Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Cinci zile care au zguduit lumea


Nicholas Best, traducere de Eugen Damian

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nicholas Best
Cinci zile care au zguduit lumea. Relatările unor martori oculari de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Publishing, 2017

Traducere din limba engleză de Eugen Damian


Citiţi introducerea la această carte.

*****
Intro

O captivantă descriere a evenimentelor petrecute la sfârşitul lui aprilie şi începutul lui mai 1945, când Mussolini şi amanta lui sunt executaţi de partizanii italieni, Hitler se căsătoreşte cu Eva Braun, apoi cuplul se sinucide, liderii nazişti flutură steagul alb şi războiul cel mai monstruos din istoria omenirii se apropie de sfârşit.

Numeroşi martori, între care unele persoane faimoase ale vremii şi altele devenite celebre în deceniile următoare - Jack Kennedy; Bob Dole; Henry Kissinger; Aleksandr Soljeniţîn; Roman Polanski; Joseph Ratzinger; Ezra Pound; Sophia Loren; Audrey Hepburn etc. - îşi amintesc în ce împrejurări au auzit acele veşti.

Cartea aduce în atenţia cititorului o serie de întâmplări extrem de variate, unele tragice şi oribile, altele emoţionante şi pline de speranţă, care redau atmosfera de o intensitate copleşitoare a acelor zile. Se bazează pe o documentaţie amplă, iar naraţiunea este pasionantă şi se citeşte ca un thriller.

Cap. 10 - Naţiunile Unite

Winston Churchill îşi petrecuse weekendul la Chequers, casa de vacanţă oficială a prim-ministrului din afara Londrei. Urma să afle întreaga poveste despre Dachau, dar auzise deja de Belsen şi de Buchenwald. Ordonase ca toate atrocităţile să fie investigate în detaliu, iar vinovaţii să fie aduşi fără întârziere în faţa justiţiei. La fel ca americanii la Dachau, Churchill nu vedea niciun motiv pentru care vinovaţii nu ar fi trebuit puşi la zid şi împuşcaţi, făcându-se uz de litera legii pentru a-i pedepsi.

În seara anterioară, văzuse un film, după ce sosiseră veşti despre capitularea germană din Italia. Churchill aflase şi de moartea lui Mussolini, pe care le-o comunicase oaspeţilor săi cu următoarele cuvinte: "Ah, bestia sângeroasă a murit." Dictase imediat o telegramă despre capitulare adresată lui Stalin, iar o alta feldmareşalului Alexander, felicitându-i, pe el şi pe generalul american Mark Clark, pentru marea lor realizare. Nu se dusese la culcare şi mai stătuse câteva ore alături de personalul lui, discutând vesel şi bucurându-se de veştile primite din Italia. Nimeni n-a reuşit să-l convingă să se ducă la culcare până la ora trei dimineaţa.

Şi-a făcut din nou apariţia pe la prânz. Ziarele de weekend erau pline de ştiri despre război: "Himmler propune o capitulare necondiţionată", "Himmler îi mai dă lui Hitler doar 24 de ore de trăit", "Himmler trebuie să se predea până marţi". Ziarele de luni au fost la fel de optimiste, savurând moartea lui Mussolini şi vorbind despre victoria iminentă din Europa. Churchill le-a citit pe toate în pat, pufăind dintr-un trabuc, împingând la o parte tava cu micul dejun şi chemând-o la el pe Marian Holmes, secretara lui, pentru a începe ziua de lucru. Avea obiceiul să-i dicteze din pat, în timp ce purta doar o bluză de pijama care, de cele mai multe ori, lăsa la vedere o porţiune apreciabilă din posteriorul pe care femeia nu ţinea neapărat să-l vadă.

Urmau să se întoarcă la Londra în după-amiaza aceea, însă Churchill trebuia mai întâi să facă o mulţime de lucruri: un munte de informări de citit şi cablograme de studiat înainte de a se da jos din pat. Purtase prima discuţie cu noul preşedinte american de-abia cu câteva zile în urmă. Vorbise atunci cu Harry Truman prin intermediul liniei transatlantice pline de paraziţi. Se înţeleseseră bine, însă Churchill nu era încă sigur de poziţia lui Truman în privinţa situaţiei din Europa Centrală. Se întreba dacă noul personaj de la Casa Albă înţelesese pe deplin pericolul reprezentat de ruşi, care ameninţau să coboare o cortină de fier peste Austria, Cehoslovacia şi alte ţări recent eliberate de ocupaţia nazistă. Dacă nu erau opriţi, ruşii aveau să înlocuiască un regim totalitar cu un altul de acelaşi fel. Armata americană se afla în locul potrivit pentru a-i putea opri, dar Churchill bănuia că noua conducere de la Washington nu înţelegea prea bine problema şi că nu era conştientă de această ameninţare. Dacă o cortină de fier avea să coboare de-a lungul Europei după încetarea ostilităţilor, atunci, cu cât acest lucru se întâmpla mai departe, spre est, cu atât mai bine. Ruşii erau perfect capabili să anexeze Danemarca în cazul în care armata britanică nu ajungea prima în această ţară.

Stând rezemat de pernă în pat, pufăind din trabuc şi împrăştiind scrumul pe bluza de pijama, Churchill începu să-i dicteze lui Marian. Printre numeroasele telegrame pe care le-a trimis în dimineaţa aceea a existat şi una adresată lui Truman, în care se referea la ameninţarea comunistă din Europa:

Prim-ministrul către Preşedintele Truman.

Nu există aproape nicio îndoială că eliberarea oraşului Praga şi, pe cât posibil, a teritoriului Cehoslovaciei de vest de către forţele dumneavoastră armate va determina în mare măsură situaţia postbelică a Cehoslovaciei, influenţând la fel de mult şi ţările învecinate. Pe de altă parte, dacă Aliaţii occidentali nu vor juca un rol important în eliberarea Cehoslovaciei, această ţară va împărtăşi soarta Iugoslaviei.

Evident că o astfel de mişcare a lui Eisenhower nu trebuie să dăuneze principalelor lui operaţiuni împotriva nemţilor, dar cred că ar fi bine ca extrem de importanta observaţie menţionată mai sus să-i fie adusă la cunoştinţă...

Şi aşa mai departe, de-a lungul întregii dimineţi. Churchill lucra de mai multe ore, împrăştiind scrum peste tot. La un moment dat, a fost atât de absorbit, încât n-a simţit mirosul de ars şi nici n-a observat fumul care se ridica din gulerul bluzei sale. Marian tocmai se întreba dacă să-l facă sau nu atent, când a intrat în încăpere John Peck, un alt secretar al prim-ministrului.
- Aţi luat foc, domnule, a sărit imediat Peck. Pot să-l sting?
- Da, stinge-l, a răspuns Churchill.

Fumul a dispărut. Au continuat să lucreze. În seara aceea, după ce s-au întors pe Downing Street, s-a anunţat că valiza roşie pentru corespondenţă, care conţinea documentele oficiale ale lui Churchill, fusese adusă de Peck într-o stare de "dezordine şocantă".

*
De partea cealaltă a Atlanticului, noul preşedinte al Statelor Unite se acomoda încă cu noua sa funcţie. După numai 18 zile de mandat, în urma decesului neaşteptat al lui Roosevelt, fostul vicepreşedinte Harry Truman muncea la fel de mult ca Churchill, dar avea de învăţat mult mai multe lucruri. Îşi petrecea toată ziua în Biroul Oval, apoi citea seara un teanc gros de documente, 30.000 de cuvinte sau mai mult de text oficial ce trebuia studiat şi însuşit înainte de a se duce la culcare. Aflat sub presiunea constantă a deciziilor imediate, adesea de o importanţă crucială, lui Truman i se părea că trăise mai multe vieţi de când preluase cea mai înaltă funcţie din stat.

Trebuia totuşi să se mute la Casa Albă. Primele lui gânduri se îndreptaseră spre Eleanor, văduva lui Roosevelt, care locuise aici în ultimii 12 ani. Truman îi spusese să nu se grăbească cu mutatul. La început, se bucurase să rămână în vechiul său apartament, dar fusese obligat ulterior să-l părăsească, atunci când noile aranjamente legate de securitate le făcuseră probleme celorlalţi chiriaşi. Locuia acum în Blair House, casa de oaspeţi oficială a preşedintelui, peste drum de Casa Albă. Ducea acolo, în fiecare seară, o servietă de documente, până când Eleanor Roosevelt a terminat în fine cu împachetatul şi a fost gata să elibereze clădirea.

Aşa cum bănuise Churchill, Truman nu ştia mare lucru despre afacerile externe şi admisese acest lucru în faţa consilierilor săi. Cu toate acestea, era un om şiret, mult mai doct decât îşi imaginau detractorii săi, pregătit şi dornic să înveţe. A înţeles destul de bine ameninţarea reprezentată de ruşi şi le-a transmis telegrama lui Churchill despre Praga generalilor săi imediat după ce a primit-o. Împărtăşea totodată sentimentul de groază pe care lagărele de la Belsen şi Buchenwald i-l treziseră lui Churchill, ordonând o cooperare totală cu britanicii şi cu Uniunea Sovietică în cadrul operaţiunii de vânare a criminalilor de război nazişti. Dar n-a fost de acord cu modul în care Aliaţii aveau de gând să-i trateze. Britanicii erau pe jumătate înclinaţi să susţină hotărârea ruşilor de a-i executa imediat pe Hitler şi clica lui, fără bătăile de cap provocate de un proces. Truman era neclintit în ce priveşte necesitatea unui proces, a unei examinări publice a vinei naziştilor, deşi "cât mai scurtă şi mai expeditivă cu putinţă".

De-abia trecuseră câteva ore de la instalarea în funcţie atunci când a primit prima sa lecţie despre extraordinarele responsabilităţi ale unui preşedinte. Convocat la Casa Albă în după-amiaza zilei de 12 aprilie, aflase de moartea lui Roosevelt de la Eleanor, în biroul acesteia. Înainte să realizeze ce se întâmplă, îi fusese pusă în mâini o Biblie, iar preşedintele tribunalului îi primise jurământul în calitate de nou conducător al Statelor Unite. În seara aceea, în timp ce Truman încă mai era tulburat de îndoieli, secretarul de război Harry Stimson l-a luat deoparte şi i-a comunicat date atât de secrete despre capacităţile militare ale Statelor Unite, încât numai preşedintele avea dreptul să primească această informaţie. Nici ca vicepreşedinte Truman nu avusese dreptul să ştie acel lucru. Dar totul se schimbase acum că se afla la conducere.

Statele Unite aveau o armă nouă, pe care nu o poseda nicio altă ţară. Era o bombă cu o putere inimaginabilă, atât de mare, încât o singură explozie ar fi fost suficientă pentru a distruge un oraş întreg, poate chiar mai mult decât atât. Cercetările continuau, iar proiectul se apropia de concretizare. Oamenii de ştiinţă care lucrau la el erau convinşi că vor putea detona o astfel de bombă cel mai târziu în câteva luni. După aceea, dacă testele erau încununate de succes, deţinătorul bombei urma să aibă întreaga lume la cheremul său.

Nu toţi împărtăşeau o asemenea încredere. Amiralul William Leahy, şeful de stat-major al lui Truman, era unul dintre cei care detestau ideea unei astfel de arme şi era sigur că ea nu va funcţiona. "Asta e cea mai mare prostie pe care am făcut-o vreodată", l-a avertizat el pe Truman. "Bomba nu va exploda niciodată, şi spun asta în calitate de expert în explozibili." Însă oamenii de ştiinţă erau ferm convinşi că va funcţiona. Şi că efectele ei vor putea fi controlate.

Truman încă nu ştia ce să facă cu o astfel de armă. O bombă de o asemenea putere nu putea fi folosită decât în anumite limite. Poate că era potrivită pentru Germania, dar războiul era de-acum câştigat, iar majoritatea oraşelor germane fuseseră deja distruse. Fără îndoială că armata îi va găsi acestei bombe o utilizare, având în vedere sumele uriaşe cheltuite cu realizarea ei. Cu siguranţă că-l vor anunţa pe Truman în momentul când o vor găsi.

Până atunci, în dimineaţa aceea de luni trebuia să se întâlnească cu mai multe persoane, guvernatorii din Maryland, Oklahoma şi Rhode Island; noii oficiali care urmau să depună jurământul în după-amiaza aceea, administratorul creditelor federale, adjunctul şefului administraţiei, reprezentantul Statelor Unite în Comisia Aliată pentru Despăgubiri - un flux permanent de vizitatori ai Biroului Oval. A fost solicitat toată ziua, în ritmul de un vizitator la 15 minute, toţi dorind înainte de plecare să facă o fotografie cu noul preşedinte. Presiunea era atât de constantă, atât de neobosită, încât Truman se întreba dacă se va mai termina vreodată. Măcar veştile primite din Europa erau bune, Mussolini fusese lichidat, iar Hitler avea să-i calce pe urme într-o zi sau două.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer