Notă asupra ediţiei cărţii Intelectualii din Europa de Est

Citiţi un fragment din această carte.


Studiile de viitorologie ale lui Mihai Botez sunt scrise în anii '80, în plină perioadă comunistă, atunci când credeam cu toţii că nu vom apuca momentul căderii şi destrămării construcţiei monstruoase a acelui tip de societate totalitară şi tribală ce ne depărta tot mai mult de lumea europeană civilizată şi de valorile ei.

Originalitatea gândirii lui Mihai Botez stă tocmai în cercetarea obiectivă a acestui tip de societate, pe care el o numeşte "lumea a doua"; el observă că lumea comunistă a operat nişte mutaţii, cu consecinţe structurale grave, ce o deosebesc fundamental atât de lumea întâia, a democraţiilor ţărilor avansate, cât şi de lumea a treia, a ţărilor subdezvoltate dar netransformate structural de sistemul comunist de tip sovietic.

Aceste mutaţii vor avea un impact major asupra viitorului omenirii, spunea el în anii '80, viitor în care se vor simţi efectele distrugerii sistematice a rădăcinilor civilizaţiei europene, a tuturor valorilor cultivate de democraţiile din Vestul Europei şi implicit din SUA. Mihai Botez analizează transformarea şi desfigurarea societăţilor din ţările din Estul Europei, ele făcând parte dintr-o lume condusă spre dezastru nu numai economic, dar şi social, şi politic, o involuţie fără precedent, ce va crea crize majore, a căror rezolvare este greu de anticipat.

Căderea lumii a doua este şi rezultatul distrugerii unui ţesut social, compromis iremediabil de politica de deprofesionalizare şi de promovare a amatorismului şi a propagandismului mincinos, cu efecte devastatoare.

Cartea Intelectualii din ţările din Est, scrisă în 1988, analizează raporturile cu puterea ale intelectualilor din ţările din Est. La lansarea volumului, apărut într-o primă ediţie, în 1993, la Editura Fundaţiei Culturale Romane, Mihai Botez a vorbit despre marea lui admiraţie pentru intelectualii critici din ţările din Est şi despre importanţa rolului acestei "puteri fără de putere" (cum a fost numită mai târziu de V. Havel) în restructurarea unei lumi care începuse de mult să prevestească declinul raţiunii în faţa propagandei rinocerizante. Cartea era la acea dată şi un text "pro domo" scris de Mihai Botez, cel ce iniţiase "disidenţa solitară" - invitaţia la o reacţie critică individuală a intelectualilor români nealiniaţi, ale căror opinii nedemagogice s-ar fi auzit, prin vocea postului de radio "Europa Liberă" adunând, virtual, protestul celor ce gândesc liber, opus unanimităţilor impuse, împotriva imbecilizării programate şi planificate a societăţii "multilateral dezvoltate", oglinda unei ideologii pe măsură...

Prin contribuţia intelectualilor critici, unanimităţile votate mecanic se vor putea transforma (în concepţia lui Mihai Botez) în dezbateri ale societăţii civile, va apărea în sfârşit un dialog cu puterea, se va face auzit glasul adevărului şi al raţiunii. Este ceea ce ar fi trebuit să fie Grupul pentru Dialog Social, ce a apărut imediat după 1989.

La începutul anilor '90, când se întrezărea sfârşitul războiului rece, au avut loc mai multe discuţii "istorice" între preşedintele Reagan şi preşedintele Gorbaciov. Îmi amintesc de una, deseori evocată de Mihai Botez. Preşedintele Gorbaciov spusese, cu oarecare invidie, că este normal ca o ţară ca SUA să aibă universităţi de valoare, deoarece este o ţară bogată. Preşedintele Reagan a răspuns că de fapt este invers, SUA este bogată fiindcă are universităţi de valoare...

În ce măsură dezastrul lumii postcomuniste are o explicaţie şi în adevărul acestui scurt dialog se vede acum cu ochiul liber. Generaţia noastră, crescută în comunism, a auzit o viaţă întreagă şi a fost îndoctrinată cu stupide lozinci (din fericire uitate azi), despre dictatura proletariatului, despre detaşamentul revoluţionar de avangardă al clasei muncitoare, singurul care poate duce societatea înainte, despre proletariatul cu o "înaltă conştiinţă muncitorească" (cum îi gratula Ion Iliescu pe minerii care vandalizau Bucureştiul) etc. Şcolile de partid, politica de compromitere a demnităţii universitare şi academice, dispreţul puterii pentru orice profesiune cinstită, demagogia, minciuna şi corupţia nu sunt străine de epoca "scriitorilor" şi "cercetătorilor" analfabeţi din penitenciare şi nici de plagiatele de doctorate din aşa-zisele universităţi ale Securităţii din ziua de azi... Ele urmează modelul stabilit de "savanta academiciană de renume mondial", de "academia de studii sociale şi politice" condusă de "cel mai iubit fiu", dar de fapt şi de muncitorul revoluţionar ceferist, comunist din ilegalitate, care dăduse în anii `60 numele său (Gheorghe Gheorghiu Dej) politehnicii din Bucureşti. Elita comunistă aspira la titluri academice, dar nu obţinute prin studii cinstite.

Doctor în matematici şi cercetător atent al societăţii contemporane lui, Mihai Botez a studiat tendinţele viitorilor posibili. Disidenţa lui a fost mai întâi o problemă de conştiinţă profesională. Ştia sigur, nu numai bănuia, că drumul pe care mergea România este greşit şi a spus-o deschis, suportând consecinţele. I-a scris lui Reagan: "Domnule Preşedinte, ajutaţi România, altfel în ţara mea perestroika şi glasnost se vor confunda cu democraţia.". Ca ambasador al României în SUA, a obţinut rezultate remarcabile în negocierile pentru intrarea României în NATO.

Fiecare dintre analizele cuprinse în cărţile lui Mihai Botez cuprinde cam 100 de pagini, studiile sunt scrise limpede ca nişte captivante demonstraţii matematice, autorul îşi pune întrebări şi caută răspunsuri, pe care le argumentează cu autoritate şi eleganţă. (Este vorba de cărţile Lumea a doua, Românii despre ei înşişi, Intelectualii din ţările din Est, Relaţiile româno-americane, Scrisori către Vlad Georgescu, În oglinzi paralele, Dilemele speranţei etc. etc.)

Ediţia de faţă a cărţii Intelectualii din Europa de Est reia exact pe cea antumă, din 1993, iar adăugirile din textul ediţiei actuale nu trădează, cred, spiritul studiului din 1988. Mi s-a părut că cele două portrete de intelectuali critici (profesorul Octav Onicescu şi fizicianul Andrei Saharov) completează bine demonstraţia despre soarta intelectualului din ţările din Est. Iar fragmentul din portretul pe care-l face regretatul matematician Solomon Marcus lui Mihai Botez merită a fi reamintit.

România în care credea Mihai Botez era cea a valorilor democraţiilor apusene, viitorul României nu putea fi decât cel dorit şi construit, cu uriaşe sacrificii, de generaţii întregi de cărturari, care s-au simţit totdeauna parte integrantă a lumii europene, imună peste timp, după cum s-a văzut, la ideologiile totalitare. Dar mentalităţile şi practicile acestor ideologii nu dispar decât încet, în timp. După mai bine de treizeci de ani, analiza lui Mihai Botez îşi păstrează interesul. Şi, din păcate, actualitatea.

(Viorica Oancea)