E foarte aproape, cel mai aproape. La o clipire de gene.
Închid ochii şi sunt acolo, în cea mai fericită zi, în lumina ei.
S-ar spune că m-am osândit singură, deşi nimic nu e limpede
Refac fiecare gest în minte de o mie de ori
Mă trezesc, mă spăl pe dinţi, fac cafeaua,
merg la Sainsbury să cumpăr salată
îmi pun rochia vernil,
mă parfumez
îmi scutur zulufii
urc treptele
Nu pot ieşi de acolo
Stau închisă în lumina acelei zile
ca într-o celulă de detenţie
terorizată de splendoare ca de un duh malefic
El se uită prin fereastra înaltă cum plouă
apoi pleacă fără umbrelă doar cu un soi de regret
pe care eu îl înţeleg greşit
de fiecare dată altfel
Mă trezesc în zori sau în plină noapte, în sudoarea melancoliei
şi sunt acolo
Nu pot să merg mai departe
E întuneric în faţă şi în urmă şi pretutindeni
Singura sursă de lumină sunt buzele noastre încleştate în lupta dintre cele nerostite
adun totul într-o sferă cum sunt cele care se vând de Crăciun în talciocuri
o arunc peste umăr
îmi scutur palmele
şi dintr-odată mă pomenesc înăuntrul ei,
acolo, atunci
pregătesc cafeaua, e 11 dimineaţa,
mă întreabă ce voi purta pentru el,
degetele alunecă peste fermoarul rochiei vernil
Se adună norii şi ploaia se izbeşte de fereastră ca o incantaţie
Lucrurile trebuie lăsate în voia curgerii
dar nu mă pot îndura să plec
din lumina acelei zile
din odăile acelei case în care toate clocotesc de fericire
treptele, rochia, pervazul, limbile ceasului
stau captivă acolo
ca un animal în cuşcă
şi fericirea e iadul