Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Bucureşteni risipiţi. Am plecat care, când şi cum am putut


Dan Casassovici

10.05.2017
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dan Casassovici
Bucureşteni risipiţi. Am plecat care, când şi cum am putut
Editura Vremea, 2016



Citiţi cuvântul editorului acestei cărţi.

*****
Intro

Dan Casassovici, fiu al unei familii de industriaşi importanţi, ajunşi la bunăstare prin muncă stăruitoare, a văzut deposedarea familiei sale de tot ce câştigase prin merite personale. A devenit inginer, în ciuda obstacolelor şi greutăţilor inerente în vremea comunismului. În 1976, a emigrat şi şi-a croit un destin pe măsură în lumea liberă. (Editura Vremea)

Fragment

Viaţa noastră "comunitară" a început să se organizeze. La început o credeam provizorie, fiindcă erau aşteptaţi "americanii", care aveau să răsucească din nou lucrurile în sensul bun. Dar cu timpul am luat-o ca pe un rău obligatoriu, care va dura mult şi care trebuie tratat cu realism.

Îmi amintesc cum, în epoca de glorie a începutului comunismului luminos, baia cu closet de la etajul I era frecventată de trei bunici, trei tineri din partea Rizescu, noi cei trei fraţi plus Teta Grete, cu totul 10 persoane.

Mai târziu, au primit "drept la baie" doamna Ivănescu cu faţa ei, Maria, muncitoarea din curte şi, pentru puţin timp, chiar cuplul de lângă camera bunicilor. Vă puteţi imagina situaţia. Persoane străine, cu care nu schimbam o vorba, o dată pe săptămână defilau prin casa noastră "în halat de baie şi papuci de paie", la dus şi la întors. Trebuia o organizare teribilă pentru a nu se isca certuri.

Bucătăria era folosită de trei familii la început, şi apoi de încă una care a ocupat camera de la etajul II a soţilor Rizescu, care coborâseră în camera fetelor. Fetele scăpaseră, fiindcă se măritaseră.

Dar cum eram de fapt o singură familie, totul a fost mai simplu şi fără certuri marcante.

La masa mare din sufragerie aveam cu toţii locurile noastre, bunicii Casassovici la un cap, noi la celălalt şi familia Rizescu pe lateral spre bunici. Mâncam cam la aceeaşi oră, dovadă că ne simţeam bine împreună, nu ne evitam.

Mai am amintirea unui Crăciun frumos, probabil în anul 1949 sau 1950, cu un brad mare în sufragerie. A venit chiar Moş Crăciun în persoană, alias Sandu Danielopol, un prieten apropiat al părinţilor mei. Cum am recitat foarte frumos o poezie, am primit cadouri, printre care un costum de indian cu podoabă pentru cap, care avea pene adevărate, de găină. Cum pe vremea aceea nu se găseau jucării, sau oricum nu erau bani pentru ele, mama ne-a confecţionat cadouri care erau mai frumoase decât cele "adevărate"!

Am amintiri legate de Stabilizarea monetară din anul 1952, când economiile mele de copil, devenite mai nimic, au fost "investite", într-un fel de tractor din tablă, cu arc, care a mers o zi, după care l-am expediat cu un şut sub pat.

Banii mei de buzunar din acei ani erau practic inexistenţi, deoarece pe de o parte nu aveam nimic de cumpărat, fiindcă nu se prea găsea nimic, iar pe de altă parte părinţii mei nu puteau să ne dea bani pentru lucruri considerate neimportante. De Anul Nou însă, îl sorcoveam pe bunicul Corneliu, care ne răsplătea regeşte pentru acele vremi. Bunicul îşi pregătea banii din ajun, fiindcă noi coboram foarte devreme să-l sorcovim. Am şi acum "în faţa ochilor" expresia de satisfacţie a bunicului când îi cântam "Sorcova, vesela!...!"

Dar viaţa comunitară nu putea să se petreacă fără mici fricţiuni, pe care bunicul meu Corneliu, rămas fără ocupaţii, a încercat să le înlăture prin "Organizare". El, cel care fusese ca patron şi profesor adeptul unei organizări raţionale, a încercat să ne planifice momentele de utilizare a băii comune. Nimic de făcut, nevoile omeneşti nu puteau fi planificate, iar Ilina şi Anca, domnişoare frumoase şi curtate, ocupau lung timp baia, spre disperarea vârstnicilor.

Mai apoi, bunicul a încercat să stabilească nişte reguli de utilizare a unicului telefon care era la parter. De câte ori formam un număr, trebuia să tragem o mică linie în caietul pus lângă telefon, în dreptul numelui nostru. Când venea plata, bunicul repartiza cheltuielile şi descoperea că erau unii care trişaseră. Bineînţeles, bănuiala lui cădea asupra celor două fete tinere, care erau cele mai mari utilizatoare. Dar tot bunicul era cel care ştia cel mai bine cine sunt tinerii mai insistenţi în a face curte fetelor. Bunicul meu era "telefonistul", el răspundea la telefon şi apoi striga pe scări în sus, în general, "Ilina, Anca, telefon!!!". Cu timpul, învăţase vocile curtezanilor, aşa că putea să le prevină pe fete în mod util.

O amintire vie este cea cu bunicul meu şi Ion Rizescu, care pentru nimic în lume nu ar fi ratat să asculte "Vocea Americii", în aşteptarea venirii americanilor, în timp ce noi mâncam seara la masa lungă. Adormeau pe canapea aşteptând!

Şi la bucătăria cucoanelor mai existau mici momente de crispare, atunci când una descoperea că îi dispăruse ceapa, sau că partea de bucătărie folosită de familia cealaltă nu era foarte curată. Dar, repet, nu au fost decât mici neînţelegeri trecătoare, care practic erau uitate pe loc.

Cu bunica mea Ana, care avuse, tânără fiind, o operaţie pe creier şi devenise mai puţin sociabilă, am avut momente de complicitate destul de dese. De multe ori mă ruga să-i râşnesc cafeaua într-o râşniţă din aramă şi apoi făcea o cafea turcească bună, pentru amândoi. Uneori mă invita în camera ei la o dulceaţă sau, de multe ori mă pândea să-i bag aţa în ac. Rămâneam cu ea să discutăm una sau alta, dar de cele mai multe ori tăceam împreună. Ne simţeam bine!

De o săptămână de când m-am întors de la Bucureşti, în camera mea, unde scriu acum, ticăie un splendid ceas care a fost al ei şi pe care am reuşit în fine să-l repar. Sunt obligat să-i remontez arcul la trei zile, prilej de amintiri nostalgice. Am mai păstrat, de la ea, tava de alamă pe care aducea cafelele.

Dar "colhozul", a început să se descarce de locatari. Întâi au plecat măritate Anca şi Ilina, apoi, mai târziu, surorile mele. Prin anii 1974, Ion şi Ileana Rizescu au reuşit să-şi cumpere un apartament în Drumul Taberei. Bunicul Corneliu şi mama mare Ana au plecat într-o lume mai bună.

La plecarea mea, în 1976, ocupam cele două camere ale noastre, Ionuţ avea şi el două camere, mama şi tata s-au extins şi ei pe tot etajul II. Mama mare Eliza era singură la parter. După 1990, părinţii mei şi-au cumpărat un apartament de trei camere pe calea Dorobanţi, în care au închis ochii. Ionuţ a rămas ultimul cu Dora, care va deveni "Tânăra Doamnă Rizescu". Au plecat ultimii, reuşind performanţa de a negocia bine această plecare.

Când trec astăzi prin faţa casei din strada Caragiale numărul 35, când văd fereastra pe care priveam trecerea anotimpurilor, materializată de metamorfozele unui bătrân castan, mă gândesc la anii mulţi petrecuţi acolo, cu bune şi rele, dar în special la cei care au fost şi nu mai sunt.

*
Să reiau firul poveştii vieţii mele.

La 6 ani, în septembrie 1949, Ionuţ şi cu mine am luat drumul şcolii. Drumul a rămas acelaşi până la bacalaureat, unsprezece ani mai târziu. Mergeam pe strada Caragiale, traversam Maria Rosetti, apoi Iulius Fucik, şi continuam până la Legaţia Ungariei, unde traversam strada Batiştei şi o luam pe strada Oţetari, pe lângă biserica cu acelaşi nume, vis-à-vis de legaţia Cehoslovaciei.

Ajunşi pe strada Italiană, o traversam şi ajungeam la liceul Spiru Haret, care la început se numea Şcoala medie Nr. 12. Liceul era o clădire mare şi impunătoare, cu parter şi două etaje, cu clase mari şi luminoase. La ultimul etaj erau laboratoarele bine dotate, de Ştiinţele naturii, Zoologie şi Anatomie, unde domnea prof. Voiculescu, cel de Geografie cu o hartă a ţării în relief, domeniul prof. Stan, şi cel de Chimie al doamnei prof. Şerbănescu.

În dreapta liceului era o curte mare asfaltată, unde se afla şi Sala de Sport. Cred că era şi este şi astăzi cea mai frumoasă sală de sport de liceu în Bucureşti. În stânga şcolii mai erau două clădiri anexe şi două terenuri de baschet cu zgură.

M-am simţit întotdeauna foarte bine la şcoală, care era frecventată de colegi veniţi din medii sociale mai ridicate, din cartierul şcolii. Mi-am găsit, printre colegii de clasă, prieteni apropiaţi cum sunt Dan Danielopol, Mihai Băbeanu, Andrei Cristoveanu şi în anii mici Mihai Gerota. În clasă am avut şi alţi colegi cu care am rămas prieten lung timp, ca Sorin Marinescu, care avea un ghiozdan de invidiat, Alin Savu, Ştefan Soare, Florin Cosmescu sau Dan Luca, cu care jucam "Cinci pietre" şi mulţi alţii.

În primele clase am avut câte o învăţătoare la doi ani, la început pe doamna Pach, apoi pe doamna Linte.

Eram mulţi care învăţam bine, serioşi şi cu sârg, aşa că nu pot spune cine erau elevii cei mai buni din clasă. Eu am avut toţi anii, la serbările de sfârşit de an, premii sau menţiuni, materializate prin cărţi.

În clasele a III-a şi a IV-a, Dan Luca a fost declarat "cel mai bun elev" de către doamna Linte, care cred că avea instrucţiuni în acest sens. Dan Luca, de origine mai proletară, era jenat de acest lucru, fiind un băiat la fel de bun la carte ca noi. Nu se simţea deloc deosebit. Noi nu am făcut niciodată vreo diferenţă de origine socială între noi colegii. Eram colegi, colegi buni, nu aveam pârâcioşi, exista un sentiment de camaraderie deplină.

Când îl văd astăzi, la Bucureşti, pe Dan Luca, ca pe mulţi alţi colegi de şcoală şi de facultate, după 40 de ani de lucru în "comunismul radios", având pensii mai mici decât un gunoier în Franţa, pensii cu care trebuie să trăiască într-o ţară unde totul a ajuns la preţuri europene, îmi zic că nu au avut noroc. În schimb alţii, mulţi din categoria socială a proletarilor comunişti, care au profitat de regimul comunist, care au săltat social fără merite deosebite, care nu şi-au pus problema dacă sistemul este viabil economic, nici nu meritau mai mult.

După ore, pe strada lui Nicu Corman, puţin circulată, încingeam nişte înverşunate partide de fotbal, în zilele fără ploaie. Excelau în acest sport cei de pe strada Sahia, Gicuţă Cismaru, Doru Toader, Mişu Calnicov, Sorin Marinescu şi alţii. Eu nu prea jucasem fotbal pe stradă, dar m-am postat ca fundaş şi, cum eram gras pe acele vremuri, impuneam.

Apropo, momentul cel mai penibil era pentru mine "cântăritul anual" la infirmeria şcolii, unde nu ştiam cum să mă ascund mai spre urma grupului de elevi, ca să nu vadă nimeni câte kilograme aveam. Doar colegul Stan Ioan, poreclit Slon, elefant pe ruseşte, mă concura.

Viaţa noastră în acea perioadă începuse să fie dificilă din cauza faptului că salariul tatei era insuficient. Pentru a face faţă cheltuielilor casei, părinţii mei vindeau la negru "cocoşei", pe care îi cumpărase bunicul şi îi împărţise copiilor lui. Cocoşeii vor fi mai târziu cauza care i-a dus pe toţi la închisoare, dar, spun egoist, ce bine ne-a prins mulţi ani acest plus financiar!

Parcă îl văd pe domnul Iorgu, o matahală de măcelar, care venea cu un coş plin cu carne pe care o vindea la negru. Era o carne splendidă de porc sau de vită, muşchi, cotlete şi alte minuni.

După ce am citit Amintirile unui cafegiu, scrise de domnul Florescu, am înţeles că domnul Iorgu al nostru era o verigă a comerţului ilicit din mafia alimentară comunistă, care ducea la averi importante ale unor şefi, pe care nimeni nu le bănuia.

*
Anii în care eram în clasele primare, 1949-1953, au fost ani de mari lipsuri alimentare. Se pare că plăteam, cu alimente de primă necesitate, aşa-zisele "datorii de război", decise de aliaţi. Mai târziu, Ceauşescu a aplicat aceeaşi metoda de plată a unor datorii făcute pentru a construi acea puzderie de industrii neperformante.

Îmi amintesc de Teta noastră, buna Grete, care a rămas cu noi, deşi nu mai putea fi plătită. Devenise un membru al familiei şi activa în domeniul "aprovizionării". Bătea străzile, cred că avea o reţea de prietene care se ţineau la curent una pe alta şi era mereu în capul cozilor. Ne lua şi pe noi, chiar pe Ştefana la 3 ani, mai ales la colţul străzii unde din când în când se dădea unt. Untul se tăia din blocuri mari, era pus într-o hârtie alimentară maro, în porţii de 100 de grame. Legumele se obţineau tot la negru de la un vânzător de la aprozarul vecin, care ne arunca peste gard în curte saci plini, bineînţeles contra unui bacşiş important. Era perioada când pâinea se dădea pe cartelă, era numai neagră şi mi-o amintesc pe doamna Pantazi, brutăreasa care de fapt doar vindea, cum lipea seara bonurile portocalii pe o coală de hârtie, cu un clei de făină (pap).

Pentru a mai face ceva bani, mama a investit într-o maşină de tricotat manuală No 7, cu care făcea pulovere şi jachete. Avea destule comenzi şi lucra cu alte doamne, mai toate prietene, care se specializaseră în montatul pieselor tricotate. Alte doamne practicau meserii la care nici nu se gândiseră vreodată, ca măturătoare de străzi, băieşiţe, în cooperative de sidefat şi colorat nasturi. Multe au devenit desenatoare tehnice şi chiar tehniciene, de un bun nivel şi foarte apreciate prin corectitudine şi bunăvoinţă. Cum să nu fi fost aşa, când lucrau cu frica continuă de a fi date afară, având un dosar prost.

Acum, că veni vorba, prin anii 1950, mama mergea duminica des la talcioc, undeva la capul unui tramvai, cu diferite obiecte să le vândă. Atmosfera trăită şi de mine este foarte bine descrisă de George Călinescu în Scrinul Negru.

La talcioc era ca la o reuniune mondenă, unde cucoanele unui regim trecut aveau fiecare cearceaful ei cu obiecte de vânzare, din ce în ce mai puţine pe măsura trecerii timpului.

Din casă dispăreau treptat covoare, tăvi de argint sau tacâmuri, pe care le cumpărau oamenii zilei, cum era scriitorul Petre Dumitriu, autor de romane pe placul puterii.

De două ori pe an, scoteam pe terasă covoarele mamei mari să le "bat" şi să le las la aer. Odată cu trecerea anilor, treaba era tot mai rapidă, fiindcă covoarele dispăreau, vândute, unul după altul.

Cum puteau altfel să trăiască bunicii mei, când Opapa Corneliu, după o viaţă în care a creat învăţământul textil din România, ca să vorbesc doar despre asta, a primit o pensie de 400 de lei, care i-a fost în final luată?

*
În Munţii Apuseni au fost descoperite importante zăcăminte de uraniu, pe care ruşii s-au grăbit să le exploateze în contul datoriilor de război care, ziceau ei, că le datorăm. S-a construit un adevărat oraş, "Dr. Petru Groza", în locul fostului sat Ştei, pentru a-i caza pe cei care se ocupau de exploatarea uraniului. Tata a fost mutat cu societatea în care lucra pe acest şantier, departe de Bucureşti. Mama şi tata erau tineri şi doreau să rămână împreună, aşa că am plecat toată familia, inclusiv Teta Grete, pentru un an la Beiuş, orăşel curat pe malul Crişului Negru. Am amintiri frumoase legate de acel an în care am profitat din plin de natura deosebită a regiunii, de Crişul Negru şi de pădurile pline de mânătărci. La Beiuş, deşi populaţia era amestecată, majoritatea români, dar şi unguri, nu-mi amintesc de probleme etnice sau de dispute. Eram prieten cu Tavi, moţ sadea, şi cu Gligor, ungur 100%, ne aveam ca fraţii, eu fiind orăşeanul triumviratului.

Am regretul de a fi ratat iarna 1953/1954, de la Bucureşti, când zăpada trecuse peste parterele caselor şi unde foştii mei colegi nu au făcut şcoală şi s-au bucurat de troiene.

Noi am încercat să schiem pe dealul din apropierea casei, şi ne-am bucurat de multitudinea păsărilor diferite care veneau să mănânce pe terasa noastră. Vara am pescuit pe malul Crişului, am făcut excursii şi picnicuri în împrejurimi. Toamna a fost perioada ciupercilor mari şi numeroase care au fost transformate de mama în tocane, ciulama sau omlete.

A fost anul când a murit Stalin şi, odată cu dispariţia lui, Sovromurile şi apoi armata rusă au început să plece. Ce bucurie!

Am revenit la Beiuş în anul 2000 şi l-am regăsit cu plăcere pe prietenul Tavi Codreanu, care ne-a plimbat prin regiune. Tavi fusese foarte marcat de prezenţa noastră la Beiuş, de prietenia noastră şi îşi botezase cele două fete cu numele surorilor mele, Ioana şi Ştefania. Tavi fusese inginer, făcuse politică, fiind ales chiar primar liberal câţiva ani.

*
Întors la Bucureşti, în clasa a VI-a, am găsit noi colegi, noi profesori şi chiar unul de limba rusă, limbă de ocupaţie pe care am făcut-o trei ani.

Primul profesor se numea Copcea, avea faţa ciupită de vărsat şi m-a cam terorizat, simţind frica pe care mi-o inspira. Acum pot înţelege de ce eu, care am fost un elev chiar foarte bun, care am avut pentru limbile străine multă uşurinţă, cu rusă nu m-am împăcat. Eram tetanizat faţă de Copcea de câte ori mă asculta. De "vină" - am scris între ghilimele fiindcă de fapt nu era vina lor -, era faptul că mama şi tata, văzând că sunt slab la rusă, au început să-mi explice cum acest lucru poate fi interpretat ca un semn de rea-voinţă din partea mea, sau, mai rău, ca o influenţă nefastă a părinţilor mei "burghezi, duşmani ai noului regim comunist". Cu cât mai mult mi se spunea asta, cu atât mai mult mă crispam. Salvarea a venit de la doamna Irène Tolstoï, care m-a meditat la rusă, ce ruşine! Dar a reuşit, după două trimestre de corijenţă, să mă aducă la un nivel care mi-a permis să nu fiu obligat să-mi petrec vacanţa învăţând ruseşte. A fost singura dată când am avut astfel de probleme, care nu s-au repetat tot liceul şi nici la facultate mai târziu nu am fost niciodată restanţier.

La sfârşitul clasei a VII-a ne aştepta examenul de admitere la liceu, de care părinţilor noştri le era foarte frică. Le era teamă că vom fi nedreptăţiţi la examenul de admitere şi de aceea ne controlau să fim foarte buni, la română şi matematică în special. Am avut un profesor meditator la română şi matematică, de care sincer nu aveam nevoie. Eram coleg de meditaţii cu Ilinca şi cu prietena mea de o viaţă Ala Sculy, care nici ele de fapt un ar fi avut nevoie de aceste lecţii, la domnul prof. Buga, căruia îi păstrez o bună amintire. De-abia mai târziu mi-am dat seama ce teamă le-a fost părinţilor noştri de un eventual eşec şcolar, din moment ce au plătit lecţii doar pentru a fi absolut siguri că vom putea continua studiile.

După examen, la care am fost admis cu notă mare, la Liceul Spiru Haret s-au organizat trei clase de a VIII-a, în fiecare fiind repartizat unul dintre cei trei care reuşiseră examenul cu nota maximă, 5 pe vremea aceea. Am fost repartizat în clasa în care Ilinca Juvara, vara mea primară, era şefa clasei.

Liceul Spiru Haret din Bucureşti făcea parte, pe vremea mea, dintre liceele prestigioase, printre care mai enumăr Sf. Sava, Caragiale, Cantemir, Matei Basarab, Mihai Viteazul sau Gh. Lazăr.

Era primul an de şcoală mixtă, deci urma să fim în clase cu fete, mare noutate pentru liceul nostru.

La Spiru Haret, în cursul mediu şi la liceu, am avut profesori deosebiţi. Erau oameni relativ vârstnici, pentru care meseria lor era o credinţă şi care erau deosebit de bine pregătiţi şi exigenţi. Văzând ce se petrece astăzi cu profesorii în România, dar şi în Franţa, pot spune că ai noştri erau o elită a breslei. Multele cunoştinţe de geografie, istorie, literatură, dar şi fizică sau chimie pe care le am, le datorez lor, şi nu de puţine ori le-am mulţumit în gând pentru asta.

Fără a voi să nedreptăţesc pe vreunul, prin faptul că nu îl voi menţiona, aş vrea să-mi amintesc de unele personalităţi cu totul deosebite pe care le-am avut ca dascăli.

Voi începe cu doamna Director Teodorescu, poreclită "Ţuchi", profesoară de istorie, datorită căreia, cred, generaţia mea de spirişti a putut urma o şcolaritate normală. În vremurile acelea grele, când comuniştii căutau să "confecţioneze" o nouă populaţie, în care, prin organizaţiile de pionieri şi UTC, căutau o îndoctrinare a elevilor, noi am fost supuşi la minimul obligatoriu.

Doamna Teodorescu părea foarte severă, dar era o persoană cu o inimă de aur. Mi-amintesc că în mai 1959, când cei doi părinţi ai mei fuseseră arestaţi, m-a chemat la ea în cancelarie şi mi-a spus că este la curent cu această nouă situaţie, dar că-mi promite că nu voi avea neplăceri în liceu, dacă mă comport ca până atunci. Când mă întâlnea pe culoar în acele luni, mă întreba de fiecare dată dacă totul este în ordine acasă, dacă avem de mâncare, ba mai mult, mă felicita pentru rezultatele obţinute cu echipa şcolii la baschet.

La matematică am avut mai mulţi profesori foarte buni: D-nii Gh. Cernica, Niculae Popescu zis "Clipici", Gabriel Popescu, poreclit "Scuipici", Ion Manolescu în clasele ultime, un senior de nivel universitar şi pe D-nul Mureşanu, zis "Reflector". D-nul Mureşanu, chel, de unde şi porecla, mi-a fost şi diriginte câţiva ani. Mă considera un elev foarte bun, am fost chiar şeful clasei, dar a fost prea îngăduitor cu mine. Asta mi-a prins oarecum rău, fiindcă, având uşurinţă pentru matematică, m-am obişnuit să nu prea lucrez cu creionul în mână. Făceam matematicile oarecum în minte şi, de exemplu, când mă pregăteam pentru admiterea la facultate, unde erau două examene scrise şi două orale la matematică, eu m-am prezentat după o perioadă de învăţătură lungit pe burtă în pat, unde citisem multe culegeri cu probleme şi exerciţii rezolvate, date la examene precedente. Cum aveam o bună memorie pe acea vreme, reţineam soluţiile şi chiar am dat la examene peste probleme pe care le... "citisem"! Domnul Mureşanu, ştiind că nu-mi prea fac lecţiile, nici nu-mi cerea caietul când mă scotea la tablă.

La limba româna am avut ca profesori pe doamna Atanasiu, poreclita "Criza", pe doamna Lucia Atanasescu, dar, mai ales, mulţi ani pe domnul Ioan Botez, "Măgarovici". Era un om deosebit de agreabil, cu o voce blândă, care căuta să ne insufle dragostea pentru literatură. Ne spunea uneori "măgarilor", dar nu o făcea cu răutate. Şi el mă considera un elev foarte bun, fapt pentru care nici nu-mi citea tezele pe care le nota invariabil cu 9, niciodată cu 10. Eram bine pregătit şi scriam în ora de teză 9-10 pagini, cu scrisul meu indescifrabil. Avea de ales între a-mi da zero şi a mă obliga să scriu citeţ, sau să facă cum a făcut el. Dar am rămas cu un scris indescifrabil, pe care, spre maturitate doar, l-am mai ordonat puţin.

Orele mele de glorie erau cele de chimie cu doamna prof. Şerbănescu, căreia îi spuneam familiar Cati. Eram elevul ei preferat; îmi spunea "Cazasovici", şi preda lecţia nouă cu mine la tablă. Mi-au plăcut mult chimia şi reacţiile chimice, sau ecuaţiile chimice, nu aveau nici un mister pentru mine. Când făcea o lecţie nouă, eu îi scriam ecuaţiile chimice pe tablă, fără greş, fapt pentru care am avut 10 pe linie fără să fiu ascultat niciodată.

La istorie i-am avut pe domnul Ion Berciu, poreclit "Buză", pe domnul Traian Ionescu, zis "Hiroşima", fiindcă avea o enormă cicatrice de arsură pe faţă, pe doamna Teodorescu şi, mai ales, pe domnul Constantin Necşulescu zis "Bestia". Ne trata pe toţi de "Bestii", ca un fel de alintare. Fusese tânăr profesor în ultimii ani de liceu ai tatei la Liceul Lazăr şi, cum tata fusese un elev eminent, interesat de istorie, aceasta s-a reflectat şi asupra mea, care am devenit elevul lui favorit. Făcea lecţii foarte frumoase, pe care mi le amintesc bine. De felul lui era un bărbat înalt, frumos, se ţinea drept, îşi ascundea vârsta oxigenându-şi părul, pe care din când în când îl pieptăna cu grijă. Îmbrăcat impecabil, avea o preferinţă pentru băieţi, pe care îi mângâia pe gât, fără să meargă mai departe.

Ca profesor la limba rusă l-am avut doi ani pe Ştefan Grosu, cu care m-am împăcat mai bine, în sensul că nu-mi inspira frică, fapt ce mi-a permis să fiu un elev mediocru, nu mai mult.

O personalitate aparte, puternică a fost "Piezu'", Ilie Neagoe, profesorul de fizică. Era înalt, se ţinea foarte drept, părea foarte ursuz şi departe de noi, de şcoală, de tot. Sean Connery, actorul care l-a incarnat pe James Bond, ajuns bătrân, mi-a amintit mult de fostul meu profesor. Orele cu el au fost deosebit de interesante şi riguroase. Mă interesa materia pe care o preda şi am profitat din plin de anii petrecuţi sub îndrumarea lui. Avea un fel original de a "asculta la lecţii". Eram chemaţi în ordinea alfabetică strictă, câte trei. Dacă fusese ascultat cel dinaintea mea, ştiam că voi urma eu şi mă pregăteam mai bine. Dar, se întâmpla ca unul dintre cei care urma să fie chemaţi să fie absent în acea zi. Chema pe următorul, care, dacă nu era pregătit, se scuza. Lucrul ăsta nu-l perturba pe profesor, care punea un semn rău, dar nu notă, şi chema pe următorul. Se întâmpla să strige tot catalogul şi să ne scuzăm toţi. Cu timpul, se pregăteau şi cei care urmau celor care trebuiau ascultaţi, ca în caz de "accident" să nu fie obligaţi să se scuze. Am mai avut-o ca profesoară de fizică pe "Rîţa", adică pe doamna Maria Enăchescu.

I-am lăsat la urmă pe cei doi profesori pe care "i-am stimat" cel mai mult. Fiecare domnea peste un laborator splendid utilat, unde noi urcam la ore. Profesorul Stan, de Geografie, poreclit "Moş Pedală", fiindcă şchiopăta, ne-a făcut nişte lecţii de geografie a lumii de neuitat. Ştiam toate ţările şi capitalele lumii, munţii şi apele, ba chiar aveam cunoştinţe temeinice de geografie economică, despre zăcămintele minerale, petroliere sau altele. Şi astăzi o uimesc pe soţia mea cu tot ce ştiu în domeniul geografiei. Faptul că aveam o colecţie de timbre m-a ajutat mult.

Ajuns aici cu amintirile, trebuie să povestesc unica incursiune a tatei în viaţa mea şcolară. Profesorul Stan ne cerea să-i facem acasă hărţi ale ţării pe care figuram munţii, apele, oraşele. Harta României care semăna cu un peşte scurt şi gras, era desenată de cei mai mulţi colegi cu un şablon confecţionat din carton. Mama a decis că eu, "care port numele de Casassovici, trebuie să fiu mai bun la carte decât ceilalţi" şi m-a obligat să desenez harta de mână de câte ori era nevoie. Într-o seară, tata, aflat la Bucureşti, a trecut să vadă cum îmi fac lecţiile. "Peştele" meu nu i-a plăcut deloc, mi-a rupt pagina şi mi-a cerut să o refac. Asta s-a repetat de mai multe ori, până ce în sfârşit, spre miezul nopţii, să se declare mulţumit. Din fericire, tata nu a recidivat!

Alături, la ultimul etaj al şcolii, era laboratorul lui "Celulă", domnul profesor Ion Voiculescu, cu care am învăţat botanica, zoologia şi apoi anatomia. Cursurile lui erau de un nivel Universitar şi au trezit vocaţii în rândul colegilor mei. Dan Danielopol a devenit un distins specialist în fauna marină microscopică, profesor universitar la Viena, iar vara mea Ilinca Juvara a devenit membră a Museum-ului din Geneva. Mic de statură, bondoc şi dinamic, domnul Voiculescu a rămas, ca şi profesorul Stan, o legendă a liceului Spiru Haret.

Mai îmi amintesc doi profesori la materii pe care le nu­meam "dexterităţi", care erau foarte pasionaţi de meseria lor. Primul era profesorul de desen, căruia noi i-am spus "Mexicanul", fiindcă purta pe stradă o pălărie cu boruri largi, avea la gât o lavalieră şi era imaginea artistului în ochii noştri.

O dată ne-a cerut să facem fiecare câte un desen pe care ne punea note. Eram foarte puţin interesat, nu desenam frumos, aşa că am rugat-o pe mama să mi-l facă. Desenul era o frumoasă natură cu căpiţe de fân, flori şi pomi, în care mama pusese tot sufletul ei de artistă. Mircea Axente, colegul meu de bancă, l-a privit cu invidie, aşa că am rugat-o pe mama să-i facă şi lui unul. Desenul lui Mircea era mai "pe linie", reprezentând curtea unui SMT, cu clădiri şi un tractor, pe care mama l-a făcut repede, spunându-mi că este mai puţin inspirată. Ei bine, nota lui Mircea a fost mult mai mare că a mea, spre marele nostru amuzament.

Celălalt, "Măcelaru", sau "Mache Măcelaru", Dumitru Ionescu, era profesorul de muzică, mereu îmbrăcat în haine ponosite, cu câteva fire de păr pe un craniu mai mult fără, unsuros. Nu era agreabil de privit. Era organizatorul şi dirijorul corului şcolii, care avea rezultate corecte în concursurile şcolare. Nimeni nu scăpa de prezenţa la cor, nici măcar cei care răgeau ca nişte măgari, cum eram în perioada când ni se "schimba" vocea. Şi azi mai fredonez imnuri patriotice ruseşti sau româneşti învăţate cu el! Doar mai târziu, prin clasa a VIII-a am fost scutit de cor, fiind o piesă importantă în echipa de baschet a şcolii.

Îmi amintesc de alţi profesori, ca doamna Ciorănescu, profesoara de latină, distinsă şi agreabilă, din familia învăţătorului din Pucioasa, care dăduse mulţi intelectuali ţării, de Celesta Luchian, "Scândurica", care ne-a dat noţiuni de astronomie, de profesorii de limba franceză, pe nume Vladimir Nicolescu, "Fafone", şi Ion Climer, alias "Bizonul", sau de cei doi profesori de sport domnul Anton Ionescu zis "Baston" şi domnul Puşpurică, cu nume care l-a scutit de porecle.

La logica şi psihologie am avut un profesor, domnul Robert Cantar, care se străduia să ne fie "simpatic". Glumea mult, era apreciat de mulţi colegi, dar mie nu mi-a plăcut fiindcă simţeam că totul este "forţat" şi că el, de fapt, este un om rău.

În ultimele clase de liceu a sosit o domnişoară profesoară foarte tânără la orele de economie politică şi de marxism. P.S., brunetă şi cârlionţata, era drăguţă în felul ei puţin vulgar şi amatoare de "aventuri", după câte am remarcat. A avut, am aflat ulterior, în fiecare an şcolar, câte un amant selecţionat din promoţia ultimei clase. Francezii ar fi spus că îmbina utilul cu plăcutul!

Mai vreau să o menţionez pe doamna Vali Oprescu, profesoară de fizică, cu care cred că am făcut ore de atelier tehnic. Cu Vali, la sfârşitul clasei a X-a, am făcut o excursie cu corturile în Retezat, dar despre asta voi vorbi mai târziu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer