Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Linia (de producţie) şi punctul (nodul): Ion Grigorescu (Ce este arta?)


Bogdan Ghiu

29.10.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Expoziţia Ion Grigorescu, Opera pictată 1963-2017, s-a închis, hăt, deja de o săptămînă, cine nu a catadiscsit să o viziteze (oferindu-şi un city-break la Bucureşti, practicînd, altfel spus, endoturismul) să afle că a ratat un eveniment. Şi să se zvîrcolească de oftică, iar pe viitor să fie mai atent de jur-împrejur, în primul rînd la realitatea imediat înconjurătoare. Cu ochii ecran în(tre) ecrane, cu urechile între căşti şi cu gîndirea în găşti - şi evident, Bulă în bulă, baricadaţi în capsula automobilistică a timpului, maşina personală fiind nu atît un mijloc de transport, cît prelungirea (letal-foetală) a canapelei din faţa televizorului şi a biroului din faţa celorlalte ecrane (visul suprem şi continuu: să rămînem cît mai mult nenăscuţi): fugă de lume, ceilalţi, realitatea însăşi (ca materialitate-obstacol) fiind, toată, numai refugiaţi, migranţi, străini invadatori de care trebuie să fugim, pe care trebuie să-i ţinem cu orice preţ la distanţă -, trăim (ca) în vis. Iar visul, se ştie, ca vis (despre vis) care se visează deja realizat, este un vis american, cu distanţe mari între oameni.
 
Reiau, mai jos, cîteva "legende" tehnice, adică autodescrierile de "etichetă" prin care cel mai adesea artiştii înşişi îşi dezvăluie şi îşi precizează (încearcă să) tehnicile folosite. În cazul lui Ion Grigorescu, aceste "paratexte", cărora rareori publicul le acordă atenţia cuvenită, dar care nu doar însoţesc, ancilar, opera, ci fac parte din ea, sînt de-a dreptul "baroce". Să le reluăm, aşadar:
ulei pe hîrtie fotografică; tempera cu ou pe lemn; ulei pe două bucăţi de pînză cusute pe spate; păpădie pe pînză afumată cu lumînări (Lumînări şi umbreluţe de păpădie, 2016); lînă pe canava (Ce este pictura? (Mîntuitorul), 2004); lut, ulei şi smoală pe pînză de sac (Basarabia, 1999); ulei pe pînză de sac şi foiţă de aur (Iisus Hristos Mîntuitorul, 1998); ulei pe tablă zincată, vernisată cu ceară (Vindecarea epilepticului, 1997); ulei pe pînză şi cadru de fereastră (Patru scene biblice, 1999); ulei pe pînză de sac (Cum să-ţi imaginezi răul, 1996); ulei pe pînză de sac (Chalabre - rînd de case, 1995); fotografie caşetată pe placaj scrisă în tempera cu litere de cauciuc (provenite dintr-o mini-tipografie) (Hora, 1993); Portret(e) cu Buddha pe faţă (1993); ulei, lac de bronz şi staniol pe hîrtie fotografică lipită pe pînză (Sufletul bun, sufletul rău (Lupta cu Dragonul), 1986). Etc.
 
Ce vreau să spun este că aceste descrieri uneori complicate, oricum ambigue şi multiple, întotdeauna însă incomplete, dezvăluie şi încearcă, de fapt, să aproximeze, detalindu-le, natura şi profilul operaţiilor tehnice, al operărilor incluse, presupuse, convocate de şi într-o lucrare, nereuşind pe bune însă niciodată pînă la capăt. Este un act de superbie şi de vanitate să încerci, chiar ca artist, în calitate de autor-semnatar, să epuizezi "tehnic", "material", descrierea "propriei" faceri a unei lucrări. Întotdeauna, şi nu doar în artă, facem mai mult (şi, deseori, chiar altceva) decît spunem, decît putem spune. Autorul e doar un demiurg, dar, aşa cum ştim din refulatele şi ocultatele, politic, gnoze, Demiurgul nu este niciodată zeul suprem, el este doar Autorul, iar autorul nu este totul, nu este ultim, nu este unic. Autorul este o creaţie inclusă în operă, pentru că opera nu poate fi realizată, lucrarea nu poate fi lucrată decît imanent, dinăuntru, pe (în) acelaşi plan cu lucrarea, şi atunci este nevoie ca Dumnezeul cel mare, prim-ultim, să delege un Dumnezeu mai mic, dar eficient, efectiv - "Autorul" -, care să lucreze, adică să poată, tocmai, să producă, să proceseze. Procesiune mai degrabă plotiniană deci, creaţia. Plus corecţia gnostică, amendamentul gnostic care trebui aduse mitului Creatorului Unic, al artei ca religie absolut (şi absurd) monoteistă.

Ce voiam însă, simplu, să spun, căci mi s-a "arătat", adică mi s-a clarificat (ca ipoteză de lucru) tocmai în această expoziţie a lui Ion Grigorescu, este că artiştii ("mari" sau "adevăraţi", spuneţi cum vreţi, eu asta înţeleg, non-ierarhic, prin artist: eşti sau nu eşti; iar a fi artist înseamnă nu a crea opere, ci a inventa moduri de operare, modalităţi de lucru, ceva mult mai mult, adică, decît "tehnici" sau "procedee", şi decît "produse" sau "opere") concentrează (pliază, "înnoadă") mai multe linii (de producţie), sau mai multe "etape" sau "operaţiuni", într-o lucrare, adică într-un "punct". Artistic, orice lucrare este "supra-produsă", pentru orice lucrare, oricît de simplă, se face mai mult decît pare că ar fi nevoie. Iar cînd spun "mai mult" mă refer, evident, şi la "mai puţin". Diferenţa esenţială a artei stă nu în produse, adică în opere, ci în modul de operare. Iar asta e important, decisiv, şi tocmai de aceea trebuie insistat în această privinţă, deoarece terenul, registrul, planul modurilor de operare este comun cu cel social, tocmai de aici, din această imanenţă, pe care nu caută decît s-o îmbogăţească şi s-o relanseze, în niciun caz să o părăsească sau să o "depăşească", decolînd (reflexiv) arta, care nu cade niciodată din cer, ci ridică întotdeauna pămîntul la cer inventînd ceruri, scări, trepte.
 
Artiştii ne dau de lucru pentru că "înnoadă" mai multe linii de producţie (de productivitate) într-un punct, pentru că fac mai mult decît pare că e nevoie, presupunînd şi "anticipînd" (dar ideea sugerată de aceşti termeni trebuie mînuită cu infinită grijă), pentru că, altfel spus, se comportă plural, multiplu, colectiv, presupunînd colective, comunităţi, pluralităţi, multiplicităţi şi mulţimi.
 
De aceea trebuie liniile de producţie ale artei "desfăşurate" din "nodurile" intensionale în care au fost "încîlcite". Arta face întotdeauna mai mult, prea mult decît pare că este nevoie. Nici măcar artistul nu poate descrie, nu poate detalia, "tehnic", ce face atunci cînd face. Arta e vorace tocmai pentru a se cere desfăşurată, întinsă, resocializată: înmulţită, multiplicată (în niciun caz dublată, repetată: nu există repetiţie). Arta e socialitate concentrată. Iar artistul e sclavul pus să lucreze întotdeauna mai mult producînd societate, materialitate existenţială compusă. Arta e singurul business, singurul capitalism în care profitul e lumea însăşi, adică realitatea (realitatea are întotdeauna "formă" de lume, numai ca lume apare realitatea). Arta e producţie de societate adunată, concentrată: linie făcută punct.
 
Etc.  
 
Dar va mai trebui spus (analizat, precizat) ceva, mai specific lui Ion Grigorescu: imaginea, deci vederea, văzul simultan multiplu, de tip meta-ecran sau "panou" (în sensul lui Aby Warburg). Căci uneori "complicaţia" e medială (inter-medială, multi-medială: "tehnică mixtă", ceea ce am detaliat mai ales în textul precedent), iar alteori, intra-medială (ca aici, tablouri în tablou, multiplicare interioară pentru explozie exterioară, chiar dacă tehnică unică).


(Crima, 1969, ulei pe pînză)


(Grevă la Griviţa, 1971, ulei pe pînză)


(Grevă la Griviţa, 1971, ulei pe pînză - detaliu)


(Grevă la Griviţa, 1971, ulei pe pînză - detaliu)


(Grevă la Griviţa, 1971, ulei pe pînză - detaliu)


(Grevă la Griviţa, 1971, ulei pe pînză - detaliu)


(Mincare, 1972, ulei pe pînză)


(Interior de bloc, 1971, ulei pe pînză)


(Chioşc de artizanat, 1972, ulei pe pînză)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer