Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Martha Bibescu şi vocile Europei


Martha Bibescu, un volum editat de Alina Pavelescu, cu o prefaţă de Mihai Brâncoveanu

17.05.2017
Editura Corint
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Martha Bibescu, un volum editat de Alina Pavelescu
Martha Bibescu şi vocile Europei. Corespondenţă şi dosar CNSAS (1941-1945)
Editura Corint, 2017

Traducere din limbile franceză şi engleză şi note de Alina Pavelescu.
Traducere din limba germană de Corina Petrescu


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

****
Prefaţa

Am aflat de Martha Bibescu încă din primii ani de viaţă, în România, înainte de a părăsi ţara. Mama ne vorbea deseori despre ea, mie şi fratelui meu, Constantin. Eram rude apropiate, chiar de mai multe ori: bunicul dinspre mamă al Marthei, Alexandru Mavrocordat, era văr primar cu Zoe Mavrocordat, adoptată Basarab Brâncoveanu, din care descindem, iar soţul Marthei, George Valentin Bibescu, era văr de-al doilea cu bunicul meu Brâncoveanu. În sfârşit, Martha Bibescu fusese, în 1942, naşă la căsătoria părinţilor mei, Marina Ştirbey şi Constantin (zis Costi) Basarab Brâncoveanu, care a avut loc chiar pe domeniul Marthei, la Palatul Mogoşoaia. Naş era cumnatul mamei, marele arhitect G.M. Cantacuzino, bărbatul Sandei, sora ei mai mare. Părinţii mei se cunoscuseră, de altfel, prin Martha, căreia îi plăcea să pună la cale căsătorii; în cazul acesta, se poate spune că s-a dovedit inspirată căci, în ciuda grelelor încercări pe care aveau să le trăiască după 1948, căsnicia lor a fost fericită. S-a vorbit mult atunci despre această nuntă, considerată de cei prezenţi ca ultima mare nuntă din vechea Românie. A fost un soi de sfârşit al unei epoci.

Martha Bibescu plecase din România imediat după cel de-al Doilea Război Mondial şi se stabilise la Paris. Era o scriitoare care conta în lumea literară franceză. Prima ei carte, Les Huit Paradis (Cele opt paradisuri), publicată în 1908[i], la numai douăzeci şi doi de ani, a fost primită cu entuziasm de critici, dar şi de Academia Franceză care i-a decernat Premiul Marcelin Guérin. În 1955, era aleasă, laolaltă cu Jean Cocteau, membru străin al Academiei regale de limbă şi literatură franceză a Belgiei; douăzeci de ani mai târziu, îl va avea ca succesor pe nimeni altul decât pe... Mircea Eliade.

Mama, fratele meu şi cu mine am plecat din ţară în aprilie 1964 şi ne-am stabilit în Anglia, într-un cătun din Kent în care locuia Sanda Cantacuzino, sora mamei. Tata mai era încă în închisoare, de unde a ieşit două luni mai târziu, graţie amnistiei, şi ni s-a alăturat puţin înainte de Anul Nou. Martha venea destul de regulat în Marea Britanie pentru că fiica ei, Valentina Ghika-Comăneşti, locuia în Cornwall. Câteva săptămâni după sosirea noastră, Martha ne-a făcut o scurtă vizită în Kent, împreună cu directorul Institutului Francez de la Londra, scriitorul Jean Mouton, care fusese director al Institutului Francez din Bucureşti, înainte de război. Peste câteva luni, Martha ne-a poftit, pe mama şi pe mine, să luăm prânzul cu ea la Londra, la Hotelul Ritz, unde locuia. Avea simţul formulelor şi îmi amintesc că mi-a spus atunci: "Dragă Mihai, noi ne întâlnim pe un peron de gară: tu soseşti, eu plec."

Nu a fost chiar aşa. Am avut privilegiul de a o vedea foarte des până în 1973, când a trecut la cele veşnice. Chiar şi în ultimii ani de viaţă era într-o formă foarte bună, avea o memorie extraordinară. Cunoscuse o mulţime de oameni interesanţi din lumea politică, printre care Charles de Gaulle, Winston Churchill sau Ramsay MacDonald, primul prim-ministru laburist al Marii Britanii, dar şi scriitori, oameni de cultură, aristocraţi...; mari figuri despre care povestea cu un talent extraordinar.

Ieşea încă destul de des şi, după ce m-am mutat la Paris, pentru a-mi continua studiile, am însoţit-o deseori la recepţii. Odată, am mers împreună la recepţia anuală a Consiliului Constituţional francez, condus pe atunci de Gaston Palewski, un apropiat al generalului de Gaulle, care a venit la recepţie şi căruia am avut onoarea să-i fiu prezentat. Altă dată am însoţit-o pe Martha Bibescu la Palatul Élysée, la o recepţie dată de preşedintele Georges Pompidou în cinstea scriitorilor. Martha nu era însă nicidecum o mondenă, se ducea la recepţii mai ales dacă ştia că va avea ocazia să întâlnească persoane care o interesau, sau ca anumite cercuri să nu o uite, să poată constata că mai este în viaţă, ba chiar activă. Altfel, detesta cocktailurile unde, cu umorul ei picant, zicea că îmbulzeala e atât de mare că n-ai timp să spui decât "bună unuia, şi ziua altuia"[ii].

Martha avea o imensă admiraţie pentru de Gaulle. Cum îi apărea o nouă carte, i-o trimitea, cu o frumoasă dedicaţie; de fiecare dată, el răspundea printr-o scrisoare scrisă de mână, din care reieşea clar că citise atent cartea. De-a lungul vizitei oficiale pe care a făcut-o în România, în mai 1968, tocmai în momentul când Parisul începea să fie blocat de mişcarea studenţească, generalul citea Isvor, le pays des saules, ca să cunoască mai bine "Ţara sălciilor". În 1970, Martha îi trimite un articol despre Napoleon, pe care îl publicase în La Revue de Paris; nimic n-ar fi putut să-i provoace o plăcere mai intensă decât comentariul lui de Gaulle: "Vis-à-vis de Napoléon, comme à tous égards, vous êtes l'Europe!"[iii] Moartea subită a conducătorului Franţei Libere, în luna noiembrie a aceluiaşi an, a fost desigur o lovitură grea pentru ea.

În acelaşi timp, Martha lucra mereu la diverse cărţi, mai cu seamă la urmarea pe care dorea să i-o dea Nimfei Europa , urmare pe care, din nefericire, nu va reuşi niciodată să o ducă la bun sfârşit.[iv] Eu locuiam într-o cămăruţă situată cu câteva trepte mai sus de apartamentul ei, în Insula Saint-Louis, un loc plin de farmec, la câţiva paşi de Notre-Dame. Seara, câteodată, mă chema şi îmi dicta amintirile ei, eu le scriam şi a doua zi le dădea secretarei, pentru a le bate la maşină. Aşa se explică faptul că, printre documentele Marthei, ce pot fi consultate la Biblioteca Naţională a Franţei, se află şi pagini scrise de mine, după dictarea ei. De-a lungul anilor, am cunoscut vreo patru secretare ale Marthei printre care, coincidenţă nostimă, o domnişoară (mai vârstnică...) al cărei nume de familie era... Roumains (cu "s"-ul final pronunţat).

De două ori m-am dus să o văd pe Martha în Cornwall, în eleganta casă numită "Tulimaar", ultima oară prin 1968, în perioada când, bolnavă fiind, a petrecut mai mult de un an acolo. Suferea de zona zoster, o boală foarte penibilă, pe care o suporta cu un stoicism desăvârşit: niciodată n-am auzit-o pomenind de durerile ce o chinuiau. Rămăsese foarte legată de România, vorbea bine româneşte, chiar dacă avea un accent francez, dar spunea că a scrie pe româneşte ar fi fost o insultă adresată de ea acestei frumoase limbi, pentru care avea cel mai mare respect: nu era limba ei de scriitor. Pe piatra ei de mormânt, pe care şi-o pregătise ea însăşi, scrie, de altfel: "Princesse Bibesco, Ecrivain français." Îmi amintesc că ne-am dus într-o duminică, cu maşina tinerei secretare pe care o avea pe-atunci, şi care era la volan, să vedem mormântul ei în cimitirul de la Ménars, mică localitate de pe malul Loarei, cu un superb castel ce aparţinuse, în veacul al XIX-lea, familiei mamei lui George Bibescu, născută Valentine de Riquet de Caraman-Chimay. Martha avea o deosebită afecţiune şi admiraţie pentru soacra ei, despre care spunea că îi datorează o mare parte din educaţia ei, din cunoştinţele pe care le are. Era impresionant să o vezi contemplând cu seninătate lespedea, gata pregătită, a propriului ei mormânt.

Avea amintiri interesante despre ţară şi nişte puncte de vedere deseori foarte critice faţă de guvernele din perioada interbelică. Îi plăcea, de pildă, să citeze fraza prin care mareşalul Averescu, de mai multe ori prim-ministru, îi lua în derâdere pe aviatori; suna cam aşa: "Se dau peste cap în aer, pe roţi de bicicletă!" E clar că Averescu nici nu-şi putea imagina cât de importantă, de indispensabilă va deveni, în câţiva ani numai, aviaţia în politica economică, comercială sau de apărare a unei ţări. Nevasta marelui aviator George Valentin Bibescu, titular al brevetului de pilot No. 20, decernat în 1910 de AeroClubul Franţei, preşedinte, din 1930 şi până la moartea sa, în 1941, al Federaţiei Aeronautice Internaţionale, nu putea fi decât scandalizată de o atare lipsă de viziune. Martha mă întreba întotdeauna care sunt ultimele veşti din ţară. M-a surprins chiar că se interesa de probleme precum construirea, de către comunişti, a centralei electrice de la Porţile de Fier. Spunea că fusese iniţial un proiect al soţului ei, pe care însă guvernele de atunci fuseseră incapabile să-l realizeze. Era, aşadar, foarte critică faţă de anumite aspecte ale României de altădată şi mai mult decât rezervată faţă de ceea ce numea (pe româneşte şi în mod ironic) "lumea bună" - cu alte cuvinte, românii de la Paris, pe care nu-i frecventa aproape deloc - şi, mai cu seamă, faţă de aplecarea acesteia către certuri şi bârfe. Pe Martha, în schimb, n-am auzit-o niciodată vorbind de rău pe cineva.

Prin intermediul unor documente inedite până acum, cititorul acestei cărţi va descoperi o personalitate fascinantă, de o complexitate cu totul excepţională: o intelectuală, o cerebrală dar, în acelaşi timp, o fiinţă de o sensibilitate rară, care iubea frumosul (povestea că grădinarul de la Mogoşoaia zicea despre ea, văitându-se: "Ne omoară cu estetica!"), o seducătoare care, cel mai adesea involuntar, era capabilă să stârnească pasiuni înflăcărate, ca aceea care îl mistuia pe diplomatul italian Francesco Lequio. Avea voinţă şi curaj, ştia la fel de bine ce voia şi cum să realizeze cele dorite (de pildă, restaurarea Mogoşoaiei). Nu se interesa numai în mod pasiv de politică: prin numeroasele ei cunoştinţe, a încercat cu perseverenţă să favorizeze ieşirea României din alianţa cu Germania lui Hitler, ceea ce mai multe dintre documentele ce urmează dovedesc cu prisosinţă. Era un adevărat cetăţean al lumii: se simţea la ea acasă peste tot, avea prieteni în toate ţările. Prietenia conta, de altfel, enorm pentru ea. Cea mai lungă şi mai armonioasă prietenie a trăit-o pesemne cu Abatele Mugnier, în amintirea căruia va publica abundenta lor corespondenţă (1911-1944) în trei groase tomuri, intitulate tocmai La Vie d'une amitié.

Dintre numeroşii ei corespondenţi prezenţi în această lucrare, am avut ocazia să-l întâlnesc pe Pietro Gerbore (1899-1984), în vara anului 1981, la Florenţa, unde locuia. Un om de o vastă cultură, călduros, comunicativ, care, la optzeci de ani trecuţi, a ţinut neapărat să-mi arate, cu explicaţiile cuvenite, frumuseţile oraşului Lucca. Îşi amintea foarte precis de Martha şi de România, pentru care avea o mare afecţiune, după anii petrecuţi la Legaţia Italiei din Bucureşti. Între timp am aflat că, în perioada aceea, a tradus mai multe poezii ale lui Eminescu în limba lui Dante! Era un om de caracter, cu principii solide: monarhist convins, a demisionat din serviciul diplomatic imediat după proclamarea Republicii Italiene (1946), pentru a nu-şi călca jurământul depus regelui. S-a consacrat apoi studiilor istorice, publicând numeroase cărţi.

Dar să revenim la Martha Bibescu şi vocile Europei, volum care, graţie cercetărilor remarcabile ale Alinei Pavelescu şi deschiderii Editurii Corint, ne dezvăluie aspecte mai puţin cunoscute din viaţa şi din opera acestei persoane cu totul aparte. Ne-am văzut regulat timp de aproape zece ani. Răscolirea amintirilor acestora m-a făcut să-mi dau şi mai bine seama cât de mult îmi lipseşte. Citind lucruri de şi despre ea, o putem însă cu toţii imagina aproape de noi: cei care, ca mine, am avut privilegiul să o cunoaştem, dar şi cei care vor face acum cunoştinţa ei.
(Mihai Brâncoveanu)

Introducere

Martha Bibescu şi vocile Europei

Învăţătoarea desenează un cerc pe asfalt. Mă opresc să privesc jocul. O duzină de şcolari între 7 şi 12 ani; le spune: "Nu trebuie să intraţi în cerc, dar încercaţi să vă împingeţi acolo vecinul."
Partida începe; [copiii] se învârt în cerc, se împing, se îngrămădesc; cel mai mic, cel mai slab e forţat să intre în cerc. Cade cu nasul de pământ, ceilalţi copii îl calcă în picioare. Acesta e jocul! Asta e istoria Europei, a războiului şi a ţărilor mici
.
(Din jurnalul Marthei Bibescu, BNR, Pachet CCLXXXII/1, fila 47)

"[...] J'ai vécu d'innombrables vies non seulement avant ma naissance, mais encore au cours de ma vie présente."[v]
(Idem, BNR, Pachet CCLXXXII/1, fila 54)

Deşi o are ca personaj central pe Martha Bibescu, prezentul volum de documente vizează, de fapt, o cuprindere mult mai largă. Avem în faţă o carte polifonică, din care voci diferite, în registre diferite, îi vorbesc cititorului despre una şi aceeaşi realitate: cel de-al Doilea Război Mondial, a doua mare traumă suferită de civilizaţia occidentală în secolul XX. Bineînţeles, alegerea Marthei Bibescu ca personaj în jurul căruia se structurează întregul demers nu a fost deloc întâmplătoare. Supranumită "Principesa Europei"[vi], dotată cu un talent diplomatic înnăscut, aceasta s-a aflat pe tot parcursul vieţii în centrul unei vaste şi abil întreţinute reţele de relaţii cu marile personalităţi culturale şi politice ale vremii sale. Regi, regine, preşedinţi şi miniştri, diplomaţi şi scriitori, dictatori, agenţi secreţi şi informatori contribuie astfel, prin simpla intersectare a biografiilor sau prin intermediul corespondenţei lor cu Martha Bibescu, la realizarea unui tablou dens şi plin de nuanţe al celei mai mari sfâşieri din istoria europeană a secolului tocmai încheiat. O lume care îşi înfruntă propria extincţie, un sistem de valori - cel democratic - ameninţat cu dislocarea definitivă, o încleştare între Bine şi Rău, în care cele două noţiuni se întrepătrund până la a-şi pierde contururile distincte, se înfăţişează privirii celor de azi prin glasul uneori lucid, însă adeseori neputincios al contemporanilor evenimentelor.

Din acest cor al troienelor, personajul central, Martha Bibescu, se detaşează, nu în primul rând ca raisonneuse, ci mai ales graţie voinţei sale extraordinare de a spera, de a acţiona, de a încerca până în ultimul moment, utilizând toate mijloacele pe care, în cvasiexilul ei princiar de la Posada sau Mogoşoaia, le mai putea avea la dispoziţie, pentru a schimba cursul unei istorii scăpate de sub control.

Martha Bibescu în arhivele româneşti

Acest volum este rezultatul unei cercetări care a durat aproape un an şi s-a extins asupra fondurilor şi colecţiilor aflate în trei mari arhive din România: Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), Biblioteca Naţională a României şi Arhivele Naţionale. Cercetarea a impus, printre altele, o minuţioasă muncă de identificare a materialului documentar.

În prima parte a volumului sunt prezentate cele mai relevante documente din dosarul Marthei Bibescu aflat în prezent în custodia CNSAS. Dosarele de urmărire deschise pe numele Marthei Bibescu şi al soţului acesteia, George Valentin Bibescu, datează din perioada regimului naţional-legionar, căruia soţii Bibescu îi erau ostili şi care, în consecinţă, i-a perceput ca pe nişte inamici[vii]. Dosarul lui George Valentin Bibescu a fost închis odată cu decesul celui supravegheat, survenit la 2 iulie 1941. După moartea soţului ei, Martha Bibescu preia pe cont propriu relaţiile cu prietenii acestuia din tabăra aliată, Palatul de la Mogoşoaia devenind unul dintre locurile preferate de întâlnire ale diplomaţilor francezi care, de la legaţia din Bucureşti, explorau căile de acţiune împotriva regimului de la Vichy. În aceste condiţii, Serviciul Secret de Informaţii (SSI) primeşte indicaţii să îşi intensifice supravegherea asupra Marthei, asupra membrilor familiei Bibescu şi a reşedinţelor de la Mogoşoaia şi Posada, cu atât mai mult cu cât, în anii războiului, Mogoşoaia devine sediul de refugiu al legaţiilor elveţiană şi finlandeză la Bucureşti. SSI încearcă să recruteze informatori din rândurile persoanelor care aveau contacte directe cu Martha Bibescu şi cu vărul ei, diplomatul Antoine Bibescu, căsătorit cu Elizabeth, născută Asquith, fiica lui Herbert Henry Asquith, fost prim-ministru al Marii Britanii în perioada 1908-1916. Una dintre sursele des întâlnite în dosarul Marthei, sursa "Rudi", era de fapt o persoană din anturajul apropiat al lui Antoine Bibescu, care dădea informaţii şi despre activitatea acestuia.

Pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, activitatea şi întâlnirile Marthei Bibescu, atât cu diplomaţii străini, cât şi cu oameni politici români, au fost monitorizate de SSI. Documentaţia astfel adunată a fost ulterior preluată de Securitatea comunistă, care continuă să se intereseze de activitatea prinţesei Bibescu în exil şi de demersurile pe care le făcea din străinătate pentru ca fiica şi ginerele său, Valentina şi Dimitrie N. Ghika-Comăneşti, rămaşi în România şi stabiliţi cu domiciliu forţat la Curtea de Argeş, să poată părăsi ţara. Ultima piesă din dosarul Marthei Bibescu păstrat la CNSAS[viii], o adresă de verificare a Valentinei Ghika-Comăneşti, datează din 28 iunie 1956, cu puţin timp înainte ca aceasta şi soţul ei să fie lăsaţi să plece din România.

Deşi piesele aflate la dosarul de urmărire informativă a Marthei Bibescu conţin multe informaţii imprecise sau chiar, în unele situaţii, de-a dreptul eronate, fără a adăuga neapărat elemente inedite la biografia acesteia, importanţa lor constă în primul rând în confirmarea unor evenimente cunoscute din jurnalele Marthei şi ale personalităţilor din anturajul ei, menţionate indirect în corespondenţa personală sau consemnate ca zvonuri în epocă. Astfel, dacă din mărturiile contemporanilor, implicarea Marthei Bibescu în tratativele regimului Antonescu pentru încheierea unei păci separate cu Aliaţii rezultă mai degrabă ca un zvon neconfirmat, informaţiile din dosarul său de la CNSAS, coroborate cu corespondenţa pe care a purtat-o în epocă, aduc necesara confirmare. La fel, în privinţa sprijinului acordat de principesa Bibescu rezistenţei franceze de la Bucureşti, diplomaţilor italieni care se situau de partea monarhiei în conflictul acesteia cu Mussolini şi, ulterior, în privinţa susţinerii arătate de ea pentru reprezentanţii britanici şi americani în Comisia Aliată de Control.

Un amănunt interesant din dosarul de urmărire informativă a Marthei Bibescu este acela că, după plecarea sa definitivă din ţară, în septembrie 1945, autorităţile comuniste au încercat să o implice în procesele zise "de spionaj" intentate unor membri ai aristocraţiei româneşti. Din documentele aflate la dosar, transcrieri din timpul unor anchete, rezultă că Securitatea încerca să lege numele Marthei Bibescu atât de acuzaţii de colaborare cu Aliaţii anglo-americani, cât şi, în mod forţat, de o inexistentă simpatie faţă de autorităţile naziste. Tentativele par să fi rămas însă fără finalitate, iar după 1956, anul plecării din România a fiicei şi ginerelui Marthei, dosarul aflat azi la CNSAS nu mai conţine alte documente de urmărire.

Al doilea grupaj de documente prezentate în volum face parte din colecţia Saint-Georges deţinută de Biblioteca Naţională a României. Aceasta reprezintă, de fapt, cea mai importantă arhivă de documente referitoare la istoria familiei Bibescu, care poate fi consultată în România. Documentele au fost donate de însăşi Martha Bibescu Muzeului Saint-Georges într-un interval de timp situat după episodul confiscării lor de către poliţia legionară, în noiembrie 1940, şi plecarea ei definitivă din România, din dorinţa de a le pune la adăpost de viitoarele intemperii ale istoriei. Şi calculul s-a dovedit până la urmă corect: la desfiinţarea Muzeului Saint-Georges, arhiva Bibescu nu s-a risipit, aşa cum s-a întâmplat cu documentele, fotografiile şi operele de artă confiscate odată cu naţionalizarea Palatului de la Mogoşoaia, ci au fost transferate către Biblioteca Naţională, unde se păstrează şi astăzi. O parte importantă a colecţiei cuprinde scrisori adresate Marthei Bibescu de personalităţi ale vieţii politice şi culturale europene. Wilhelm al III-lea, prinţul moştenitor care nu a mai apucat să ajungă kaizer, cu care Martha avusese o idilă platonică înainte de Primul Război Mondial, Ramsay MacDonald, laburistul de care o lega o vie afecţiune reciprocă, regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei, monarhul detronat de războiul civil şi mort în exilul italian, Louis Gillet, academicianul şi omul de spirit deprimat de soarta tristă a ţării sale, abatele Mugnier, confesorul şi cel mai apropiat prieten spiritual al prinţesei, René de Weck, scriitor şi şef al Legaţiei Elveţiei la Bucureşti, Francesco Lequio, diplomatul italian îndrăgostit fără speranţă, Jacques Truelle, diplomatul francez pe care îl ajutase să reziste cu demnitate regimului de la Vichy şi mulţi alţii, faimoşi sau mai puţin cunoscuţi, îi scriu din toate colţurile Europei însângerate de război, cu speranţa că vor putea menţine în viaţă ultimele rămăşiţe de fraternitate a spiritului european în cele mai întunecate vremuri din istoria de până atunci a continentului. Din această colecţie de scrisori am selectat partea cea mai consistentă a volumului de faţă, în încercarea de a reconstitui o imagine cât mai completă a stărilor de spirit şi a reflecţiilor despre viitorul Europei care circulau în mediile politice şi intelectuale ale epocii.

Documentele referitoare la activitatea Marthei Bibescu deţinute de Arhivele Naţionale sunt în număr mult mai mic, păstrate în principal în fondul familial Bibescu şi, sporadic, în alte fonduri familiale sau personale, cum ar fi fondul familial Lahovary, fondul familial Ştirbey sau fondul personal Constantin Argetoianu. Doar o mică parte a acestor documente au legătură cu perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi, ca atare, foarte puţine dintre ele au făcut obiectul prezentei selecţii. Mult mai bogat este însă materialul ilustrativ identificat în fototeca Arhivelor Naţionale, din care am ales o bună parte dintre ilustraţiile volumului.

(Alina Pavelescu

***
Corespondenţă Martha Bibescu - Fragmente

30 ianuarie 1942 - Scrisoare a prinţului moştenitor Wilhelm către Martha Bibescu

Potsdam
Alteţei Sale
Doamnei prinţese Bibescu
Mogoşoaia
Lângă Chitila (Ilfov)

Dragă prinţesă,

M-am bucurat deunăzi să aflu veşti directe despre dumneavoastră şi despre situaţia din România de la domnul v[on] St. De câte ori mă gândesc la vremurile când eram tineri, veseli şi fără griji, mi se pare contrastul cu situaţia lumii de azi cu atât mai dur. După ultimul război mondial din 1914-1918 şi vremurile grele care i-au urmat, mi-aş fi închipuit că omenirea a devenit mai înţeleaptă decât să ne împingă din nou într-un alt război mondial. Realizările militare ale puterilor Axei sunt extraordinare şi mă bucur deosebit de mult că în acest război România se află de partea corectă, fapt ce l-ar fi bucurat în special pe regretatul rege Carol [I]. Lupta în Est este imens de grea şi dificilă. Dar - şi de asta sunt convins - pe termen lung va învinge calitatea, nu cantitatea. Implicând Japonia în război, America i-a făcut un deserviciu enorm Angliei. Până şi Winston Churchill a sugerat asta timid într-un discurs în faţa Parlamentului. Marile întrebări sociale, care şi-au făcut apariţia în Europa şi Rusia după primul război, nu se opresc la graniţele ţării şi Führerul are mare dreptate că sistemul bolşevic, care ameninţă toată lumea, trebuie distrus. După părerea mea, duritatea luptei a luat astfel de forme neaşteptate deoarece două ideologii au adus în prim-plan întrebările sociale, dar ele le vor soluţionate în direcţii opuse, astfel încât, însufleţite de un mare fanatism, se ciocnesc pentru prima dată într-o asemenea măsură. Personal regret că evoluţia a făcut ca rasa albă să se combată atât de încrâncenat.

Indiferent cum se va termina războiul, Anglia îşi va pierde imperiul şi moştenitorul care va râde [la urmă] va fi în cazul acesta America. Eu sunt de părere că, la urma urmei, englezii sunt de preferat americanilor.

Ca soldat, urmăresc cu cea mai mare admiraţie lupta nemaiauzit de curajoasă a japonezilor în Asia de Est împotriva Angliei şi Americii.

Dorindu-vă atât dumneavoastră, cât şi alor dumneavoastră toate cele bune şi în speranţa că, spre binele întregii omeniri, acest război se va încheia cu o pace înţeleaptă şi de durată, rămân cu cele mai calde urări şi cu prietenie al dumneavoastră, Wilhelm.

(BNR, Dosar 887, filele 116‒117)

Februarie 1942 - Scrisoare a Marthei Bibescu către Louis Gillet

Mogoşoaia (via Chitila)
Ilfov
Februarie 1942

1 Iată-mă pentru că m-ai chemat, dragul meu prieten. Ce accente şi ce strigăt în articolul dumitale din "Candide"! Mai aveai nevoie să ţi-o spun? Ai zis-o superb chiar dumneata! Tatăl meu obişnuia să spună: "Călugării din Cetăţi (Referire la Cetăţile universitare - nota traducătoarei) au civilizat lumea." Eu îţi răspund cu un cuvânt al lui Talleyrand: "Se înţelege de la sine. Dar e încă şi mai bine dacă o spui." Totuşi, citindu-te, m-a cuprins o nelinişte, ca un fel de leşin. Se încearcă să se creeze o nelinişte faţă de ţările mari ("Les grands pays", în lb. franceză în original - nota traducătoarei)? Sinteza dumitale pasionată reprezintă un răspuns? Cui? La ce? Cine îndrăzneşte să se îndoiască de primatul excelenţei? Aveţi de apărat ceea ce e deja câştigat? În acest caz, nu are nicio importanţă. Dar nu-mi vine să cred că tocmai copiii se îndoiesc de mama lor.

Cu ce seamănă corespondenţa noastră? Cu nimic. Cu o cameră deschisă spre toate vânturile. Nu poţi spune nimic care să nu fie luat de vânt.

Trimit o tristă felicitare de Crăciun. Sunt eu şi nepotul meu cel mare, George Bibescu, la vârsta de şase ani. Dar rochia pe care o purtam cu acea ocazie (o nuntă la care copilul era paj, iar eu martoră - a se citi martiră) e aceeaşi pe care aţi numit-o "Noaptea". Nu are decât patru ani vechime. Şi e făcută de Lanvin. E pentru amintire, ca rozmarinul Ofeliei. Ţi-o trimit cu toate gândurile mele şi cu cea mai mare dintre veşti: au apărut primii ghiocei în pădure.

Martha Bibescu

PS. "Europa e franceză sau nu e deloc." (A se vedea Catherine-Paris (Roman al Marthei Bibescu, publicat pentru prima dată în 1927 - nota traducătoarei)

(BNR, Pachet LI/2, fila 91)

9 februarie 1942 - Scrisoare a lui Henri Martin către Martha Bibescu
Lisabona

Draga mea Martha,

M-am bucurat imens la primirea fermecătoarei tale scrisori din 29 octombrie, care mi-a parvenit cu mare întârziere, pentru că am fost plecat în Elveţia timp de două luni. Sperasem să practic sporturi de iarnă la Crans sur Sierre, dar până la urmă m-am hotărât să îmi rezolv problemele prin diferitele birouri din Berna, aşa încât nici măcar n-am văzut vreo patină sau vreun schi. Singura odihnă a fost o excursie de două săptămâni la Monte Carlo, care era mort, fireşte, dar cel puţin am fost la adăpost de vizite, telefoane şi de solicitările de tot felul, care altfel fac parte din cotidianul meu.

În Elveţia nu se vorbeşte decât despre război, iar eu, care detest radioul, a trebuit să-l suport de mai multe ori pe zi, începând cu şapte dimineaţa, chiar în propria mea familie. Întreaga Genevă e ocupată de Crucea Roşie. Cu alte cuvinte, m-am bucurat să revin la Lisabona, fiind altminteri şi neliniştit fiindcă mă separa de postul meu o Spanie care reprezintă, în ciuda a toate, un semn de întrebare.

Aici am reînceput să primesc lume în vila din Estoril, unde, pentru a-mi aranja un home familial, am adus de la Geneva câteva covoare, un tablou şi gravuri. Mai amintesc de prezenţa unei frumoase perechi de câini lupi pe care i-am adus din Elveţia şi care îmi aduc un număr egal de griji şi satisfacţii. Clima e foarte plăcută, ne bucurăm de mult soare. Cameliile şi mimozele sunt înflorite şi nu e nimic mai frumos la sfârşit de săptămână decât să alergi pe imensa plajă numită "Guincho", prin spuma valurilor ce se preling pe nisip şi care, în altă ordine de idei, sperie caii.

Îmi dau seama cât de singură trebuie să te simţi după moartea soţului şi cât de greu trebuie să-ţi fie să trăieşti fără el la Posada sau la Mogoşoaia. Voi regreta mereu că nu am văzut Mogoşoaia, despre care se spune că e un vis.

Se află în prezent la Estoril, refugiat după invadarea Poloniei, contele Jean Szembek, care era subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe. Soţia lui scrie puţin, cu o pană nu foarte sigură, m-a rugat de curând să îi semnalez producţiile la Journal de Genève. Pentru că voia să-mi facă plăcere, succesorul fratelui meu mi-a promis, dacă va reuşi să redreseze jurnalul, să-i publice un articol, care ar trebui să se numească, dacă nu mă înşel, "Retragerea tragică".

Ieri răsfoiam alte articole ale contesei Szembek şi mi-au căzut ochii pe unul intitulat "Amintiri din România". Mi-a făcut o imensă plăcere pentru că povesteşte o vizită la Mogoşoaia, vorbeşte de tine preţ de două pagini, cu cuvinte frumoase, chiar entuziaste. Regret că Journal de Genève n-a preluat acel articol, dar ştii şi tu la ce încercări sunt supuse jurnalele politice în vreme de război.

Ai vreo sugestie în acest sens? Te avertizez că naraţiunea şi stilul vor avea nevoie de retuşuri serioase. Autoarea vorbeşte destul de mult despre regele Carol al II-lea, îl menţionează deja pe generalul Antonescu şi e limpede că această poveste nu poate să apară în România voastră de acum. Am ţinut totuşi să îţi semnalez efortul.

Jocul de cuvinte al răposatului tău tată referitor la Inês de Castro mi-a dat fiori pe şira spinării şi, la fel ca ţie, şi mie mi-a rămas în minte. Dar, îţi repet, acest subiect e demn de pana ta.

Îţi trimit un articol al compatriotului meu genevez Robert de Traz, al cărui nume îţi e cu siguranţă cunoscut, iar această istorie a eşecurilor lui Apolo pe lângă Casandra, Colonis şi Marpesa mi-a readus în memorie seara aceea când ne-am îmbarcat, iar eu ţi-am citit din "Laurii lui Apolo".

Nu-ţi vorbesc despre munca mea aici, dar te -ar interesa totuşi să afli că majoritatea vapoarelor care ajung la Tage arborează drapelul elveţian. Asta ca să înţelegi că aprovizionarea Elveţiei, pe zi ce trece tot mai dificilă, rămâne principala mea preocupare.

Nu mai trebuie să adaug cât de mult m-aş bucura dacă te-aş vedea într-o zi debarcând în Lusitania.

Acum te las, draga mea Martha, trimiţându-ţi cele mai credincioase gânduri şi cea mai afectuoasă amintire.

Henri Martin

(BNR, Dosar 610, filele 74‒79)

22 februarie 1942 - Scrisoare a lui Eduard H. Palin, ministrul Finlandei la Bucureşti, către Martha Bibescu
Bucureşti

Prinţesă,

Mă grăbesc să vă transmit mulţumirile cele mai vii pentru amabila scrisoare pe care aţi binevoit să mi-o adresaţi, ca şi pentru sentimentele faţă de poporul şi patria mea pe care mi le-aţi exprimat. Credeţi-mă, prinţesă, că în Finlanda sentimentele de fraternitate de arme între poporul finlandez şi cel român sunt la fel de puternice ca şi acelea pe care le încercaţi dumneavoastră aici şi că sunt foarte fericit să îmi pot reprezenta patria în această ţară aliată şi prietenă.

Totodată, vă mulţumesc pentru invitaţia la dejun, pe care mi-aţi trimis-o pentru ziua de 25 a acestei luni. Va fi o onoare şi o plăcere dintre cele mai alese de a vă putea vizita.

Primiţi, prinţesă, asigurarea stimei mele celei mai înalte şi a devotamentului meu, Eduard H. Palin

(BNR, Dosar 974, filele 130‒131)

[i] Se spune că în perioada aceea, când Martha era la apogeul unei frumuseţi rămase legendare (a se vedea celebrul portret al ei pictat, în 1911, de Giovanni Boldini), unii dintre bărbaţii vecini cu ea la mese mondene îi declarau, în chip de compliment, că erau aşezaţi "alături de cel de-al nouălea paradis".
[ii] În franceză, "bon à l'un, jour à l'autre".
[iii] "Faţă de Napoleon, şi din toate punctele de vedere, sunteţi Europa!"
[iv] Fragmente din această carte neterminată au fost publicate postum, sub titlul Où tombe la foudre (Unde loveşte trăsnetul).
[v] "Am trăit nenumărate vieţi nu doar înainte de a mă naşte, dar chiar în cursul vieţii mele prezente" (lb. franceză).
[vi] Cf. Renato Bova Scoppa, Colloqui con due dittatori. Salazar-Antonescu, Ruffolo Editore, Roma, 1949, p. 58: "[La Mogoşoaia], principesa îşi primea oaspeţii învăluită aproape întotdeauna într-un fel de tunică neagră şi purtând un văl savant înfăşurat în jurul chipului, care îi lăsa neacoperită numai o parte din faţă şi acei ochi inconfundabili din care izvora o lumină albăstruie, dulce şi iscoditoare în acelaşi timp" (traducerea din lb. italiană îmi aparţine).
[vii] La 23 noiembrie, poliţia legionară condusă de Alexandru Ghika a făcut o percheziţie la Mogoşoaia, confiscând, printre altele, manuscrisele Marthei şi documentaţia acesteia pentru lucrarea Nimfa Europa. Membrii familiei şi personalul de serviciu au fost interogaţi de legionari. Episodul, ca şi demersurile umilitoare pe care a trebuit să le facă pentru a-şi recupera hârtiile personale sunt povestite în Martha Bibescu, Jurnal politic. 1939-1941, Editura Politică, Bucureşti, 1979, pp. 225-234. Principalul suspect în ochii legionarilor era George Valentin Bibescu, considerat mason şi bănuit de "complicitate" cu Marea Britanie şi Franţa.
[viii] CNSAS, Dosar I 211962.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata De ce nu dispare teatrul?, Eugen Păsăreanu (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Un bărbat pe nume Ove, Fredrik Backman, traducere de Andreea Caleman (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Basarabia decapitată, Valentina Sturza (2.0/5 - 1 vot)
Sageata Nuda Veritas. Din crimele comunismului, Nicolae Stroescu-Şovarna (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Răni deschise 5 (II), Solomon Marcus (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Cronici de atelier
Sageata Semnal editorial
Sageata Generaţia Polirom
Sageata Carte de Humanitas Fiction


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer