacte, tot angrenajul fiind acţionat prin roţi dinţate chimice ce se rotesc rapid. Ciclul lui Krebs, roata cu 9 dinţi care este în mare măsură responsabilă de producerea energiei pe care o avem la dispoziţie, se roteşte de peste 100 de ori pe secundă, proces reprodus de mii de ori în fiecare celulă. Angrenaje chimice de acest tip particular sunt găzduite în mitocondrii, corpusculi care se reproduc independent în celulele noastre precum bacteriile. Aşa cum vom vedea, este acum larg acceptat faptul că mitocondriile, împreună cu alte structuri necesare din interiorul celulelor, nu numai că se aseamănă cu bacteriile, dar sunt chiar descendente directe ale unor bacterii ancestrale, care acum un miliard de ani au renunţat la libertatea lor. Fiecare dintre noi este un oraş de celule şi fiecare celulă este un orăşel de bacterii. Tu, cititorule, eşti un gigantic megalopolis de bacterii! Nu destramă gândul acesta vălul anesteziei?

Aşa cum un microscop ajută mintea umană să exploreze galerii stranii de membrane celulare şi cum un telescop ne duce către galaxii îndepărtate, un alt mod de a ne trezi din anestezie este călătoria, în imaginaţie, prin erele geologice. Era non-umană a fosilelor ne uimeşte. Privim un trilobit şi ni se spune că este vechi de 500 de milioane de ani. Nu putem cuprinde cu mintea noastră o asemenea vârstă, dar încercarea e o plăcere plină de dorinţă. Creierul nostru a evoluat pentru a înţelege scara temporală a propriei noastre vieţi. Secundele, minutele, orele, zilele şi anii sunt uşor de închipuit. Ne descurcăm şi cu secolele. Când e vorba de milenii - mii de ani - simţim furnicături pe şira spinării. Miturile epice ale lui Homer, faptele zeilor greci Zeus, Apolo şi Artemis, ale eroilor evrei Abraham, Moise şi David şi ale terifiantului lor zeu Iahve, ale egiptenilor antici şi ale Zeului Soare Ra inspiră poeţii şi ne înfioară prin vechimea colosală. Parcă dintre neguri fantomatice ajung la noi ecourile stranii ale Antichităţii! Totuşi, pe scara temporală a trilobitului nostru, acel trecut mult lăudat s-a petrecut abia ieri.