Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (XXVI)


Dan Recheşan

27.08.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. Corpul lui nu are miros şi nici boala, nici jegul nu se prind de el. Privirea sa neliniştitoare îi face pe unii să îl creadă posedat. Trece de la un tutore la altul şi învaţă să scrie, să citească, să ţină contabilitatea. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte pe acesta cu capacitatea de a crea pomezi doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de o mireasmă dintr-o casă alăturată, Filimon se îndrăgosteşte de Adnana Kevrosian, fata unui văduv. Spiţeria prosperă, iar Filimon e făcut partener egal în drepturi, dar inima sa e rănită de căsătoria Adnanei cu un vînător de zestre pe nume Ianis Saramandru. Izbucneşte ciuma şi Adnana moare împreună cu tatăl ei. Filimon o îngroapă, păstrînd doar o şuviţă din părul ei. Heilung moare şi el de ciumă. Deşi spiţeria şi o sumă semnificativă de bani îi rămîn ca moştenire, Filimon pleacă la drum cu o mică parte din bani. Iese din oraş şi se îndepărtează cît poate de tare de orice aşezare omenească, dornic să trăiască singur, căutînd să se împace cu trupul şi cu mirosul său. Stă singur, în pustietate, timp de mai bine de un an, apoi se alătură unei şatre de ţigani lăutari, pe care îi părăseşte pentru a intra în slujba vel-pitarului Negreanu. O ceată de haiduci, condusă de Anghel Gealantaru, îl jefuieşte şi omoară pe Negreanu. Filimon fuge în pădure ca să nu fie acuzat de moartea acestuia şi e capturat de haiduci, care îl obligă să le devină ucenic. Fuge după un atac eşuat al acestora, dar e capturat din nou de Eufrosina, ibovnica lui Gealantaru. Lăsat liber de aceasta, se întoarce şi redeschide spiţeria.

26.

Vodă Şuţu pufăi din ciubuc slobozind printre fuiorii bărbii încărunţite un colac de fum albăstrui şi înecăcios către mutra nemişcată a celui aflat dinaintea sa. Se spunea că era mai silnic să înghiţi duhoarea narghilelei lui vodă decît să obţii vreun cin ori un favor din partea acestuia.
- De ce te-aş asculta kir Xaramandrys? Ce-ai putea matale să-mi vinzi şi eu nu am?

Ianis Saramandru, căci el era cel înfăţişat domnului, însă îşi luase nume de grecotei maimuţărîndu-i pe pehlivanii de la Curte, se ploconi uşor şi zîmbi:
- Pot să-ţi vînd nume, măria-ta, şi oameni primejdioşi!

Şuţu rînji făcîndu-se că nu pricepe:
- Oameni am destui, toţi palicari zdraveni şi iuţi la mînie, cu mîna pe sabie, zi şi noapte!

Celălalt se aplecă mai mult şi-i şopti pe-ndelete:
- Măria-ta, vin de la Odessa, acolo unde Nicolae Skuphas, Pangiotes Anagnostopulos şi bulgarul Tsakaloff au fiinţat "Philiki Hetairia". Am dovezi că se pregătesc să răstoarne domniile, că de aia au tocmit această juruită frăţie. Braţul ei înarmat este acum Alexandru Ipsilanti, barem că-i ciung se zice că-i un spadasin iscusit. De cînd a fost ales epitrop general umblă să adune oaste de patrioţi şi-a jurat pe sînge să alunge păgînii din Constantinopol şi să refacă Marea Eladă, aşa cum era în vremea lui Pericles! A primit veste că dincolo, în Pelopones, nepotul lui Mavrocordat a strîns trei mii de volintiri şi- a zdrobit la Missolonghi o armie turcească de treizeci de mii de oameni. Ţarul, prin ministrul său Capodistrias care este de asemenea "frate" în Eteria, îi sprijină şi le dă bani şi arme ca să slăbească prin ei puterea sultanului!
- Năzbîtii şi scorneli iscate din minţi înfierbîntate... dacă ar fi să cred toate poveştile cu comploturi n-aş mai pune geană pe geană!
- Ba e adevărul-adevărat, mă jur pe sufletul maică-mi. Eu am fost trimis să le fac legătura cu grecii din Valahia şi să trimit mai apoi epistole încifrate despre toate cele se petrec în ţară dar, în nemernicia mea, m-am gîndit că ar fi mai cu folos să-i fiu credincios măriei-tale!

Vodă se foi pe pernele din brocart auriu ale divanului şi se scărpină, pe sub caftanul căptuşit cu samur, la părţile ruşinoase, fără să se ferească de ochii celuilalt:
- Şi... cam cît m-ar costa credinţa dumitale, kir Xaramandrys?
- Nimica toată, preamărite stăpîn: zece mii de piaştri!

Şuţu se ridică greoi de pe divan şi zbieră:
- Mi-e sete, aduceţi vin!

Deîndată uşile iatacului domnesc se deschiseră fără zgomot şi se ivi paharnicul Korlaţaki cu o balercă şi o cupă mare din aur cizelat. Înainte îşi zicea jupîn Corlăţean dar, de cînd primise acest cin înalt, îşi schimbase şi el numele. Turnă în cupă, luă credinţă şi se retrase de-a-ndoaselea. Vodă bău îndelung, plescăind, pînă goli pocalul fără să-i pese că cîteva firişoare de vin dulce, rubiniu i se scurseră în barbă. Se îndreptă, apoi, şontîcăind, căci era beteag de podagră, spre o statuetă din abanos şi fildeş aurit înfăţişînd o nimfă goală îmbrăţişată de un faun negricios. Împinse piedestalul statuii într-o parte, ca pe un sertar, şi scoase de acolo o pungă măricică. O cîntări în palmă mormăind înainte să i-o dea:
- Eşti cam scump în credinţă, palicare! Nu că m-aş calici...
- Nu-s scump deloc, preaputernice... altul, mult mai lacom decît mine, ţi-ar fi cerut întreit, însă eu mă mulţumesc cu cinstea nemărginită să slujesc pe măria-ta pe deasupra!

Vodă căscă şi, fără vorbă, îi întinse mîna să pupe ghiulul cu pecetea domnească. Saramandru se ploconi adînc atingînd cu buzele pecetea şi ieşi, tot cu spatele la uşă. Trecu printr-un coridor lung şi întunecos printre cele două şiruri de haidamaci nemişcaţi ca nişte stane de piatră înzăuate în aur, cu mîinile pe paloşele curbate şi ieşi în curte unde un vătăşel îl ajută să încalece.

Se duse aţă la hanul lui Manuc unde plăti o odaie pentru trei nopţi. Aici nimeni nu părea să-l cunoască căci îi spuse hangiului că e un negustor din Liov, venit să cumpere lînă, cînepă şi in din Valahia. Ceru să i se aducă cina, un clapon fiert în vin, precum şi condeie şi hîrtie de scris în cameră, iar cînd se văzu singur începu să tocmescă o epistolă scurtă şi destul de ciudată:
"Choíros eínai choirostásia. Écho gdarméno koiliá kai routhoúnisma" Kofterá machaíria, metatrépsei kalamáki.Monopáti chasápi eínai anoichtó."
(Porcul se află în cocină. L-am scărpinat pe burtă şi a grohăit. Ascuţiţi cuţitele şi aprindeţi paiele. Drumul casapului e deschis. )

Lipi bine răvaşul şi-l aşeză sub pernă, lîngă un pistol mic, argintat, de fabricaţie austriacă apoi se dezbrăcă şi se tolăni numai în cămaşă pe pilota din puf de gîscă.
"Am început bine, îşi spuse în gînd. De la cămătarii lui Ipsilanti cinci mii în fiecare lună, iar de la Şuţu zece mii. Dacă o ţin tot aşa şi izbutesc să vînd şi casa armeanului pot trăi liniştit vreo trei ani la Paris sau la Viena!"

Pare de neînţeles cum un pierde-vară ca el putuse să păcălească şi să învăluie în minciuni nişte bărbaţi puternici şi obişnuiţi cu toate tertipurile politichiei dar, aşa-i făcută lumea: un ticălos găseşte întotdeauna alt ticălos care să-l prostească!

***
Primul muşteriu al lui Filimon fu o femeie sărmană din mahala care intră plîngînd în apothekă:
"Îmi moare copilul, boierule, ajută-l cumva c-am fost şi la vrăjitoare să-i descînte dar degeaba!"

Fără să mai stea pe gînduri, îşi luă din cui o manta din postav gros, nemţesc, rămase de la Heilung, fiindcă se pusese o ploaie cu bulbuci şi o urmă pe ulicioarele întortocheate care dădeau în mahalaua tăbăcarilor. Chiar înainte de a intra în bordei simţi în aerul umed miasma rea, amară, de mîl putred amestecat cu sînge de broască, a frigurilor. Copilul, un băiat de cinci-şase ani stătea pe un mindir de paie, învelit în cîrpe ude şi aiura.
"I-am pus prişniţe să-i scadă fierbinţeala!" spuse mama.

Filimon scoase din buzunarul mantalei leacul din tulpini de ţintaură:
"Adă-mi un ulcior cu apă proaspătă!"

Femeia aduse ulciorul cu apă, iar el turnă înăuntru tot conţinutul şipului zicîndu-i:
"Dă-i să bea cîte-o înghiţitură mare seara, la prînz şi dimineaţa!"

Peste două zile se pomeni cu femeia care-şi ducea ţîncul de mînă:
"Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, noroc şi fericire că mi-ai scăpat copilul!"

Scoase din sîn o năframă, o dezlegă şi îi întinse o iconiţă de argint cu chipul sfintei Fecioare:
"Io-s femeie săracă, n-am bărbat şi nici parale să-ţi plătesc pentru binele ce mi-ai făcut dar ia, rogu-te, iconiţa asta sfînţită!"

După această întîmplare începură să vină la uşa spiţeriei toţi bolnavii de friguri din mahalale: oameni în putere, bătrîni sau femei cu pruncii în braţe şi i se duse buhul că e un vindecător fără seamăn. Într-o seară tîrzie, după ce lampagii aprinseră felinarele şi caraulele umblau pe uliţe strigînd:"dormiţi liniştiţi că oamenii agiei vă veghează" auzi o bătaie puternică în oblonul dinspre stradă. Sări din aşternut, aprinse un felinar şi deschise cu fereală uşa dar n-apucă să se întrebe cine-i tulbură somnul fiindcă îl izbi în nări un miros cald şi dulce de naramză.
- Tu eşti, Eufrosino? şopti către silueta din umbră.

Ea îl împinse uşurel înăuntru şi-i luă felinarul din mînă:
- Eşti singur în casă?

Băgă de seamă că era îmbrăcată ca o călugăriţă dintre cele care au grijă de betegi şi schilozii şi avea un aer blajin, altfel decît de obicei. Nu ştia însă dacă trebuie să se sperie sau să se bucure că îl găsise, fiindcă sub straiele monahale cernite ea putea oricînd să ascundă un pistol sau altă armă primejdioasă.
- Da, sunt singur în toată casa, nu stă nimeni cu mine, n-am nici măcar un cîine sau o mîţă care să-mi ţină de urît!

Buzele ei schiţară un zîmbet mucalit:
- Dacă n-ai o muiere care să-ţi poarte de grijă ar trebui să-mi iau gîndul de la cină!
- Mi-au rămas nişte scrumbii afumate, două cepe şi un coltuc de pită!
- Asta nu-i hrană pentru o domniţă ca mine!

Totuşi, mîncă cu poftă tot ce îi puse dinainte într-un blid şi-apoi îl întrebă:
- De culcat unde mă culci, pe-o mînă de paie mucede într-un şopron?

El arătă spre scările care duceau la catul de sus:
- Poţi să dormi în patul meu, am să schimb aşternutul!

Eufrosina zîmbi mai larg şi ochii ei codaţi sclipiră ca ametistele mîngîiate de o rază. Îşi scoase rantia neagră sub care era îmbrăcată numai într-o cămeşuţă străvezie din borangic şi se apropie la o palmă de trupul lui. Mireasma de naramză coaptă îl năpădi ameţindu-l cu totul. Ea îi încolăci gîtul cu braţele şi-i şopti la ureche:
- Să ştii că mie nu-mi place să dorm singură!

La cei treizeci de ani împliniţi, Filimon nu cunoscuse trupeşte nicio femeie. Jinduise adesea să se scalde în aromele mirositoare ale multor trupuri gingaşe dar niciodată nu cuprinsese vreunul în braţe. Începu să asude şi o dogoare neaşteptată îi aţîţă carnea. Buzele moi şi fierbinţi ale Eufrosinei se lipiră de ale lui şi limba ei începu să-i mîngîie limba. O apucă strîns în braţe şi, cu o putere neaşteptată, o cără în sus pe scări. Cînd ajunseră în iatac, îi spuse cu un rîs gîlgîit în gîtlej:
- Da' nerăbdător mai eşti spiţerule... stai aşa, nu te grăbi, gustă-mă pe-ndelete ca pe un leac, că noaptea e lungă!

Îşi scoase cămăşuţa străvezie şi-i trase şi lui cămaşa peste cap. Se prăbuşiră îmbrăţişaţi pe pat şi începură să se dezmierde tot mai înfocat. Era un neştiutor în ale dragostei însă Eufrosina îl învăţă ce să facă. Şi-atît de sîrguincios ucenic se dovedi, iar ea o meşteră atît de pricepută încît, pînă la ziuă, nu o dată ci de şapte ori gustară din potirul iubirii carnale.Şi se topiră, două suflete într-un singur trup dincolo de marginile ştiute ale firii.

Cînd razele le mîngîiară pleoapele trezindu-i, ea îi spuse:
- Du-te-n tîrg şi cumpără-mi o rochie, nu mai vreau să umblu nicio clipită în straiele astea de călugăriţă!

Îşi stropi obrazul cu apă rece, luă din sertarul comptoarului trei sute de groşi şi se repezi în Lipscani. Era atît de fericit încît simţea că nici nu atinge pămîntul cu picioarele cînd calcă, iar în capul său se învălmăşeau toate miresmele cîmpului la răsărit, de la parfumul delicat de vanilie al florii de rochiţa-rîndunicii pînă la străfulgerarea aspră şi iute a frunzelor de izmă sălbatică.

Cum nu se pricepea la stofe şi la croieli muiereşti se lăsă condus tot de nas şi-i alese o rochie dintr-un brocart de culoarea cojii de naramză. Mai tîrgui o jimblă frămîntată cu lapte, o strachină cu miere, nuci, smochine şi pricomigdale, o hrană pe care o socotea potrivită pentru o femeie şi se întoarse în fugă acasă. Eufrosinei îi plăcu rochia şi-l sărută frăţeşte pe obraz dar, după ce se îmbrăcă în straiele noi lepădîndu-le pe cele cernite, îi spuse:
- Filimon, acum trebuie să plec... dacă aş rămîne te-aş pune în primejdie şi pe tine!
- Unde pleci? Cînd te mai văd? întrebă mîhnit.
- Trebuie să adun laolaltă pe cei din ceată care-au scăpat de poteră... altă cale nu-i!
- Dacă eşti în primejdie, te apăr eu!
- Ce copil eşti... cum vrei să mă aperi de oamenii agiei, cu leacuri şi iruri vindecătoare?

Îi arătă un stilet din oţel strălucitor, făurit de armurierii din Florenţa, lung de o palmă, cu două tăişuri şi cu vîrful ca o limbă de viperă:
- Să n-ai grijă nicio că de apărat ştiu să mă apăr şi singură... Hai, nu te posomorî că am să te caut eu, într-una din lunile ce-or veni!

După ce Eufrosina plecă se repezi în iatac şi-şi afundă nasul în cămăşuţa de borangic aruncată în aşternut. Începu să plîngă ca un copil şi, după ce i se uscară lacrimile, aruncă ţoala de borangic străveziu în anthanor, crezînd în nebunia lui că va putea extrage toată esenţa miresmei trupului ei minunat. Nu izbuti decît să-şi aţîţe închipuirea bolnavă fiindcă orice făcea şi oriunde se ducea vedea numai pe ea o vedea. Numai cei care cunosc durerea despărţirii şi toate chinurile dragostei l-ar putea înţelege.

Zilele ce urmară se scurgeau atît de încet, încît părea că, printr-un blestem de neînchipuit, lumea încremenise în loc. Ar fi vrut să se afle iarăşi în pîntecul de piatră al muntelui şi să doarmă, nesimţitor la toate frămîntările şi durerile. Îţi aminti însă de pricina pentru care se întorsese în tîrgul Bucureştilor şi se apuc să-l caute pe Saramandru. Ieşea mai ales seara şi se preumbla prin mahalale, fiindcă la căderea nopţii zgomotele se stingeau, forfota se molcomea, iar miresmele trupurilor care se pregăteau de culcare se desluşeau mai lesnicios. Într-un rînd crezu că i-a dat de urmă. Mergea fără să se grăbească către biserica Batiştei şi, pe neaşteptate, un damf dulceag de carne putredă îi lovi nările. Grăbi pasul şi ajunse în dreptul unul felinar, iar acolo, în conul de lumină gălbuie zări o femeie tînără şi palidă cu părul roşcat, împletit cu panglici într-o cosiţă lungă. Rochia din atlas vişiniu care-i acoperea trupul era decolorată şi peticită, iar poalele largi, mînjite de noroiul şi colbul uliţelor. Cînd îl văzu, femeia îi zîmbi galeş şi făcu un pas înainte întrebîndu-l cu o voce răguşită care ieşea din trupul ei slăbit de boală:
- Ce faci cuconaşule, cauţi alinare? Dă-mi cinci groşi şi-ţi ţin eu de urît toată noaptea!

Se feri de atingerea ei ca şi cum ar fi fost o jivină murdară, buboasă care sălăşluieşte în mîl.
- Nu, n-am nevoie, nu caut tovărăşie!
- Nu-ţi plac muierile, stărui curva, sau n-ai bani?

I se făcu milă. Părea că nu mîncase de zile-ntregi, aşa că scoase punga şi i-o arătă:
- Am bani... vino cu mine să cinăm!

Cu ochii la monedele zornăitoare, ea părea că şovăie între lăcomie şi teama de a nu-l supăra.
- Hai, nu te teme, că nu-s dintre aceia care îşi bat joc de femei! o linişti el.

Îl urmă fără să mai zică nimic, frămîntîndu-şi buzele crăpate de fierbinţeală. De abia trecură de primul colţ, că din umbra unei case cu ferestrele oblonite se ivi un găligan spătos cu braţele vînjoase şi păroase ieşindu-i de sub un ilic din postav roşu. Ţeasta rasă, ca a nogailor, îi lucea în lumina felinarelor, iar la brîu i se bălăngănea un iatagan lat şi încovoiat.
- Uşurel, boiernaşule, unde te grăbeşti? răcni el proptindu-i în piept o palmă lată cît o lopată.

Curva încercă să bîiguie ceva dar haidamacul o plesni cu dosul palmei peste gură, de o podidi sîngele:
- Tacă-ţi fleanca, Mariţo, vorbeam cu dumnealui nu cu tine, paceauro!

Văzînd că dăduse peste un zurbagiu, vru să facă cale întoarsă însă celălalt îl prinse de surtuc şi rînji:
- Unde pleci, bre? Au nu-ţi place marfa pe care o vînd io...
- E bolnavă, ar trebui să ia leacuri!

Codoşul se încruntă şi scoase paloşul din teacă:
- Auzi la el face şi nazuri, dar de cumpărat nu cumpără! Las că-ţi arăt io mofturi...

Cu mişcare scurtă îi tăie betelia nădragilor şi îi înhăţă punga, apoi îl plesni cu mînerul iataganului în obraz. Filimon se prăbuşi pe caldarîm şi apucă să simtă mirosul sărat al propriului său sînge înainte de a pica în nesimţire. Se trezi întins pe o lespede rece în cerdacul unei biserici. O femeie îi curăţă faţa şi hainele de crustele închegate, iar alta, mai bătrînă îi înfăşură obrazul lovit cu o năframă curată. Se ridică cu greu, iar bătrîna îi spuse:
- Ţi-am pus limba-soacrei pe rană să nu se obrintească! Să nu scoţi faşa pînă mîine dimineaţă şi să te speli cu fiertură de romaniţă!

Cea tînără bătu din palme:
- Aoleu, ţaţo, pe cine te găsişi matale să lecuieşti... Păi, dumnealui e spiţerul care ţine spiţeria aia neamţului, toate mahalagioaicele îl cunosc că le-a scăpat pruncii de friguri!

Îl ajutară să se ridice, iar bătrîna îl dăscăli cu blîndeţe:
- Du-te acasă, cuconaşule nu mai umbla razna pe uliţe după muieruşti, că uite ce păţeşti!

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer