Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Un trandafir pentru Emily şi alte povestiri


William Faulkner, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu

31.05.2017
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
William Faulkner
Un trandafir pentru Emily şi alte povestiri
Editura ART, 2017

Traducere din limba engleză de Bogdan Alexandru Stănescu


Citiţi cuvântul înainte la această carte.

***
Câinele

Pentru Cotton, împuşcătura a fost zgomotul cel mai puternic pe care-l auzise-n viaţa lui. A fost prea puternic pentru a putea fi auzit tot deodată. A continuat să se adune deasupra tufărişului, a drumeagului subţire, înceţoşat, cu mult după ce lovitura ca de ciocan a puştii de calibru zece îl izbise în umăr şi la mult timp după ce fumul prafului negru cu care era încărcată se risipise, şi după ce calul înnebunit se rotise-n loc de două ori şi apoi o luase la goană, micşorându-se, cu scările goale izbindu-se de şaua fără călăreţ.

Făcuse prea mult zgomot. Era revoltător, incredibil - o armă pe care o avea de douăzeci de ani. L-a paralizat, l-a umplut de o revolt plină de uimire, părând să-l înfunde în desiş aşa încât, când a fost gata să tragă al doilea foc, era prea târziu şi până şi câinele dispăruse.

Atunci a vrut s-o ia la goană. Se aşteptase la asta. Îşi repetase totul în seara trecută. "Imediat după, o să vrei să fugi", îşi spunea. "Dar n-ai voie să fugi. Trebuie să-l termini. Trebuie să duci treaba la capăt. Va fi greu, dar trebuie s-o faci. Trebuie să intri acolo, în tufişuri şi să închizi ochii şi să numeri încet până ce vei putea să-l termini."

Aşa a făcut. A lăsat puşca şi s-a aşezat acolo unde stătuse întins, în spatele buşteanului. Avea ochii închişi. A numărat încet până s-a oprit din tremurat şi până ce sunetul bubuiturii de puşcă şi ecoul calului ce galopa i-au pierit din urechi. Îşi alesese bine locul. Era un drum liniştit, puţin folosit, necălcat în ultimele trei luni, cu excepţia acelui cal fugit; o scurtătură între casa unde locuia proprietarul calului şi magazinul lui Varner; o cărăruie afundată-n tăcere, îngustându-se, năpădită de iarbă, mergând în paralel cu matca râului, pustie cu excepţia celor doi, unul ciucit în tufişuri, celălalt zăcând cu faţa-n jos pe drum.

Cotton era burlac. Trăia într-o căbănuţă dărăpănată din lemn, cu podea de lut, aflată la marginea albiei, la vreo şase kilometri depărtare. Asfinţea când a ajuns acasă. La fântâna din spate a scos apă şi şi-a spălat încălţările. Nu erau mai înnoroite ca de obicei şi nici nu le purta decât pe vreme rea, dar le-a spălat cu grijă. Apoi a curăţat puşca şi a spălat-o şi pe ea, atât butoiul, cât şi ţeava; de ce, n-ar fi putut spune, pentru că nu auzise în viaţa lui de amprente, şi imediat după aceea a ridicat arma din nou şi a dus-o în casă unde a ascuns-o. Ţinea lemne de foc, o mână de buşteni noduroşi de pin, carbonizaţi, în colţul căminului. A făcut un foc în vatra de lut, şi-a gătit cina, a mâncat şi s-a culcat. Dormea pe o saltea din macat aşezată pe pământ; s-a dus la culcare după ce a blocat uşa, şi-a scos salopeta, apoi s-a întins. După ce focul a ars, s-a făcut întuneric; a stat aşa întins în întuneric. Nu se gândea la nimic, doar la faptul că nu se aştepta să poată dormi. Nu se simţea triumfător, sau răzbunat, nu se simţea nicicum. Pur şi simplu zăcea acolo, negândindu-se la nimic, chiar şi când a început să audă câinele. De obicei noaptea auzea câini, câini singuratici aventurându-se prin albia râului, sau haite pornite la vânătoare de ratoni sau pisici sălbatice. Neavând nimic altceva de făcut, viaţa, ereditatea şi moştenirea lui se desfăşurau pe o rază de opt kilometri în jurul magazinului lui Varner. Cunoştea aproape orice câine după lătrat. Ştia lătratul acestui câine. El şi calul ce galopa cu scările izbindu-se de şa şi stăpânul lor fuseseră inseparabili: când îl zărea pe unul dintre ei, ceilalţi doi nu puteau fi departe - o fiară jigărită şi sprintenă care ataca cu sălbăticie pe oricine se apropia de casa stăpânului ei, cu ceva din siguranţa şi aroganţa stăpânului; iar azi nu fusese prima dată când încercase să-l omoare, deşi abia acum şi-a dat seama de ce nu dusese treaba la capăt. "Niciodată nu-mi ştiui norocu'", îşi spuse el, zăcând pe saltea. "Niciodată nu ştiui. De l-aş fi omorât, de-aş fi omorât câinele..."

Încă nu era triumfător. Era încă prea devreme pentru a fi mândru, răzbunat. Era prea devreme. Avea de-a face cu moartea. Nu credea că un om se poate apuca şi anula distanţa aceea irevocabilă într-o clipită. Uitase complet de cadavru. Aşa că zăcea cu trupul lui costeliv, prost hrănit, golit de aşteptare, negândindu-se la nimic şi ascultând câinele. Urletele veneau la intervale regulate, cu un timbru aparte, fără a se localiza, având acea tristeţe, împăcare, abjecţie a unui câine singur în întuneric, când s-a trezit dintr-o dată stand drept ca un arac în mijlocul saltelei.
- Vorbe de cioroi, a zis el. Auzise (nu cunoscuse niciodată personal un negru, din pricina antipatiei, a geloziei economice dintre cei ca el şi negri) că negrii susţineau cum că unii câini urlă la mormântul proaspăt al stăpânului lor. Îi vorbărie de cioroi, a spus el pe când îşi trăgea salopeta şi-şi punea pantofii abia curăţaţi. A deschis uşa. Dinspre albia întunecată a râului de sub dealul pe care se afla coliba lui urletul câinelui urca, jeluitor, ca un clopot. A luat dintr-un cui aflat chiar după uşă o sfoară făcută colac, de la plug, şi a coborât coasta.

Pe peretele întunecat al junglei licuricii sclipeau şi jucau; din spatele zidului negru năvăleau grohăielile şi orăcăitul bubuitor al broaştelor. Când a intrat în desiş, nu-şi putea vedea propria mână. Paşii îi erau nesiguri, şovăielnici din cauza nămolului, a melcilor şi a mărăcinişului. Aveau acea perversitate a lucrurilor neînsufleţite, părând să ţâşnească din întuneric şi să-l înşface cu tentacule ţepoase. Din întunericul impenetrabil şi meditativ dinaintea lui, urletul câinelui izbucnea constant. A urmat sunetul, din nou plin de noroi; aerul era rece şi totuşi el transpira. Era destul de aproape de sunet. Câinele s-a oprit. S-a aruncat înainte, cu dinţii uscându-se sub buzele uscate, cu mâinile ca nişte gheare, oarbe, spre sunetul oprit, spre strălucirea uşor fosforescentă din ochii câinelui. Ochii au dispărut. El s-a oprit, gâfâind, s-a aplecat cu sfoara de la plug în mână, iscodind după ochii aceia. Putea auzi tăcerea, dar nimic altceva.

S-a târâit pe brânci, dându-şi seama unde se află după forma copacilor profilaţi pe cer. După o vreme, cu mărăcinii zgâriindu-i şi tăindu-i faţa, a dat de-un un şanţ mic. Era umed de la frunzele putrezite; s-a întins în şanţul adânc cam până la glezne, în bezna ca smoala, în ceva ce nu era nici pământ şi nici apă, cu cotul îndoit în faţa ochilor. Dăduse peste ceva; un obiect ce părea moale. Când l-a atins, acel ceva a scos un ţipăt înăbuşit, ca de copil, iar el s-a dat în spate, auzind cum creatura îşi lua tălpăşiţa.
- Un oposum, şi-a zis. Ierea decât un oposum.

Şi-a şters palmele de coapse ca să-l poată apuca de subţiori. Pantalonii erau mozoliţi de mâzgă. Şi-a şters mâinile de cămaşă, pe piept, apoi l-a apucat de sub umeri. A mers cu spatele, târâindu-l. Din când în când se oprea şi îşi ştergea mâinile de cămaşă. S-a oprit lângă un copac, o scoarţă putrezită de chiparos, fără coroană, înalt de vreo trei metri. Îşi pusese colacul de sfoară în sân. A înnodat-o în jurul cadavrului şi a început să se caţăre pe trunchi. În vârf era o gaură putrezită. El nu era un bărbat mare, nu atât de mare precum cadavrul, şi totuşi l-a aburcat înspre el, trăgându-l cu câte o mână, una după alta, izbindu-l şi hârâindu-l de-a lungul trunchiului până ce a ajuns să atârne deasupra găurii ca un sac de provizii pe jumătate gol. Nodul frânghiei se strânsese foarte tare. În cele din urmă a scos cuţitul şi a tăiat frânghia şi a răsturnat cadavrul în trunchiul găunos.

N-a căzut prea adânc. L-a îndesat, bâjbâind cu mâinile să dibuie obstacolul; a legat strâns frânghia de ciotul unei crengi şi, ţinându-se de capătul celălalt, s-a cocoţat pe cadavru şi a început să ţopăie pe el, în sus şi-n jos, până când a căzut brusc de sub el, lăsându-l să se bălăngăne atârnat de capătul frânghiei.

A încercat să se caţăre pe frânghie, desprinzând cu nodurile degetelor fibrele putrezite, praful umed, uşor al descompunerii intrându-i precum tabacul de prizat în nări. A auzit cum ciotul în jurul căruia înnodase funia a crăpat şi a simţit cum începe să cedeze. A sărit în sus fără să aibă vreun punct de sprijin, căţărându-se pe lemnul putred şi a reuşit să arunce o mână peste margine. Lemnul a cedat sub degetele lui; s-a căţărat continuu fără a câştiga nici măcar un centimetru, cu gura rânjită peste dinţi, cu ochii ţintă spre cer.

Lemnul s-a oprit din prăbuşire. Se legăna acum atârnat de mâini, trăgându-şi sufletul. S-a căţărat şi a încălecat marginea. A stat acolo o vreme. Apoi a coborât şi s-a sprijinit de trunchiul găunos.

Când a ajuns la colibă era obosit, terminat. Nu mai fusese niciodată atât de obosit. S-a oprit în dreptul uşii. Licuricii încă zburau de-a lungul petei întunecate de lemne, bufniţele jeleau, broaştele bubuiau şi grohăiau.
- În veci nu fui aşa de obosit, a zis, sprijinindu-se de casă, al cărei perete îl construise el, buştean cu buştean. De parcă orişice lucru o mers aiurea. Să mă caţăr pe trunchiu' ăla şi zgomotu' de-l făcu împuşcătura. De parc-aş fi ajuns să fiu altu' făr' s-o ştiu, undeva unde zgomotu-i mai tare, căţăratu' mai greu, făr' s-o ştiu.

S-a dus la culcare. Şi-a scos încălţările noroioase, salopeta şi s-a întins; se făcuse târziu. Şi-a dat seama după o stea de vară ce-i lumina în fereastra pătrăţoasă începând cu ora două dimineaţa.

Atunci, de parcă l-ar fi aşteptat pe el să se bage-n pat, liniştit şi confortabil, câinele începu din nou să urle. Stând întins în întuneric, auzi primul urlet urcând de pe fundul albiei râului, jeluitor, puternic, profund.

*
Cinci bărbaţi în salopetă stăteau pe ciuci sprijiniţi de peretele magazinului lui Varner. Cotton era al şaselea. El şedea pe treapta de sus, sprijinit de o bârnă roasă pe care se sprijinea tenda din lemn a verandei. Al şaptelea bărbat şedea în scaunul cioplit dintr-o bucată; un bărbat gras, greoi îmbrăcat cu blugi şi o cămaşă albă fără guler, ce fuma o pipă din ştiulete de porumb. Era trecut de vârsta mijlocie. Era şeriful judeţului. Bărbatul despre care vorbeau se numea Houston.
- N-avea nici un motiv s-o ieie la fugă, a zis unul dintre ei. Să dispară. Să-şi trimită calul înapoi acasă cu şaua goală. Nici c-avea nici un motiv. Avea pământul lui, casa lui. Avea recoltă bună an de an. O ducea la fel de bine ca orişice om de pe-aci din ţinut. Era şi burlac. Nici c-avea nici un motiv. Pot să-ţ' dau în scris. N-o fugi. Nu-ş' ce fu; dar Houston n-o fugi.
- Nu ştiu, a zis un al doilea. Nu poţi ştii ce e în mintea unui om. Houston tre' c-a avut el un motiv care nu-l ştim, ca să facă să ne imaginăm c-a păţit ceva. Pentru a fugi din ţinut şi să ne facă să credem c-o păţit ceva. Asta s-a mai făcut. A mai fost oameni înaintea lui ca să aivă motive s-o taie-n Texas cu alt nume.

Cotton şedea un pic sub nivelul ochilor lor, cu faţa ascunsă sub pălăria lui uzată, pătată, ponosită. Cioplea la un băţ, o bucată de lemn de brad.
- Dar un bărbat nu poate să dispară fără să lase nici o urmă, a spus un al treilea. Aşa-i, Şerifule?
- Păi, nu ştiu, a zis Şeriful. Şi-a scos din gură pipa din cocean şi a tras o flegmă precisă peste verandă, în praf. Nu poţi să ştii ce poate face un om când îl apucă. Ştii doar c-o să fie ceva la ce nu te-ai aşteptat. Ceva ce nu ţi-ar trece prin minte. Dar dacă poţi afla ce l-a trăsnit exact, poţi să spui destul de egzact şi ce-o făcut.
- Houston era destul de deştept ca să facă orice-i trecea prin cap, a zis al doilea. De-ar fi vrut pen' ca să dispară, cre' c-am fi ştiut cam ce ştim acu.
- Adică ce? a întrebat al treilea.
- Nimic, a zis al doilea.
- Asta-i limpede, a zis primul. Houston erea un om secret.
- Nu erea singuru om secret de p-aicea, a zis un al patrulea.

Lui Cotton i s-a părut prea bruscă replica, dat fiind că al patrulea bărbat nu scosese nici un cuvânt până atunci. Stătea sprijinit de bârnă, cu pălăria trasă peste ochi încât faţa să-i rămână invizibilă, crezând că simte privirile celorlalţi aţintite asupra lui. Se uita cum surceaua se cojea încet şi neted de pe băţ, sub lama cuţitului său vechi. "Trebuie să spun şi eu ceva", şi-a zis el.
- Nu erea mai dăştept ca nimeni altul, a spus el. Apoi şi-a dorit să nu fi vorbit. Le putea vedea picioarele pe sub borul pălăriei. Curăţa băţul uitându-se la cuţit şi la grămăjoara de aşchii care se tot aduna. "Tre' să se cureţe neted", şi-a zis el. "Nu tre' să se rupă." Vorbea, îşi putea auzi vocea:
- Se umfla-n pene de parc-ar fi fost ăl mai tare din ţinut. Punea câinele ăla-al dreacu' pe cirezile oamenilor. Avea senzaţia că le simte privirile, uitându-se la picioarele lor, privind surceaua ce se curăţa tacticos, netedă şi subţire, sub tăişul cuţitului. Dintr-o dată, s-a gândit la puşcă, la bubuitura asurzitoare, la şocul care-l zdruncinase. "Poate c-ar trebui să-i omor pe toţi", şi-a zis el - un om cu înfăţişare blândă, într-o salopetă uzată, cu faţă scofâlcită şi o privire goală de bolnav, cojind un băţ cu o mână sfrijită, care se gândea să-i omoare. "Nu pe ei; vorbele-astea, vorbăria asta." Dar discuţia îi era familiară, intonaţia, gesturile; dar la fel îi era şi Houston. Îl ştia pe Houston dintotdeauna: bărbatul acela avut şi cu aere de stăpân.
- Şi-un câine, a spus Cotton, privind cum cuţitul se-ntoarce şi mai scuipă o aşchie. Un câne care mâncă mai bine ca mine. Eu muncesc şi mânc mai prost ca cânele lui. De-aş fi fost eu cânele lui, n-aş fi... Ne e mai bine fără el, s-a trezit el spunând. Le simţea privirile serioase, concentrate.
- Totdeauna l-o enervat pe Ernest, a zis primul.
- S-a folosit de mine, a zis Cotton uitându-se la cuţitul lui infailibil. S-a folosit de orişicine putea.
- Ierea un om arogant, a zis Şeriful.

Cotton era sigur că ei încă îl privesc, ascunşi în spatele vocilor detaşate.
- Deştept, totuşi, a zis al treilea.
- Nu destul de deştept să câştige procesul pentru porcul ăla, împotriva lui Ernest.
- Aşa-i. Cât o câştigat Ernest de pân' judecarea aia? Nici c-a zis vreodat', aşa-i?

Cotton era de părere că ei ştiau foarte bine cât câştigase de pe urma procesului. Porcul intrase pe parcela lui într-o zi de octombrie. L-a prins; a încercat să afle cine e proprietarul. Dar nu l-a revendicat nimeni şi-a trebuit să-l ţină peste iarnă din porumbul lui. În primăvară, Houston a revendicat porcul. Au mers la tribunal. Houston a primit porcul, deşi el a fost recompensat cu o anumită sumă pentru întreţinerea peste iarnă şi un dolar ca răsplată pentru a fi adăpostit un animal vagabond.
- Cre' că-i treaba lui Ernest, părerea mea, a adăugat Şeriful după o vreme.

Cotton s-a auzit din nou vorbind fără să gândească:
- Fu un dolar, a spus el privind cum i se albesc nodurile pumnului încleştat în jurul cuţitului. Un dolar. Încerca să-şi oprească gura aia din vorbit. După tot ce-am înghiţit din partea lui...
- Juriile încurcă lucrurile, a zis Şeriful, în chestii mici. Da' în treburile importante are mai mereu dreptate.

*
Cotton jupuia băţul calm şi domol. "La-nceput o să-ţi vină s-o iei la fugă", şi-a spus el. "Da' e musai să termini treaba. Tre' să numeri pân' la o sută, dacă e nevoie, şi să termini."
- Am auzit iar câinele ăla azi-noapte, a zis al treilea.
- Zău? a întrebat Şeriful.
- Nu se mai duse acasă de când veni calul ăla cu şaua goală, a zis primul.
- E pe-afară la vânat, părerea mea, a adăugat Şeriful. O s-apară când i se face foame.

Cotton curăţa băţul. Nu se mişca.
- Negrii zic că cică un câine urlă pân' dau de corpul la un mort, a spus al doilea.
- Am auzit şi io, a spus Şeriful.

După o vreme a sosit o maşină, iar Şeriful s-a urcat în ea. La volan se afla un ajutor de şerif.
- O să întârziem la cină, a zis Şeriful.

Maşina a urcat dealul; zgomotul s-a stins.

Se apropia înserarea.
- Nu-l prea arde grija, a zis al treilea.
- De ce l-ar arde? a întrebat primul. La urma urmei, cineva poa' să plece de-acasă într-o călătorie fără să zică la nimeni.
- Numa' că pare c-a descălecat de pe iapa ceea, a zis al doilea. Şi-i o problemă cu cânele-ăla. Nu s-a dus acasă de-atuncea şi nu s-a mişcat din loc. L-am auzit în fiece noapte. Nu s-a clintit. Urlă şi-atât. Nu mai fu p-acas' de marţi. Şi-aia fu ziua când Houston plecă călare pe iapa ceea d-aci de la magazin.

*
Cotton a plecat ultimul de la magazin. A ajuns acasă după lăsarea întunericului. A mâncat nişte pâine rece şi a încărcat puşca şi a stat lângă uşa deschisă până când câinele a început să urle. Atunci a coborât dealul şi a intrat în albia râului.

Urletul câinelui îl ghida; după o vreme s-a oprit, şi i-a văzut ochii. Acum erau nemişcaţi; în lumina roşie a împuşcăturii zării ca-ntr-o străfulgerare întreaga fiară. A văzut-o în timpul săriturii în desişul alăturat, în beznă; i-a auzit bufnitura trupului. Dar nu a putut-o găsi. A căutat cu atenţie, patrulând înainte şi înapoi, oprindu-se pentru a ciuli urechile. Dar văzuse împuşcătura atingând-o şi aruncând-o în spate şi a făcut un ocol de vreo sută de metri în întunericul ca smoala şi a ajuns lângă o baltă. A aruncat puşca în ea, ascultând pleoscăitul domol, privind cum apa abia întrezărită se tulbură şi apoi se linişteşte, până ce ultimul cerc a dispărut. S-a dus acasă şi s-a băgat în pat.

Nu s-a culcat însă, deşi ştia că nu avea să audă câinele. "E mort", şi-a zis el în timp ce stătea întins în întuneric pe salteaua lui de macat. "Am văzut cum l-a răpus gloanţele. Putui vedea puşcătura. Câinele-i mort." Dar tot nu a dormit. Nu avea nevoie de somn; nu se simţea obosit sau apatic dimineaţa. Ştia că nu avea să mai audă câinele vreodată, iar somnul acela nu avea nimic de-a face cu el. Aşa că s-a apucat să-şi petreacă nopţile stând pe un scaun în cadrul uşii, privind licuricii şi ascultând broaştele şi bufniţele.

A intrat în magazinul lui Varner. Era pe la mijlocul după-amiezii; pe verandă nu era nimeni, doar vânzătorul pe care-l chema Snopes.
- De freo doo-trei zile te tot caut, a zis Snopes. Hai, intră!

Cotton a intrat. Înăuntru mirosea a brânză şi a piele şi a pământ proaspăt.

Snopes s-a dus în spatele tejghelei şi a scos de dedesubt o puşcă. Era mozolită toată de noroi.
- Asta-i a lu' tălică, nu-i aşea? a zis Snopes. Vernon Tull aşea zice. Un cioroi vânător de veveriţe zice c-a găsit-o-ntr-o baltă.

Cotton s-a îndreptat spre tejghea şi s-a uitat la puşcă. Nici măcar n-a atins-o; pur şi simplu s-a uitat la ea.
- Nu-i a mea, a zis el.
- Pe-aci nu-i nimeni c-o puşcă veche d-astea, Hadley de zece, în afar' de tine, a zis Snopes. Tull zice că-i a lu' tălică.
- Nu-i a mea deloc, a zis Cotton. Io am una ca asta. Da' a mea-i acas'.

*
Snopes a ridicat puşca. A desfăcut-o.
- Avea o încărcătură pe ţeavă şi una era goală, a zis el. A cui crezi că e?
- Nu ştiu, a zis Cotton. A mea-i acas'. El venise să cumpere de mâncare. A cumpărat: biscuiţi, brânză, o conservă cu sardine. Nu era întuneric când a ajuns acasă, şi totuşi a deschis conserva şi a mâncat sardinele la cină. Când s-a întins de culcare, nici măcar nu şi-a dat jos salopeta. Era ca şi cum ar fi aşteptat ceva, gata îmbrăcat pentru a se pune în mişcare şi a pleca pe loc. Încă mai aştepta orice ar fi aşteptat când fereastra a devenit cenuşie, apoi galbenă şi apoi albastră; până când, încadrată de fereastra pătrată, a văzut în dimineaţa timpurie o pată neagră ce plana de una singură în aer. La răsărit erau deja trei, apoi şapte.

Toată ziua aceea le-a privit adunându-se, rotindu-se una după alta, trasându-şi cercurile lor negre concentrice, privind cum cele din straturile inferioare se rotesc tot mai jos până dispar după copaci. S-a gândit că era câinele.
- Pân' la prânz o să-l dea gata, a zis el. Nu ierea un câine mare.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer