Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Prin deşert spre libertate. Fuga mea din Coreea de Nord


Eunsun Kim, Sebastien Falletti, traducere de Mihnea Gafiţa

07.06.2017
Editura Corint
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Eunsun Kim, Sebastien Falletti
Prin deşert spre libertate. Fuga mea din Coreea de Nord
Editura Corint, 2017

traducere din limba engleză de Mihnea Gafiţa


Citiţi o cronică a acestei cărţi // Citíţi cuvântul înainte la această carte.

***
Pentru tinerii din Coreea de Nord - ca să-şi găsească libertatea şi dreptul de a visa.

Testament la unsprezece ani

Decembrie 1997. De aproape o săptămână, eram singură în apartamentul nostru mic şi îngheţat din Eundeok, oraşul din Coreea de Nord în care mă născusem. Cu excepţia unei măsuţe de cafea şi a unui şifonier de lemn, părinţii mei vânduseră toată mobila, ca să cumpere de mâncare şi să ne umplem burţile. Până şi covorul dispăruse, aşa că dormeam direct pe podeaua de ciment, într-o făcătură de sac de dormit, însăilat din haine vechi. Pereţii erau cu desăvârşire goi, în afară de două portrete înrămate şi atârnate alături unul de celălalt - al "Eternului Preşedinte" Kim Il-Sung[i] şi al succesorului său, "Iubitul Conducător" Kim Jong-Il[ii], care se uitau de sus la mine. Să fi vândut şi acele portrete ar fi trecut drept un sacrilegiu, care se pedepsea cu moartea.

Chiar dacă se lăsa deja întunericul în acea după-amiază de decembrie târziu, încă reuşeam să văd ce scriam. Odată soarele apus, n-aş mai fi văzut nimic - nu mai aveam curent electric în apartament, şi-apoi becurile se duseseră şi ele de ceva timp. Nici căldură nu mai era, dar frigul nu-l simţeam câtuşi de puţin, fiindcă eram de-a dreptul sleită după câteva zile fără nimic de mâncare. Credeam cu tărie că urma să mor de foame.

Aşa că m-am apucat să-mi scriu testamentul. Aveam unsprezece ani.

Mai devreme în aceeaşi zi

Pentru a treia oară, mă hotărâsem să plec să-mi caut mama şi sora mai mare, pe nume Keumsun. Se duseseră amândouă cu şase zile în urmă la Rajin-Sonbong, un oraş mare, vecin cu al nostru, ca să încerce să facă rost de mâncare, fiindcă la Eundeok nu se mai găsea nimic. Adunându-mi tot curajul pe care-l aveam în mine, traversasem râul pe pod şi o luasem pe strada mare, în direcţia gării. Nu erau mulţi oameni care să meargă pe cele două trotuare, însă, chiar şi aşa, tot avusesem grijă să mă uit cu atenţie la oricine trecea pe lângă mine, doar-doar aş fi văzut-o pe mama întorcându-se din cealaltă direcţie. Aruncasem o privire către magazinul de tăiţei de pe partea stângă, unde-mi plăcuse la nebunie să mănânc, unde mă dusese tatăl meu cu diverse ocazii speciale. Ceva mai încolo, zărisem studioul fotografic unde merseserăm odată cu toţii, să ne facem un portret de familie. Când ajunsesem, în cele din urmă, la staţie, mi se dăduse voie să călătoresc pe gratis la spatele unui autobuz aglomerat, care mergea la Rajin-Sonbong. Drumul până acolo dura în jur de o oră. Probabil că fusesem lăsată să merg fără să plătesc pentru că eram doar un copil.

Pe tot parcursul călătoriei, în disperarea mea de a-mi găsi mama, întruna mă uitasem, nervoasă, dar atentă, la fiecare maşină şi fiecare camion care treceau din sens invers. Eforturile mele fuseseră în zadar; când ajunsesem la destinaţie, mă trezisem singură în faţa unui baraj de bărbaţi în uniforme. Intrarea în Rajin-Sonbong era blocată de un gard metalic electrificat. Ca să ajungi până în oraşul propriu-zis, îţi trebuia un permis anume. Probabil că aşteptasem acolo cel puţin o oră, cu privirile pline de speranţă şi de teamă aţintite spre oricine ieşea prin acel gard. Însă din mulţime nu se desprinseseră, din păcate, nici mama, nici sora mea Keumsun. Descurajată, decisesem că era cazul să mă-ntorc înapoi acasă, fiindcă noaptea se apropia cu paşi repezi.

Mai făcusem de trei ori aceeaşi călătorie, dar, după aceasta, ultima, eram sigură că nu se mai întorceau, nici una, nici alta. Probabil că se-ntâmplase ceva cu ele. Sau, îmi trecuse prin minte, poate că hotărâseră să renunţe la mine, şi gata. Cum aveam inima grea şi plină de amărăciune, mă lăsasem cuprinsă de resentimente faţă de mama. La plecare, îmi spusese că urma să revină cu ceva de mâncare "în două sau trei zile". Îmi lăsase cincisprezece woni nord-coreeni, din care să trăiesc, iar în acel moment mi se păruse o avere, nu glumă. La început, fusesem extaziată - nu mai avusesem atâţia bani de când mă ştiam eu. Ochii îmi străluceau de entuziasm. Ca un adevărat adult, mă dusesem de una singură şi mândră la piaţa de lângă râu, zisă jangmadang. Îmi cumpărasem de acolo un calup de tofu şi mă întorsesem cu el în micul nostru apartament de la etajul doi al blocului în care locuiam. Cu lingura luam din acel tofu moale, drămuindu-l în aşa fel, încât să-mi ajungă până se întorceau mama şi sora. Două zile rămăsesem în casă, urmărindu-i cu privirile pe oamenii care treceau pe stradă. Eu şi sora mea nu mai mergeam la şcoală de când ne murise tatăl, cu câteva săptămâni în urmă, pe 11 noiembrie. Eram prea ocupate să scormonim după rădăcini şi lemne în munţi, ca să supravieţuim. Şi-apoi, am fi fost prea stingherite să ne întoarcem la şcoală, pentru că nu mai aveam nimic de îmbrăcat, care să fie cât de cât prezentabil. Vânduserăm tot ce mai aveam şi purtam nişte zdrenţe. În ultimele zile, de fiecare dată ieşisem din casă cu teama că m-aş fi putut întâlni cu colegi de clasă.

După ce au mai trecut patruzeci şi opt de ore, am început să simt foamea care-mi rodea stomacul, iar teama că fusesem părăsită se tot amplifica. După ce terminasem calupul de tofu, nu mai rămăsese nimic în casă de mâncare. Iar mama tot nu se-ntorsese. M-am întins pe jos şi am încercat s-adorm, închizând ochii şi numărând până la zece în minte; până aş fi terminat, cu siguranţă se-ntorcea. Dar am ajuns la zece şi nu s-a întâmplat nimic, aşa c-am luat-o de la început invers, de la zece la unu. Nici aşa nu s-a schimbat nimic.

Curând, am început să sar peste mese. Am găsit pe balcon câteva frunze de napi prăfuite, rămase de când le desfăşuraserăm acolo, să se usuce la soare. Am luat câteva mai puţin decolorate, le-am pus la fiert şi le-am făcut supă. Două zile, am supravieţuit cu acea fiertură fără urmă de gust.

Au mai trecut două zile, timp în care n-am pus nimic în gură. Nu mai aveam destulă energie nici măcar să ies din casă şi să cerşesc sau să fur. Puţin câte puţin, corpul mi s-a obişnuit cu foamea care-mi chinuia burta, însă nu mai aveam putere deloc. Copleşită de slăbiciunea care mă cuprinsese, am încercat să dorm. Mă simţeam de parcă podeaua era gata să se caşte şi să mă-nghită, de parcă urma să fiu absorbită în străfundurile pământului.

Dintr-odată, am realizat că urma să mor cât de curând. Asta era. Până când mama şi sora mea s-ar fi întors acasă, avea să fie prea târziu. Încă de la începutul Marşului Stăruitor - marea foamete nord-coreeană de la mijlocul anilor 1990[iii] -, ştiam că n-aveam cum să scap cu viaţă. Mă obişnuisem în aşa măsură cu ideea, încât nici nu mă mai temeam de moarte. Chiar şi aşa, mi-am spus, în sinea mea, că n-aş fi vrut să părăsesc lumea în felul ăsta, fără să las o urmă a trecerii mele prin ea. M-am hotărât brusc să-mi scriu testamentul. Voiam să-i povestesc mamei toate prin câte trecusem. Voiam să ştie c-o aşteptasem, că făcusem tot posibilul s-o găsesc. Şi, mai ales, voiam să ştie că mă simţeam abandonată.

Am scos din sertarul măsuţei de cafea un carneţel şi un creion, dintre puţinele obiecte de valoare pe care nu le vânduserăm încă. Hârtia carneţelului era de bună calitate. Ghemuită pe jos, în amurg, am început să-mi scriu testamentul. Am relatat în carneţel toate încercările şi tribulaţiile mele, inclusiv cele trei călătorii dus-întors până la Rajin-Sonbong. Cu creionul strâns în pumn, cuprinsă de disperare, am umplut o pagină întreagă: "Mami, te-am aşteptat. Şase zile te-am tot aşteptat. Mă simt ca şi cum aş muri cât de curând. De ce nu te-ai întors încă la mine?"

După ce-am terminat pagina, m-a podidit plânsul şi m-am prăbuşit la podea, în penumbra nopţii, care mă învăluia din ce în ce mai mult. Dintr-odată, am auzit zgomote care veneau dinspre casa scării. Mi-a sărit inima din piept.

Dar, vai!, nu erau decât vecinii, care se-ntorceau în apartamentul de-alături.

Mi-am depus testamentul pe măsuţa de cafea şi, cu lacrimile curgându-mi şuvoi pe obraji, m-am întins pe jos şi am închis ochii. Eram convinsă că urma să nu mă mai trezesc niciodată.

Capitolul 1. Scrisul ca mărturie

Martie 2011. Uşile automate se închid c-o bufnitură. Trenul în care am urcat mă hurducă înainte şi înapoi, în timp ce străbate reţeaua de tuneluri subterane a metroului din Seul. Cum stau rezemată de geamul ferestrei, o întreagă paletă de culori de la reclamele strălucitoare începe să defileze pe laturile întunecate ale tunelului, cu lozinci pe care am impresia că nu reuşesc să le descifrez. Totul aici, la Seul, în capitala Coreei de Sud, se mişcă prea repede, inclusiv metroul.

Mă numesc Eunsun Kim şi astăzi, când scriu aceste rânduri, am douăzeci şi cinci de ani.

Dacă v-aţi uita la mine, vi s-ar părea, probabil, că sunt ca oricare altă studentă. Pentru că sunt atât de slabă, poate că nici nu v-aţi da seama că sunt cea mai mare dintre toţi colegii mei. Peste vreo patruzeci de minute, voi ajunge la intrarea universităţii Sogang, una dintre cele mai bune din Coreea de Sud. Campusul meu nu este la fel de impresionant cum sunt cele de la prestigioasele universităţi Coreea sau Yonsei, dar asta nu contează, mă simt acolo ca la mine acasă, atât de multe locuri cunoscute sunt şi atât de mulţi prieteni mi-am făcut.

Mi-am planificat deja ziua în detaliu. Înarmată cu laptopul meu Samsung oranj cu negru, am de gând să-mi petrec ziua la bibliotecă, pregătindu-mă pentru examene. Pe iPhone-ul meu cu carcasă mov, le voi trimite SMS-uri prietenilor şi-mi voi aranja o întâlnire pe fugă la cafeneaua Starbucks din campus. Îmi place caffè-latte - nu-i atât de amar ca espresso, după gustul meu. După ce-mi voi bea cafeaua, mă voi întoarce la bibliotecă, unde voi încerca să nu adorm cu manualele în faţă. Studiez limba şi cultura chineză la universitatea Sogang, iar ceva mai târziu veţi înţelege şi de ce.

În Coreea de Sud, există o concurenţă acerbă ca să obţii notele cele mai bune, iar eu fac tot ce pot. Puţini dintre colegii mei de grupă au măcar habar de faptul că eu n-am avut posibilitatea să merg la şcoală timp de mulţi ani şi, în cea mai mare parte a timpului, mă străduiesc să-mi văd de treabă şi să nu le atrag atenţia la cât de mult mi-am amânat educaţia. Îmi place să-nvăţ şi să studiez, mai ales la începutul fiecărui semestru, când profesorii sunt plini de entuziasm. Mai târziu, pe la ora zece seara, mă voi întoarce în micul apartament situat chiar în inima Seulului, în care locuiesc împreună cu sora mea mai mare, Keumsun, şi cu mama.

Seul, capitala Coreei de Sud, este o adevărată metropolă, cu peste cincisprezece milioane de locuitori, cu peisajul urban dominat de uriaşi zgârie-nori şi cu o reţea de metrou subteran foarte întinsă. Marele fluviu Han curge chiar prin mijlocul oraşului, dar iarna, când îngheaţă bocnă, poţi să-l traversezi direct pe gheaţă, fără s-o mai iei pe vreunul dintre numeroasele poduri. Dincolo de fluviu, se înalţă câţiva munţi abrupţi; în vârful unuia dintre ei tronează un turn gigantic, prin care se transmit programele de televiziune. Turnul Namsan este simbolul Seulului, al metropolei care m-a primit şi unde mă simt acum acasă. În acest oraş, ambuteiajele pot să dureze ore întregi, chiar şi în perioada ploilor torenţiale de iulie, iar apartamentele se închiriază pe sume astronomice. Dar viaţa de aici e atât de captivantă, atât de convenabilă, şi totul se mişcă atât de rapid. Internet de mare viteză ai la dispoziţie peste tot. La fiecare colţ de stradă ai câte ceva interesant şi amuzant de făcut, zi şi noapte. Mă-ntâlnesc adeseori cu colegii mei în Sinchon, un cartier studenţesc, şi bem cu toţii maekju, o bere locală, în baruri care par să nu se închidă niciodată. În aceleaşi baruri, mâncăm şi caracatiţă uscată şi jjukkumi, o specie cu cinci braţe - o delicatesă, nu altceva. Sunt atât de mici, că poţi să le bagi în gură întregi. Colegii mei nu vor nici în ruptul capului să mă creadă când le spun că fructele de mare sunt mai suculente şi mai gustoase în Coreea de Nord. Şi totuşi, chiar aşa este! Ei nu-nţeleg întotdeauna ce le spun, pentru că eu vin dintr-o cu totul altă lume. Şi majoritatea oamenilor nici măcar nu-şi imaginează cum este în această altă lume, unde m-am născut şi am crescut.

Sub picioare mele, trenul rapid vibrează. Peste tot în jurul meu, nenumărate ajumas - aşa li se spune în coreeană femeilor măritate sau celor de vârstă medie - îşi urmăresc emisiunile preferate pe telefoanele mobile, din care ies antene. Unele studente, cocoţate pe pantofi cu platformă, se ţin de barele metalice ale trenului şi-şi ascultă iPod-urile. Altele, holbându-se la oglinjoarele de buzunar, îşi dau cu rimel. Cu dispreţ îl ignoră pe vânzătorul ambulant care face reclamă la CD-uri cu Frank Sinatra. Vorbind printr-un amplificator pe roţi, pe care-l trage după el prin tren, vânzătorul încearcă să-şi plaseze colecţia de CD-uri domnilor mai în vârstă. Pe măsură ce trenul ajunge într-o staţie, apoi în alta, peroanele se umplu şi se golesc de călători aproape automat.

Tăcerea din metroul sud-coreean îmi îngăduie să reflectez o clipă. Îmi amintesc de staţiile de metrou din Phenian, capitala Coreei de Nord, pe care am vizitat-o împreună cu tatăl meu, cu atât de mult timp în urmă. Erau atât de grandioase şi de luxoase acele staţii de metrou, cu candelabre splendide, mari, de culoare violet, cum te-aştepţi să vezi doar în filmele grozave de la Hollywood. Staţiile de metrou din Seul sunt mult mai anoste. O să ţin minte toată viaţa călătoria pe care am făcut-o la Phenian. Aveam nouă ani şi eram doar noi, sora mea Keumsun, tata şi eu. Mami n-a venit cu noi, a preferat să rămână acasă şi să aibă grijă de una şi alta prin apartament. Chiar dacă foametea se răspândise deja şi nu aveam nimic de mâncare, călătoria la Phenian mi s-a părut magică de-a dreptul. Nu existau zgârie-nori acolo, dar tot am văzut un hotel care era în construcţie şi se înălţa deja până la o sută cincizeci de metri. Muncitorii şi maşinile atârnau sus de tot, în vârful hotelului. De la distanţă, cum îi vedeam noi, păreau atât de mici, ca nişte furnicuţe.

[i] Kim Il‑sung (1912‑1994), liderul suprem al R.P.D. Coreene din 1949 până la moartea sa. Poartă titlul onorific de "Preşedinte Etern" din 1998. În România comunistă, era cunoscut sub numele de Kim Ir‑Sen (n. tr.).
[ii] Kim Jong‑Il (1941‑2011), fiul lui Kim Il‑Sung, a fost liderul suprem al R.P.D. Coreene din 1994 până la moartea sa şi a fost urmat la conducere de fiul său, Kim Jong‑Un (n. 1983), actualul lider suprem al R.P.D. Coreene (n. tr.).
[iii] Între anii 1994 şi 1998, cu un vârf în 1997, Coreea de Nord a trecut printr‑o teribilă foamete, a cărei principală cauză a fost oprirea importurilor de alimente din fosta Uniune Sovietică (n. tr.).

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Un mormânt în cer, Vintilă Horia (5.0/5 - 1 vot)
Sageata De ce nu dispare teatrul?, Eugen Păsăreanu (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Un bărbat pe nume Ove, Fredrik Backman, traducere de Andreea Caleman (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Basarabia decapitată, Valentina Sturza (2.0/5 - 1 vot)
Sageata Nuda Veritas. Din crimele comunismului, Nicolae Stroescu-Şovarna (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Cronici de atelier
Sageata Semnal editorial
Sageata Generaţia Polirom
Sageata Carte de Humanitas Fiction


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer