Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  49

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre iubire nu se vorbeşte în public


Ioana Scoruş

21.10.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De două ori pe săptămână, marţea şi vinerea, conduceam şedinţele de terapie de grup. În anul acela grupul era format din cinci persoane. Cu mine, şase. Dimensiunile cabinetului meu nu suportă un număr mai mare de pacienţi. uneori, şi cinci este prea mult. Ne întâlneam deja de jumătate de an şi lucrurile păreau să meargă bine pentru toată lumea. Din grup făcea parte un cuplu, ea avea 61 de ani, el, 67. Ea, arhitectă, el, om de afaceri. Erau căsătoriţi de 39 de ani. Mai era o studentă la medicină, de 22 de ani, care intenţiona să se specializeze în gastro-enterologie, o actriţă de 35 de ani, o blondă minionă cu frustrări legate de dimensiunea sânilor şi cu un corp de vis şi un scriitor ratat de 47 de ani, care se încăpăţâna să creadă în marele lui talent, lucru cu care nimeni nu era de acord. La concluzia asta se ajunsese, unanim, după o lectură în grup pe care se luptase să o obţină. Şi reuşise. Reuşisem şi eu, într-un fel sau altul, să construiesc o anumită coeziune şi toată lumea părea mulţumită. Până în acea zi de mai, de sfârşit de mai, când nu-mi dau seama cum lucrurile au luat-o razna şi coeziunea s-a dus naibii.

Rolul meu ca terapeut al unui grup atât de neomogen nu este să dau sfaturi sau soluţii pentru probleme individuale, ci să pun în contact oameni cu problematici diverse şi să mă asigur că fiecare are ceva de învăţat de la celălalt, veghind permanent ca lucrurile să nu o ia razna, ceea ce poate părea floarea la ureche dar care, practic, nu este deloc uşor. De altfel, acesta era şi principiul după care construiam grupul: vârste diferite, meserii diferite, experienţe diferite. Un soi de Montessori, ca să zic aşa, dar nu doar atât. Din ziua aceea am hotărât că principul meu se perimase şi trebuia schimbat. Ori lumea înnebunise şi trebuia inventată o nouă formă de terapie, în pas cu vremurile. Postumane, zic unii. Ceea ce mi se pare o tâmpenie. Nimic nu poate fi postuman câtă vreme pe planeta asta există oameni. Sau, dacă ar urma să fie, e limpede că eu nu aş fi apucat acele vremuri.

Era, cum spuneam, o vineri după amiază de mai (terapia de grup avea loc marţea şi vinerea, de la orele 17,30 şi şedinţa dura două ore). Aerisisem, ca de obicei, reglasem jaluzelele astfel încât cabinetul să fie inundat de lumina blândă, piezişă, preparasem ceaiul (eu aşa obişnuiesc, ştiu că nu e ceva comun), pregătisem ceştile (la mine-n cabinet nu se fumează), aşezasem scaunele în cerc şi-mi aşteptam pacienţii. Prima a sosit, ca de obicei, actriţa, o tipă cu o componentă narcisică serioasă, pusă mereu pe harţă. La scurtă vreme a apărut scriitorul ratat, îmbufnat ca de obicei, apoi studenta la medicină care mereu părea de pe altă planetă, ca şi cum trăia la intersecţia dintre două lumi, cea reală şi una care exista doar în mintea ei, iar apoi cuplul, ţinându-se de mână ca de obicei, cu veşnicul lui surâs pe faţă, întruchiparea liniştii şi a satisfacţiei. Poate şi a generozităţii.

Cum la fiecare întâlnire cineva propunea o temă de discuţie, de astă dată era rândul cuplului să o propună. Cei doi se comportau întotdeauna ca o singură persoană şi la fiecare şedinţă se ţineau de mână. Iar cuplul a propus iubirea, urmând ca unul dintre ei să ia cuvântul. A început Matilda (aşa o chema pe arhitectă).
- Noi am avut noroc încă de la început, a spus Matilda. Erau şi alte vremuri, nu nebunia de azi. Ne-am plăcut, ne-am îndrăgostit, am stat un an logodiţi şi apoi ne-am căsătorit, apoi au apărut copiii, care ne-au legat şi mai mult. Pot spune că ne iubim şi azi aşa cum ne-am iubit atunci.
- Ei, nu e chiar aşa, a intervenit bărbată-su, uiţi că taică-tu nu m-a vrut? Nu eram suficient de bun pentru viitoarea sa fiică arhitectă. Boşorogul visa pentru tine tot un arhitect, sau un avocat, sau măcar un medic, spuse.

Am observat că în acel moment şi-a retras mâna din mâna nevesti-sii. am văzut, dacă vreţi, cum cuplul tinde să se destrame. Întotdeauna ea îi ţinea lui mâna şi nu invers.
- Hai să nu batem câmpii, da?, s-a oţărât imediat arhitecta. Tata nu a fost împotrivă, a spus doar că e alegerea mea şi că n-am decât să-mi duc crucea, a spus Matilda şi am observat că imediat a regretat că rostise cuvântul cruce.
- Oameni buni, lucrurile astea nu au nici o importanţă, a intervenit actriţa, ce-a fost, a fost, hai să vorbim despre iubire, nu despre oalele atârnate-n gard acum un secol. Ce e pentru voi iubirea, ia, hai să vedem.
- Draga mea, a zis Matilda, cu o voce de înţeleaptă, în timp ce bărbată-su se ridica să-şi ia ceaşca cu ceai, pentru noi iubirea este siguranţa căminului, încrederea reciprocă, sprijinul pe care ni-l oferim, bucuria de-a ne vedea copiii realizaţi, la casa lor.
- Dar de ce vorbeşti în numele meu?, a întrerupt-o bărbată-su, vorbeşte pentru tine, nu pentru mine. Pentru mine iubirea e cu totul altceva.
- Ce, ce, ce?, s-a repezit, curioasă, actriţa, în timp ce scriitorul părea cu totul nemulţumit de subiectul şedinţei iar studenta stătea pierdută, ca de obicei, în lumea ei.
- Păi, ce să fie, ia spuneţi-mi voi, ce iubire e aia când eşti nevoit să locuieşti cu socrii sub acelaşi acoperiş şi să te supui regulilor altora? Mai e asta iubire, întreb. Nu, ăsta e coşmar, vă spun eu.

Matilda a sărit ca arsă.
- În loc să zici mersi că ai avut un acoperiş deasupra capului, tu te vaiţi că te supuneai regulilor. Şi la ce reguli te supuneai, mă rog?, zise Matilda şi se ridică să-şi ia propria ceaşcă de ceai.
- Boşorogul decretase masa în familie. Vrei, nu vrei, trebuia să mănânc de două ori pe zi şi de trei ori în week end-uri cu băşinosu' şi cu mimoza la masă. Mimoza era mă-sa, definiţia prefăcătoriei, prefăcătoria înseşi, fason cu aere franţuzeşti, care-şi dădea ochii peste cap la fiecare 10 minute şi care umbla cu sărurile în sutien. Sâmbăta trebuia să mergem încolonaţi la filarmonică. Duminica, primeam musafiri, nu conta că erau numai boşorogi, ca ei, trebuia să stau acolo împăiat, să dea bine familia tradiţională. Mă duceau de Paşti şi de Crăciun la biserică, 'tu-i anafura mă-sii, nişte mincinoşi, nişte atei care pupau moaştele crezând că viaţa-i doar o aparenţă, că lumea îi crede, nişte farisei.

În clipa aceea Matilda a început să plângă iar bărbată-su îi lovea din greşeală (e un fel de-a spune) glezna, în timp ce-şi aşeza un picior peste celălalt şi vărsa un strop de ceai pe pantaloni.
- Să nu fim agresivi, am spus, să fim civilizaţi. De ce plângi, Matilda?
- Pentru că nu mai suport mitocanul, pur şi simplu nu-l mai suport, de-o viaţă îmi jigneşte părinţii, Dumnezeu să-i odihnească acolo unde-or fi, de-o viaţă ascult lamentările astea cu care mi-a făcut creierii zob, de-o viaţă mă lupt cu frustrările lui, de parcă e cineva de vină că nu a vrut să facă facultate, de parcă e cineva de vină că sunt arhitectă... Eu sunt de vină, că l-am luat, trebuia să-mi iau un avocat sau un medic sau un arhitect, ştia bietul tata ce spune, spuse Matilda şi continuă să plângă.
- Trebuia să-ţi iei arhitect? Şi de ce eu n-am fost suficient de bun, ai? Cumva Parisul şi Roma şi Veneţia şi Viena şi Praga şi Barcelona arătau altfel dacă luai un arhitect? De ce Parisul şi Veneţia şi Viena şi Praga şi Barcelona ale mele nu au fost bune?
- Chiar eşti mitocan, are dreptate Matilda, interveni actriţa, nu e normal să-i scoţi ochii că ai dus-a în străinătate, doar nu ţi-a pus pistolul la tâmplă.
- Asta s-o crezi tu, continuă omul de afaceri, asta s-o crezi tu. S-o vezi cum o apuca angoasa de două ori pe an, s-o vezi cum începea să ofteze ca o femeie nenorocită de viaţă, să vezi ce slalom trebuia să fac prin finanţe ca s-o duc să respire ca la sanatoriu aer curat de Paris, aer curat de Algarve, aer curat de San Marino... Pe mine m-a întrebat vreodată ce eforturi am fost nevoit să fac s-o ţin pe doamna la patru stele? Întreab-o dacă m-a întrebat?

Matilda continua să plângă, reţinut, în batistă.

- Păi dacă asta e iubirea voastră, a zis actriţa, atunci eu ar trebui să nu mă plâng. Eu l-am iubit vreo două luni pe sunetistul din primul teatru în care m-am angajat, apoi a trebuit să plec că-mi găsisem un loc mai bun şi acolo m-am cuplat cu un actor, a durat vreo şase luni, apoi m-am cuplat cu directorul teatrului dar şi asta a fost ceva trecător dar necesar, apoi m-am hotărât pentru un poet, nemaipomenit talent, mă smintise de minţi, îmi scria câte trei poeme pe zi, publica, lua premii în draci dar m-a lăsat pentru o puştoaică, i-am zic că-i un dobitoc şi că puştoaica o să-l lase după primele 10 poeme, ceea ce s-a şi întâmplat, dar eu n-am vrut să mă întorc la el, am stat vreo şase luni singură că mă rănise şi sufeream, apoi m-am cuplat cu un inginer, om serios, aşezat, se vedea că a urmat o facultate tehnică, acolo e vorba despre calcul, despre precizie, pe ăştia te poţi baza. Cu el sunt şi azi, cu toate că m-am plictisit de el. Deci asta e iubirea, dragii mei, iubirea nu e una şi gata, iubirea e întotdeauna marea iubire, fiecare iubire e marea iubire şi poţi avea una, nici una sau o sută într-o viaţă, nu mai fiţi aşa rigizi şi bucuraţi-vă când dă peste voi şi dacă nu dă, mergeţi şi căutaţi-o, ea există, există, dar Dumnezeu îţi dă, nu-ţi bagă-n traistă, aşa să ştiţi de la mine.

Se lăsase o tăcere adâncă, părea că toată lumea reflectează la spusele actriţei. Până şi Matilda se oprise din plâns şi ochii îi străluceau într-un fel pe care nu-l mai observasem până atunci (ca terapeut, sunt nevoită să observ continuu), de parcă o idee începea să-i încolţească-n minte. I-am dat cuvântul studentei care părea să n-aibă nici o intenţie de a spune ceva.
- Eu nu am experienţa voastră, a zis studenta proaspăt coborâtă pe pământ, dar eu cred aşa, că iubirea nu e ce ziceţi voi, nu că vreau să vă contrazic. Una e iubirea mamei, alta e iubirea tatei, alta iubirea dintre doi oameni. Dar ce am văzut eu în spital, în practică, nu pot înţelege. Am văzut oameni mutilaţi din iubire, de exemplu femeia care a venit într-o noapte la cameră de gardă, plină de vânătăi, cu o rană la braţ care trebuia cusută. O bătuse bărbată-su, o bătuse din iubire, aşa spunea, o bătuse de o smintise. O dăduse cu capul de un zid, îi cărase o sută de pumni, în cele din urmă spărsese un pahar şi o rănise la braţ. Asta doar pentru că era beat. Am întrebat-o de ce naiba mai stă cu el. Pentru că mă iubeşte, aşa a zis, pentru că mă iubeşte. Unde e iubirea asta, vă rog să-mi spuneţi, ce fel de iubire e asta cu pumni şi pahare sparte şi sânge? Vă rog să-mi explicaţi. Sau, în altă zi, tot la gardă, a venit unul cu testiculele zdrobite de concubină, cică îl prinsese cu una în pat şi concubina a înnebunit şi tot aşa spunea, că asta îl iubea, tot din iubire o păţise şi nu era prima oară. Deci vă rog să-mi spuneţi ce naiba e iubirea.
- Eeeei, zise scriitorul, eşti încă mică, nu înţelegi, dar şi asta e iubire. Sigur, nu sunt de acord să fii agresiv, dar aşa e iubirea. Pentru mine, însă, iubirea este cea care mă inspiră să scriu. Muza. Eternul feminin.
- Adică o plăsmuire, zice actriţa.
- Nu e nici o plăsmuire, e ceea ce simt când sunt îndrăgostit, e cât se poate de real numai că, scriitor fiind, la mine iubirea aşa se exprimă, scriind.
- Adică tu, când iubeşti, scrii şi muza stă singur-n iatac aşteptând să termini tu de scris, da? Asta-i iubire? Asta-i nebunie, măi, omule. Păi d-aia eşti singur, că te îndrăgosteşti şi scrii şi uiţi de aia. De fapt, eşti îndrăgostit de stările tale, de emoţiile tale, nu de muză, muza e pretextul şi mai termină naibii cu muza asta a ta. Azi nu mai există muze sau dacă există nu se mai numesc aşa, a zis actriţa, care se vedea că joacă un rol, că este pe scenă. De altfel, întotdeauna vorbea mult pentru că avea nevoie de atenţia şi admiraţia celorlalţi.
- Nu ai dreptate, am auzit glasul Matildei, nu ai dreptate. Ce poate fi mai frumos pentru o femeie decât să inspire o creaţie artistică? Eu sunt de acord cu el, asta trebuie să fie iubirea, ooooh, cât mi-aş fi dorit să am atâta noroc...
- Genul ăsta de iubire e o mare păcăleală, un mare rahat, a intervenit bărbată-su imediat, ca şi cum ar fi avut un ciocan în mână. Minţi plecate pe pereţi, sminteli de minţi, altceva nu ştiţi să faceţi, decât să smintiţi minţile cu prostiile voastre romantice, cu romanele voastre mincinoase. Să fii romantic azi este semn de idioţenie, azi, când viaţa înseamnă bani. Asta e iubirea, banii pe care-i faci ca să trăieşti bine. Maşina pe care o conduci. Casa în care locuieşti. Hainele pe care le îmbraci. Restaurantele. Călătoriile, nu cărţile. Cine dracu mai citeşte azi romane? Voi sunteţi trântorii acestei lumi, trăiţi pe spatele nostru, al antreprenorilor şi ne mai furaţi şi femeile. Nenorociţilor!
- Tu, care, n-ai citit o carte în viaţa ta, sări Matilda, tu să taci din gură, n-ai nici un drept să vorbeşti. Eu aş prefera oricând unul ca el. Niciodată nu mi-ai spus un cuvânt frumos, niciodată nu m-ai alintat. Niciodată nu m-ai făcut să fiu muza ta, spuse şi începu să plângă.

Şi pentru că era vulcanic din fire, bărbată-su se ridică vijelios, puse ceaşca de ceai pe masă, salută şi plecă fără să-mi dea posibilitatea să intervin, şi, în timp ce se îndrepta hotărât spre ieşire, Matilda îi ura cale bătută, spunându-i să nu cumva să vină s-o caute, că ea se duce în seara aia la mama acasă şi nu avea de gând să se întoarcă. Apoi s-a mutat pe scaunul de lângă scriitor.

Eram cam debusolată, efectiv nu ştiam cum să intervin, probabil că, inconştient, intrasem în coliziune mentală cu grupul şi mintea mi se tulburase când am auzit-o iar pe actriţă:
- Oameni buni, un glonţ în cap, vă daţi seama? Da, iubirea e un glonţ în cap. Prietena mea din copilărie s-a sinucis din iubire. Când dobitocul a lăsat-o, după ce s-a culcat cu ea, cu frăgezimea aia de fată, a lăsat-o. Asta era îndrăgostită până peste cap şi nu a suportat şi şi-a tras un glonţ în cap, taică-su era poliţist şi a folosit pistolul din dotare. A murit pe loc. Ştia unde să ochească. Deci un glonţ în cap, pricepeţi? Nu e nimic romantic în chestia asta, dacă mă întrebaţi.
- Dragă, nu mai bate câmpii, zise Matilda care devenise, brusc, vorbăreaţă, iubirea e o centură de siguranţă, una roz. Şi dacă tot a plecat bărbată-miu, să vă mai spun ceva. Am avut o relaţie de vreun an de zile cu un filosof. Aia a fost adevărata mea iubire. Marea mea iubire. Unica mea iubire. Nu doar că-mi citea din Platon, dar mi-l şi explica. Nu doar că-mi citea din Aristotel şi din Seneca, dar mă şi ajuta să-i pătrund cu mintea. Teribil ce m-a îmbogăţit filosoful ăla. Ca să nu mai spun că era un amant perfect. Ştia, domnule, ce să facă cu o femeie. Ştiu că ăştia au o reputaţie proastă, că lumea crede că nu fac altceva decât să citească şi să gândească, dar nu e deloc aşa. Nu cred că există amanţi mai buni decât filosofii. Au un fel anume de a-ţi suci minţile... Au cuvintele la ei, ce să spun. Au înţelepciunea de partea lor, aşa cum femeile au neputinţa de partea lor, dar femeile-s proaste şi nu ştiu că neputinţa e un atu, dar vă spun eu, fetelor, că aşa e.
- Eu n-am înţeles nimic, a spus studenta, după o vreme când toţi ne gândeam la ce spusese Matilda. Chiar n-am înţeles nimic. Şedinţa asta m-a făcut praf. Înainte credeam că tot mai pricep câte ceva, dar acum ştiu că nu mai ştiu chiar nimic. Şi asta din cauza dumneavoastră, Matilda, că aţi adus acest subiect nenorocit în discuţie. Ce naiba v-a găsit să vorbim despre iubire?

În acea clipă toate cele patru perechi de ochi s-au îndreptat către mine, căci eu eram adevărata vinovată. Era datoria mea să interzic acest subiect periculos care nu doar că distrusese coeziunea de grup, ci grupul însuşi şi care m-a şi convins că despre iubire nu se vorbeşte-n grup, nu se vorbeşte niciodată în public, ci numai şi numai în mintea ta, cu tine însuţi. E cel mai sigur. Şi atunci am auzit, mai limpede ca niciodată, sunetul respiraţiilor celor din jur, care rămăseseră tăcuţi în înserarea care pătrundea în cabinet. Sunetul tăcerii. Despre iubire nu se vorbeşte în public.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer