Introducere la Cinci zile care au zguduit lumea

Citiţi un fragment din această carte.



Puţine episoade din istorie au reuşit să zguduie lumea în măsura în care au făcut-o cele cinci zile de la sfârşitul lui aprilie 1945, începând cu asasinarea lui Mussolini şi sfârşind cu vestea că Hitler s-a sinucis în buncărul său din Berlin. Plecarea celor doi dictatori era aşteptată de multă vreme, dar maniera în care au dispărut nu a fost totuşi mai puţin teribilă: Mussolini şi amanta lui spânzuraţi cu capul în jos în faţa unei mulţimi batjocoritoare, iar trupul lui Hitler redus la o grămăjoară wagneriană de cenuşă, în timp ce Magda Goebbels îşi otrăvea copiii, iar personalul scos din minţi al Cancelariei făcea sex în grup înainte de a-şi înfrunta propria moarte. Nici chiar cel mai melodramatic romancier din lume n-ar fi putut inventa un asemenea deznodământ.

La fel de îngrozitoare au fost şi atrocităţile comise în aceeaşi perioadă de ruşii care luaseră cu asalt Germania. Atrocităţile au atins apogeul în Berlinul înconjurat de ruşi, unde violul în masă a făcut ravagii la o scară nemaiîntâlnită până atunci. Faptul că propriii lor conaţionali, soldaţii germani, se comportaseră la fel în Rusia nu le putea consola pe femeile de toate vârstele care fugeau terorizate sau, adesea, se sinucideau pentru a evita să fie violate de bandele provenite din rândul trupelor sovietice, nefamiliarizate cu rafinamente occidentale precum electricitatea şi toaletele instalate în casă. Înspăimântătoare au fost şi dezvăluirile legate de lagărele de concentrare, apărute în urma deceselor lui Hitler şi Mussolini. Dachau a fost capturat de americani în aceeaşi zi în care Il Duce a fost spânzurat la Milano. Ravensbrück a căzut o zi mai târziu, în timp ce Hitler îşi lua singur viaţa. Primele fotografii de la Belsen şi Buchenwald au ieşit la iveală în săptămâna aceea şi au fost arătate unui public neîncrezător. Majoritatea erau atât de înfiorătoare, încât n-au putut fi publicate în presă. Au fost însă prezentate în diferite oraşe, astfel încât oamenii din lumea liberă să poată vedea dovezile cu propriii lor ochi şi să înţeleagă ce se întâmplase cu adevărat în Germania nazistă.

Era important ca lumea să vadă acele fotografii. Toţi citiseră ziarele şi auziseră zvonurile despre lagăre, dar asta nu înseamnă că le şi crezuseră. Richard Dimbleby, reporter la radio, un om de o integritate mai presus de orice bănuială, convinsese cu mare greutate scepticul BBC să difuzeze relatarea sa, în calitate de martor ocular, despre lagărul de la Belsen. Nici altora nu li se dăduse crezare atunci când povestiseră ceea ce văzuseră. În timpul Primului Război Mondial, circulaseră peste tot zvonuri că nemţii de pe Frontul de Vest topeau cadavrele umane pentru grăsime. Zvonurile s-au dovedit ulterior false, fiind aproape sigur răspândite de propaganda britanică. Acum, apăruseră din nou, însoţite de poveşti despre gazări în masă, schelete ambulante, capete zbârcite şi abajururi confecţionate din piele umană tatuată. Nu-i de mirare că oamenii rămâneau sceptici.

La Londra, cinematograful în care a rulat primul film despre lagăre a fost pichetat în săptămâna aceea de o mulţime furioasă, scandalizată de faptul că propriul său guvern minţea din nou. Această furie a fost împărtăşită de milioane de germani, conştienţi de faptul că în lagăre se petrecuseră lucruri grave, dar convinşi că atrocităţile fuseseră exagerate în mod grosolan de propaganda Aliaţilor pentru a justifica războiul.

Însă fotografiile nu minţeau. "Să vezi înseamnă să crezi" era titlul expoziţiei organizate de Daily Express la Londra în acea săptămână. Oamenii stăteau cu miile la coadă să vadă fotografiile de la Buchenwald şi ieşeau de acolo muţi de uimire şi de groază. Mai târziu, au văzut la cinematograf filmul despre Belsen: schelete împinse cu buldozerul în gropile comune, iar civilii germani stând în picioare lângă soldaţii din SS, totul filmat într-o singură secvenţă, fără tăieturi de montaj, ca să nu apară acuzaţii de falsificare a imaginilor. Fotografiile nu minţeau. Erau prea multe, făcute într-o mulţime de locuri, validate de prea mulţi martori oculari pentru ca poveştile pe care le conţineau să fie o minciună. Un asemenea lucru era imposibil.

Oare să mai fie nevoie de încă o carte despre acea săptămână deja extrem de bine documentată, oricât ar fi fost ea de zguduitoare? Răspunsul trebuie să fie "da" dacă materialul pe care-l conţine este nou sau ieşit din comun. Toată lumea ştie, de pildă, că Hitler se afla la Berlin atunci când a murit, dar câţi ştiu că sora lui locuia în anonimat la Berchtesgaden, sub numele de Frau Wolff, şi că a păstrat tăcerea în timp ce oaspeţii pensiunii ei discutau despre moartea fratelui său? Sau că Leni Riefenstahl, regizoarea de film favorită a lui Hitler, se afla într-o staţiune de schi din Austria şi că n-a putut găsi un loc unde să doarmă atunci când lumea a aflat cine e? Sau că viitorul Papă Benedict dezertase din Wehrmacht şi plecase pe jos spre casă, îngrozit de faptul că ar fi putut fi împuşcat sau spânzurat de un copac pentru părăsirea postului?

Audrey Hepburn era în Olanda, mulţumită că evitase recrutarea într-un bordel al Wehrmachtului, dar atât de subnutrită, încât ambiţia ei de a deveni balerină părea tot mai nerealistă. Roman Polanski, care avea 11 ani, trăia aproape ca un animal sălbatic pe străzile Cracoviei. Bob Dole, grav rănit de un obuz german, zăcea paralizat într-un spital italian, ascultând manifestările de bucurie de la sfârşitul războiului şi întrebându-se dacă-şi va mai putea mişca vreodată degetele de la picioare. Tot felul de oameni, unii faimoşi la vremea aceea, alţii urmând să devină celebri mai târziu, şi-au amintit cu exactitate unde se aflau şi ce făceau în timpul evenimentelor petrecute în jurul lor în cele cinci zile extraordinare.

La fel ca în cartea mea anterioară, The Greatest Day in History, despre Armistiţiul din 1918, îmi propun şi de data aceasta să relatez povestea prin prisma celor care s-au aflat acolo, de preferat oameni cunoscuţi sau interesanţi, dar fără o legătură normală cu evenimentele descrise. Folosind, acolo unde a fost posibil, propriile lor cuvinte, am acoperit săptămâna în care Hitler s-a sinucis, iar naziştii s-au împrăştiat, dar m-am întrebat totodată unde s-au aflat în momentele acelea Marlene Dietrich, Günter Grass, Henry Kissinger, Jack Kennedy şi o mulţime de alţi oameni. Această tehnică a funcţionat bine în cazul Armistiţiului, oferind un instantaneu al lumii întregi la sfârşitul uneia dintre cele mai uimitoare săptămâni din istorie. Sper că va funcţiona şi de data aceasta.

O avertizare. Adevărul definitiv nu este întotdeauna uşor de descoperit. Cei câţiva martori oculari, mai ales din buncărul lui Hitler, şi-au schimbat mai târziu declaraţiile şi au oferit relatări diferite şi adesea contradictorii despre aceleaşi evenimente. Alţii au păstrat tăcerea decenii la rând, apoi nu şi-au mai amintit corect datele şi faptele. I-am invidiat întotdeauna pe scriitorii care se simt capabili să afirme cu siguranţă că un anumit martor ocular fie se înşală, fie minte. Eu prefer să relatez ceea ce mi-au povestit martorii, stabilind un context atunci când este nevoie şi lăsându-l apoi pe cititor să decidă singur gradul de veridicitate al poveştii. Dar pot spune cu siguranţă că ceea ce urmează, ori ceva asemănător, s-a întâmplat cu adevărat.