Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Intelectualii din Europa de Est


Mihai Botez

24.05.2017
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mihai Botez
Intelectualii din Europa de Est
Editura Vremea, 2016



Citiţi nota asupra acestei ediţii a cărţii.

*****

Intro

Mihai Botez - matematician, profesor universitar, cunoscut disident anticomunist şi militant pentru drepturile omului în România, Mihai Horia Botez s-a născut la 18 noiembrie 1940, în Bucureşti. Absolvent al Facultăţii de Matematică din Universitatea Bucureşti, doctor în matematici, mai apoi cadru didactic al Universităţii, devine ulterior director al primului grup interdisciplinar de cercetare a viitorului din Europa de Est.
Din 1977, ca urmare a atitudinii critice faţă de regimul comunist, expusă deschis în diferite publicaţii occidentale, în ţară este destituit din funcţiile importante pe care le deţinuse, iar peste hotare îi creşte prestigiul, fiind supranumit de jurnaliştii occidentali "un Saharov al românilor" (Le Monde, Le Figaro, L'Express) ori "Vaclav Havel al românilor" (Christian Science Monitor, SUA).
Ambasador al României la ONU în 1993 şi la Washington DC în 1994.
A murit la Bucureşti, în 1995.

Sunt mândru să fi fost coleg şi - mai important încă - prieten cu Mihai Botez. Era posesorul uneia din cele mai pătrunzătoare minţi. El a fost unul din acei oameni extrem de buni şi de curajoşi, luptând din greu în favoarea decenţei şi a normalităţii, împotriva groaznicului destin care s-a abătut asupra ţării sale. (Robert Conquest)

Anii săi de formare, ca matematician, i-au întreţinut fascinaţia pentru trei culmi ale matematicii româneşti: Barbilian, Onicescu şi Moisil. Primului - acelaşi cu poetul Ion Barbu - i-a dedicat o monografie care, dacă ar fi fost publicată atunci când el a depus-o la Editura Cartea Românească, la începutul anilor '70, ar fi avut probabil un impact important asupra modului de a-l înţelege pe marele nostru poet-matematician; cu cel de al doilea, a publicat în colaborare o carte privind aspectele informaţionale ale dezvoltării sociale, simptomatică pentru emergenţa paradigmei informaţionale în domeniul social; din verva celui de al treilea s-a impregnat pentru tot restul vieţii sale, iar cei care au stat la taifas cu Mihai Botez ştiu că aproape de fiecare dată el evoca măcar o vorbă de spirit a lui Moisil. Ca şi acesta din urmă, Botez trăia umorul ca o stare cvasi-permanentă. Moisil ne învăţase că matematica trebuie făcută în stare de bucurie, iar Botez, pregătit prin toate datele sale să adopte acest mod de existenţă, a extins înţelepciunea moisiliană la ansamblul activităţii sale intelectuale. (Solomon Marcus)

1. Intelectualii est-europeni: o nouă specie?

Intelectualii ar trebui să aparţină din punct de vedere sociologic de ceea ce comunismologii numesc "societate civilă" - respectiv societatea independentă de elitele de putere - şi, de regulă, analizele privind relaţiile dintre regimurile de tip sovietic şi societăţile civile corespunzătoare se grupează către două poziţii extreme.

La o extremă vom găsi acele analize ce presupun un divorţ total între societate şi sistemul comunist: în mod fundamental ostil naturii umane, susţin apărătorii acestui punct de vedere, totalitarismul comunist a fost introdus prin forţă, întâi în URSS, spre a fi apoi exportat, tot prin forţă, în celelalte ţări azi comuniste, iar societăţile-victimă nu au altă dorinţă decât aceea de a se elibera de comunism şi de a-şi relua evoluţia considerată "normală" (în sensul continuării tradiţiei politice naţionale, în particular în Europa de Est - de tip democratic occidental, cazul Rusiei rămânând desigur mai complicat). Reprezentările de acest tip sunt frecvente în scrierile autorilor disidenţi.15 Pe scurt, comunismul este perceput ca o boală (gravă ori chiar fatală) ce s-a aşezat pe un organism sănătos.

La cealaltă extremă vom găsi analizele ce susţin că societăţile din ţările comuniste au fost total penetrate (ori infiltrate, ori pervertite) de regimurile de tip sovietic şi că ne aflăm în prezenţa unei adevărate simbioze. Aici, în mod ironic, sarcasmele lui A. Zinoviev se întâlnesc cu elogiile autorilor oficiali din ţările comuniste. Acceptarea de către societate a regimurilor de tip sovietic nu mai apare drept efectul fricii de represiune, ci drept asimilarea şi integrarea naturală a noii structuri politice - atât în URSS cât şi în celelalte ţări comuniste. Pe scurt, comunismul - făcând apel la straturi adânci precivilizate ale naturii umane - este perceput ca o mutaţie genetică.16

Punctul meu de vedere se aşează între aceste extreme.

Într-adevăr, este greu de crezut că decenii de ordine comunistă şi comportament impus prin forţă au trecut fără nici o consecinţă pentru societate; şi nu ar trebui să uităm, în plus, că "adaptarea pentru supravieţuire" este în ultimă analiză un semn de sănătate şi chiar vigoare. Astfel, anumite aspecte ale ordinii comuniste - şi în special cele ce privesc comportamentul sub dictatură - au fost probabil în mod natural interiorizate. O serie de reflexe sociale ce par fireşti indivizilor în alte societăţi - ca acelea de liberă exprimare, ori liberă acţiune în acord cu propriile opinii - au fost pierdute ca urmare a nefolosirii lor şi a inutilităţii lor în condiţiile dictaturii. Au fost de asemenea atrofiate reflexele necesare luptei şi competiţiei deschise, aş spune metaforic "de piaţă", nenecesare într-o societate ce-şi tratează membrii ca nevârstnici ce au nevoie de continuă asistenţă şi, cel puţin formal, se angajează să le rezolve (planificat!) toate "problemele". Din contră, alte reflexe sociale, acordate cu noua ordine - ca "frica de autorităţi", supunerea fără crâcnire în faţa capriciilor puterii despotice, ori utilizarea "dublului limbaj" (unul în relaţiile cu puterea, şi altul în societatea "normală", ce încearcă a rezista imixtiunii puterii) au fost educate şi operează. În rândul "noilor reflexe" aş introduce şi strania obişnuinţă a "depolitizării" - în sensul renunţării la orice participare activă la viaţa politică, acceptată ca ritual de neevitat şi ignorată în fapt. Şi aş adăuga aici şi acea confortabilă obişnuinţă de a transfera responsabilitatea pentru viaţa ta şi a celor ca tine altora - de pildă guvernului (ce trebuie să-ţi rezolve el problemele, în schimbul obedienţei pe care i-o arăţi) ori "străinilor" (vinovaţi în cele din urmă de situaţie - fie ei occidentali ce "au vândut" Europa de Est ruşilor la Yalta, ori ruşi care au adus cu ei dezastrul comunist). Desigur, "intensitatea" unei astfel de internalizări diferă după arii geografice şi strategii sociale - şi semnalez, cu această ocazie, interesul construcţiei unui "indice de comunizare" (or de "internalizare a ordinii comuniste") şi estimării valorilor şi tendinţelor sale în diversele ţări comuniste. Folosind astfel de instrumente metodologice, am fi probabil capabili să justificăm şi chiar să adâncim unele impresii şi sentimente curente - de pildă, că România este "mai comunistă" decât Polonia, ori că "tendinţa de comunizare" are sensuri diferite azi în România ori Bulgaria.

Internalizarea parţială a ordinii comuniste este însă un fenomen pasager de tipul bolii, ori de structură de tipul mutaţiei genetice?

Răspunsul la această întrebare îmi pare esenţial pentru orice cercetare probă a fenomenului comunist contemporan. Este probabil că şi aici vom întâmpina diversităţi, după arii geografice şi grupuri sociale. Dar înainte de a ajunge la aspecte concrete, sunt necesare unele precizări terminologice. Noţiunea de "boală" poate fi definită numai în raport cu cea (destul de neclară de altfel) de "sănătate": se subînţelege astfel că, odată scăpat de boală, organismul vindecat se va comporta ca unul sănătos. Ce înseamnă însă "sănătos" în lumea de astăzi? Sunt oare occidentalii, de pildă, "sănătoşi" în sensul metaforei noastre? Ei sunt produşi şi pentru o anumită societate - competitivă, performantă, cu cruzimi necruţătoare. Şi este puţin probabil că, eliberaţi ipotetic de dictatură, cetăţenii produşi de şi pentru dictatura comunistă se vor comporta ca şi occidentalii, produşi de şi pentru democraţie. Prin urmare, este greu de spus că ordinea comunistă este o boală dacă, odată ipotetic scăpat de ea, bolnavul nu ar redeveni sănătos, după standardul occidental. În acelaşi timp, ar fi exagerat, cred, să vorbim şi despre adevărate mutaţii genetice. Faptul că 10 milioane de muncitori polonezi şi-au manifestat opoziţia faţă de ordinea comunistă şi interesul (chiar confuz) pentru o alternativă arată că procesul de comunizare nu a reuşit, şi că "mutaţia" - cel puţin acolo - nu s-a produs. În logică, o teză generală - ca aceea privind "mutaţia genetică" - nu poate fi demonstrată prin exemple, dar poate fi infirmată printr-un contra-exemplu. Polonia ne-a oferit acest contra-exemplu, de extraordinară importanţă.

În rezumat, eu nu percep comunismul nici ca boală şi nici ca mutaţie genetică, ci ca ordine totalitară impusă, parţial internalizată.

Intelectualii ce trăiesc în ţările comuniste sunt şi ei supuşi aceleiaşi internalizări ca şi restul cetăţenilor acelor ţări. Dar situaţia lor capătă unele aspecte specifice. Ca "produse" ale regimurilor comuniste, formaţiile lor intelectuale sunt adesea marcate de ideologia comunistă şi de cultura politică oficială: evident, aceşti factori afectează mai puţin pe tehnocraţi decât pe culturocraţi - dacă îi pot numi aşa pe intelectualii netehnocraţi (ca umaniştii şi artiştii). În paranteză fie zis, este interesant de urmărit cât de neaşteptat persistă aceste urme ale gândirii comuniste chiar şi în scrierile disidenţilor: de pildă, "Noua clasă" a lui M. Djilas ori "Nomenklatura" de M. Voslenski, atacând regimul comunist, sunt construite tot pe paradigma marxistă a "claselor antagoniste". Mai departe, ca "producători" pentru regimuri comuniste, intelectualii internalizează reguli de comportament specifice societăţii controlate de un partid unic marxist: de pildă, intelectualii din ţările comuniste sunt de obicei ori funcţionari de stat ori producători pentru o pseudo-piaţă controlată de stat - şi drept urmare au o foarte sumară înţelegere a situaţiei intelectualului occidental, funcţionând pe "piaţa liberă", şi mari dificultăţi de adaptare la o astfel de piaţă.

Ar trebui adăugat şi faptul nu totdeauna evident că puterea comunistă, cel puţin în prima perioadă de dominaţie, a fost cu precădere anti- ori măcar non-intelectuală. Mulţi istorici ai comunismului sunt probabil gata să conteste această afirmaţie: într-adevăr, oricine ştie că "responsabili" pentru transformarea filosofiei marxiste în formidabila armă politică a comunismului militant nu sunt atât bieţii proletari, cât acele grupuri de intelectuali dedicaţi ce au organizat şi condus "minoritatea hotărâtă" - "avangarda leninistă" în lupta pentru putere. Este însă nu mai puţin adevărat că a existat de la început o prejudecată anti-intelectuală în praxisul bolşevic. Lenin (el însuşi intelectual) revoluţionar a lansat formula caracterului "şovăielnic". Este apoi greu de nesocotit rolul intelectualilor militanţi atât în revoluţia bolşevică din 1917 cât şi în exportul acestei revoluţii după cel de Al Doilea Război Mondial. Să nu uităm şi că în ţări ca România ori Cehoslovacia intelectuali "neutri" ori de stânga au trecut de partea puterii comuniste în anii '50, jucând roluri importante în instalarea regimurilor de tip sovietic în ţările lor. Sociologii ne vor atrage apoi atenţia că intelectualii sunt totdeauna privilegiaţi în ţările comuniste şi că în toate aceste ţări mulţi intelectuali (unii, de valoare) au devenit parte a elitelor comuniste. Cu toate acestea, eu socot că puterea comunistă rămâne, măcar din raţiuni ideologice, anti- ori măcar non-intelectuală. Iată câteva argumente.

În primul rând, voi aminti că, în modelul clasic marxist centrat pe rolul proletariatului, intelectualii nu formează o "clasă socială", şi deci cu atât mai puţin nu pot aspira la rolul de "clasă conducătoare"; prin urmare, accesul intelectualilor la putere în anii '50 era, în perspectivă pur ideologică, mai degrabă accidental decât natural, şi era perceput ca atare de societatea comunistă. Este de aceea plauzibil să socotim că, odată aflat la putere, intelectualul tolerat a încetat să acţioneze ca intelectual, adoptând "regulile jocului" chiar cu implicaţiile lor anti-intelectuale. Astfel, prezenţa "fizică" a unor intelectuali în elitele conducătoare comuniste ale anilor '50 nu a însemnat deloc că, socotită "pătură socială" cu statut incert, intelectualitatea în ansamblul său a fost mai puţin percepută drept o forţă socială "secundară" în societăţile de tip stalinist.

În al doilea rând, să ne amintim ostilitatea cu care liderii proletari priveau pe unicii posesori de mijloace de producţie ce nu puteau fi naţionalizate prin forţă; căci, desigur, educaţia şi competenţa nu pot fi transferate "la comandă". Un capitalist căruia i-a fost naţionalizată fabrica încetează de a mai fi un capitalist; cel puţin teoretic, însă, un matematician îşi păstrează potenţialul său "mijloc de producţie", competenţa, şi în închisoare. Astfel, intelectualii - şi în special cei ce nu s-au alăturat imediat noului regim - erau priviţi de primii lideri comunişti drept virtual "rezistenţi" la naţionalizare - şi trataţi ca atare. Ar trebui probabil adăugat că această ostilitate nu excludea un anume "respect pentru inteligenţă" (acompaniat desigur de suspiciuni şi excese). Reformele educaţionale din statele satelizate (1948) au fost tentative ale elitei comuniste de a naţionaliza ceea ce P. Bourdien numeşte "capitalul simbolic" al societăţii.

În al treilea rând, cel puţin în Europa de Est - şi în parte desigur şi ca urmare a inechităţilor ce dominau societăţile tradiţionale în perioada interbelică - mulţi intelectuali proveneau din "elitele burghezo-moşiereşti" sau măcar din alte pături favorizate ale societăţii; ca urmare, ei erau percepuţi (ca persoane) de către puterea comunistă drept "inamici de clasă", iar această percepţie era apoi transferată mai degrabă mecanic întregului grup social al intelligentsiei. În copilăria mea, de pildă, adjectivul "intelectualist" (însemnând sofisticat, şi nu în spirit sănătos muncitoresc ori ţărănesc) avea conotaţii foarte rele.

Dacă însă puterea nu i-a "iubit" pe intelectuali , trebuie să spunem că nici mulţi dintre aceştia nu au primit comunismul cu simpatie.

Astfel, ca "persoane", mulţi intelectuali proveneau din ori se integraseră (prin propriile lor merite) în elitele vechii societăţi: prin urmare, ei au perceput comunismul ca pe un periculos duşman, ce le punea în discuţie nu numai privilegiile, ci însăşi existenţa. De altfel, intelectualitatea din toate ţările comuniste a plătit un greu tribut de sânge represiunii ce a însoţit fără excepţie instalarea şi operarea noii ordini (roşii), atât în URSS cât şi în celelalte ţări comuniste - în particular, din Europa de Est.

În al doilea rând, intelectualii creaţi în şcoli de gândire ce promovau pluralismul cultural - ca aceia din Rusia dinaintea revoluţiei bolşevice, ori din Europa de Est înaintea celui de Al Doilea Război Mondial - nu puteau privi cu simpatie "barierele ideologice" pe care comunismul le instalează peste tot, după cum înţelegeau greu atmosfera "de campanie", în care li se cerea - lor, gânditori ce se credeau liberi - să se înregimenteze şi să asculte ordine într-o bătălie pe care cu greu o puteau considera "a lor". Le repugna militarizarea culturii, al cărei simbol era primatul "partinităţii".

În sfârşit, intelectualii - mai mult decât alte categorii sociale probabil - au dezvoltat simţul "unicităţii": de regulă, "învăţătura" dă încredere şi chiar o oarecare "conştiinţă de sine" (întemeiată pe "valoarea de întrebuinţare socială"). Drept urmare, intelectualii s-au acomodat de regulă mai greu decât alte categorii sociale cu statutul de "nevârstnic" ce are nevoie de ghidare şi trebuie controlat, statut pe care de altfel societatea comunistă îl prescrie tuturor cetăţenilor ce trăiesc sub "ordinea roşie".

Iată suficiente motive pentru a explica ostilitatea reciprocă dintre intelectuali şi putere ce a caracterizat fără excepţie "comunismul timpuriu".

Toate aceste argumente se referă însă la comunismul "de început". A schimbat oare societatea comunistă modernă, matură, această optică asupra intelectualităţii?

Să observăm întâi că, în Europa de Est, după peste patruzeci de ani de funcţionare, ordinea comunistă şi-a creat propria sa intelectualitate. Structura acesteia este eterogenă. Supravieţuiesc, desigur, reprezentanţi ai "vechii intelectualităţi" antebelice - de regulă, aliniaţi puterii ori măcar gata să respecte "contractul" cu ea, după atâtea experienţe traumatizante. Dar marea majoritate a noii intelectualităţi este produsă de noul regim. Noii intelectuali vin din familii de muncitori şi ţărani, ca şi din familii de intelectuali (aliniaţi ori nu puterii în anii din urmă); vin din familii de deţinuţi politici ori din familii de gardieni ai închisorilor; vin din familii ce au suferit marginalizări în regimul comunist, ca şi din familii de nomenklaturişti. Toţi aceştia nu mai au "dosare antebelice" ce ar putea justifica discriminări profesionale ori politice. Într-un fel, deci, ei au fost "acceptaţi" de sistemul comunist. Şi, în pofida inevitabilelor diverse "educaţii ilegale" (ca acelea posibile anti-comuniste câştigate de familie, la biserică, între prieteni etc.), toţi aceşti intelectuali sunt "produsul" aceluiaşi sistem educaţional comunist, şi sunt aşezaţi şi promovaţi în societatea comunistă conform criteriilor acesteia. O nouă specie de intelectual apare astfel: intelectualul comunist. Termenul nouă se referea la diferenţele faţă de celelalte variante de intelectuali cunoscute până acum. Aceste diferenţe nu sunt atât de evidente în câmpul creaţiei intelectuale: desigur, genii şi mediocrităţi coexistă şi aici, ca şi în alte părţi. Dar comportamentul (social şi posibil intelectual) al intelectualului comunist diferă atât de cel al predecesorilor săi necomunişti, cât şi de cel al contemporanilor săi occidentali. Şi aceste diferenţe se manifestă cel mai vizibil în relaţiile intelectualului cu puterea comunistă - adesea diferite de cele ale predecesorilor săi, şi în orice caz de neînţeles pentru colegul său din Vest.

Lucrurile nu ar trebui să mire chiar atât de mult. Pe la sfârşitul anilor '30, de pildă, un călător neavizat nu ar fi făcut mari distincţii, cred, între intelectualitatea germană şi cea britanică: "mediul tehnologic" era acelaşi, tradiţiile culturale, deşi diverse, erau compatibile, o serie de factori unificatori - ca apartenenţă la aceeaşi mare civilizaţie iudeo-creştină - păreau de neclintit. Dar astăzi nepoţii intelectualilor germani ai anilor '30 înţeleg greu comportamentul bunicilor lor, şi sunt gata chiar să vorbească despre un profil de intelectual german sub regim nazist - ori, pe scurt, intelectual nazist, aceasta neînsemnând automat asociere la crimele celor din fericire învinşi şi nici măcar aderare entuziastă la programul politic nazist, ci numai "funcţionare" cvasi-normală sub respectivul regim. Este desigur de prisos precizarea că respectiva etichetă nu are legătură directă cu calitatea şi respectabilitatea "producţiei" culturale a acestor intelectuali. Totalitarismul nazist nu a operat, practic, decât câţiva ani - şi a şi creat un nou tip de intelectual; de ce oare totalitarismul comunist, ce domină fără perspectiva unei alternative de decenii, nu ar crea şi el un "tip nou" de intelectual?

Dar oare intelectualii comunişti ai anilor noştri continuă să se simtă într-o lume ostilă, aşa cum s-au simţit predecesorii lor?

Răspunsurile la aceste întrebări sunt probabil diferite în România, Polonia ori Germania de Est. Desigur, mulţi intelectuali comunişti se simt frustraţi de demersul marxist clasic ce îi aşază ab initio în afara accesului la putere; şi fiul de ţăran ori muncitor devenit intelectual are evident dreptul să fie mirat de faptul că "mai multa lui învăţătură" îi interzice în principiu apartenenţa la "clasa conducătoare a societăţii" - şi, prin ea, la frâiele societăţii pe care teoretic ar fi avut dreptul să o conducă, dacă n-ar fi învăţat atâta. Menţionez apoi următorul paradox. În practic toate statele comuniste, învăţământul superior este gratuit - şi deci teoretic accesibil oricărui membru al noii societăţi. Înseamnă deci că rămân să facă parte din "clasa muncitoare" numai cei ce ori nu pot, ori nu vor să facă studii superioare. Şi noii intelectuali înţeleg adesea greu de ce aceia pe care în fond i-au "depăşit" în competiţia pentru intrarea în învăţământul superior le sunt destinaţi în principiu a-i conduce. O anume tensiune între intelectuali şi superiorii lor mai prost educaţi pare astfel normală. Există însă unele încercări teoretice de a modifica această dogmă anti-intelectuală. Analize neo-marxiste încearcă să demonstreze că, în epoca revoluţiei ştiinţifico-tehnice şi a revoluţiei comunicaţiilor de masă, atât tehnocraţii cât şi culturocraţii, mânuitori ai acestor noi mijloace de producţie, ar trebui să fie integraţi în noua şi extinsa "clasă muncitoare". Să remarcăm şi că "mitul intelectualităţii" (în sensul respectului abstract al proletarilor pentru "învăţătură"), destul de curent în perioada comunismului timpuriu, păleşte în noile condiţii sociale: chiar needucate, noile elite comuniste au fost martore creării noii intelectualităţi şi o tratează cu dezinvoltură şi chiar dispreţ. La rândul său, noua intelectualitate frustrată emite pretenţii la un rol social mai activ; şi unii autori socot chiar că intelectualii comunişti se află pe calea spre putere.

În afară de aceasta, însă, mulţi intelectuali - chiar crescuţi de noul regim - continuă să se simtă frustraţi. Educaţi în limitele ideologiei marxiste, ei "visează" uneori să depăşească limitele acesteia; şi, poate şi contaminaţi de exemplul colegilor occidentali, mulţi intelectuali formaţi într-un sistem totalitar îl simt pe acesta ca pe o povară şi "visează" - din nou, "visează" - la libertate şi autonomie. Dar aceste frustrări rareori le modifică comportamentul "standard" de intelectual comunist.

Dacă prin intelectual comunist vom înţelege pe intelectualul creat de şi pentru un regim comunist, ce înseamnă atunci intelectual est-european? Suntem în prezenţa unei sub-specii de intelectuali comunişti?

După părerea mea, da. O schemă mult utilizată de comunismologia occidentală acceptă similitudini între ceea ce se întâmplă în URSS şi ceea ce se întâmplă în celelalte ţări comuniste. Cred însă că, în problema intelectualităţii, această schemă nu poate funcţiona. Există diferenţe mari, cred eu, între intelectualii sovietici şi cei ne-sovietici dar trăind sub regim comunist, cum sunt intelectualii din Europa de Est. URSS este o supraputere* şi, în competiţia mondială, aceasta reclamă performanţă autentică - cel puţin militară - tehnologică, atât de greu de despărţit astăzi de cea economică ori, simplu, umană. În mod logic, deci, există un interes real pentru statutul şi producţia celor ce asigură această performanţă - cu alte cuvinte, a intelectualilor. Importanţa ce se dă culturii sovietice pe arena mondială este iarăşi un îndemn de performanţă - şi implicit oferă motivaţii pentru promovarea socială a celor ce asigură această performanţă. Dacă vom adăuga acestor nevoi obiective de performanţă pe cele subiective - ce fac apel la marea tradiţie a ştiinţei şi culturii ruse, de pildă - vom găsi explicaţii pentru stimularea intelectualităţii în URSS, atât în trecut cât şi astăzi.

Pentru alte ţări comuniste - în special pentru cele din Europa de Est - situaţiile însă diferă. Poate că Germania de Est "reclamă" într-adevăr performanţă intelectuală, datorită atât inevitabilei competiţii cu Germania de Vest cât şi sentimentului de continuator al unei mari culturi; poate că în Polonia ori în Ungaria mai subzistă zone şi nuclee ştiinţifice şi culturale ce se vor performante, din motive ce asociază orgoliul naţional şi interesul economic şi politic; dar liderii din România ori Albania nu simt nevoia obiectivă a unei astfel de performanţe şi nu par a suferi de pe urma atrofierii capacităţii intelectuale naţionale (în România, în special ca urmare a emigrărilor masive de intelectuali de valoare în ultimii ani; în Albania, probabil ca urmare a completei izolări şi anihilării resurselor intelectuale de către regimul de tip stalinist). Se înţelege de la sine că statutul intelectualităţii depinde de nevoia de performanţă şi variază deci de la o ţară comunistă la alta.

Trebuie de asemenea adăugat că, poate cu excepţia germanilor, intelectualii est-europeni (majoritatea, deci) se află în situaţia dificilă de a aparţine unor "culturi mici"; ei simt că, în fond, rolul culturilor lor naţionale în dialogul internaţional este marginal şi că ei înşişi sunt adesea percepuţi drept "produse exotice" ale unor arii periferice. Drept urmare, un frustrant complex de inferioritate/superioritate se instalează.

În rezumat, deci, voi înţelege prin intelectuali est-europeni intelectualii comunişti produşi de şi pentru culturile (în majoritate, mici) est-europene.

Cum va evolua în viitor acest prim actor al scenariului pe care îl explorăm?

Este evident că reformismul lui Gorbaciov - şi în particular "cuplul" glasnost-perestroika este în principiu foarte "atractiv" pentru intelectualii comunişti din URSS; cel puţin aparent acesta demonstrează existenţa unei voinţe politice cinstite, gata în egală măsură să recunoască eşecurile sistemului comunist de tip sovietic şi să gândească la alternative - şi, în perspectiva viitorului, rolul intelectualităţii pare a fi sensibil sporit. În mod mai degrabă neaşteptat pentru tradiţia comunistă, noua conducere sovietică pare să se sprijine în special pe intelectuali în efortul său de a înnoi, împotriva inerţiei şi ostilităţii unei nomenclaturi devenite reacţionare, sistemul totalitar sovietic, practic neschimbat din vremea lui Stalin. În plus, culturocraţii pot vedea în "glasnost" o oportunitate, limitată, de a se exprima "mai liber" - incluzând aici libertatea criticii ori discutarea unor tabu-uri, iar amintirea anilor destalinizării, când chiar Soljeniţîn publica în URSS, nu poate să nu aibă un efect stimulator asupra multor creatori până acum frustraţi. "Perestroika" propune apoi tehnocraţilor teme extraordinare de reflecţie, cercetare şi angajare: "însănătoşirea" economiei sovietice, eliberarea ştiinţei şi tehnicii de frânele birocratice şi de canoanele ideologiei staliniste, promovarea performanţei şi valorii atâta vreme neglijate par a coborî din sfera aspiraţiilor utopice în câmpul obiectivelor posibile - şi, prin aceasta, justifică aderare şi suport. "Oferta" liderilor este clară: şi, în cel mai bun caz, "rezultatul" cooperării cu puterea ar fi participarea la un proces ce ar duce la o Uniune Sovietică modernă şi puternică, probabil cu un sistem politic relaxat* dar nu schimbat, şi păstrându-şi "locul şi rolul" de supraputere nu numai militară, ci şi tehnologică şi economică, în dialog mondial.

Prin "efecte de rezonanţă" ce ar merita probabil analize mai ample, reformismul lui Gorbaciov şi deci şi oferta adresată intelectualităţii de cooperare cu puterea "migrează" şi în Europa de Est.

Dar cum vor răspunde intelectualii din afara URSS acestei oferte?

Este evident că spaţiul natural de manifestare a replicii face apel la structura şi evoluţia statului naţional în Europa de Est. Paragraful ce urmează este consacrat descrierii acestui "al doilea actor" şi evoluţiei sale.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Un mormânt în cer, Vintilă Horia (5.0/5 - 1 vot)
Sageata De ce nu dispare teatrul?, Eugen Păsăreanu (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Un bărbat pe nume Ove, Fredrik Backman, traducere de Andreea Caleman (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Basarabia decapitată, Valentina Sturza (2.0/5 - 1 vot)
Sageata Nuda Veritas. Din crimele comunismului, Nicolae Stroescu-Şovarna (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Cronici de atelier
Sageata Semnal editorial
Sageata Generaţia Polirom
Sageata Carte de Humanitas Fiction


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer