Prolog la o carte de convorbiri

Citiţi un fragment din această carte.



Paradoxal, dialogurile dintre un scriitor şi un ziarist seamănă mai puţin cu un interogatoriu cât cu un soi de introspecţie. Pentru cel care pune întrebări pot fi o sarcină nu lipsită de osteneală şi de plictis; pentru cel întrebat, sunt ca o aventură în care te pândesc misterul şi imprevizibilul. Fernando Sorrentino îmi cunoaşte opera - ca să spunem aşa - mult mai bine decât mine; datorită faptului evident că eu am scris-o o singură dată, iar el a citit-o de mai multe ori, ceea ce o face mai puţin a mea şi mai mult a lui. Dictând aceste rânduri, nu vreau să-i nesocotesc perspicacitatea generoasă; în multe seri, stând de vorbă doar noi doi, m-a condus pe nesimţite spre răspunsurile necesare, de care eram apoi uimit, dar pe care el, fără îndoială, le pregătise.

Într-un cuvânt, Fernando Sorrentino e unul dintre inventatorii mei cei mai generoşi. Vreau să profit de această pagină, ca să-i exprim mulţumirea mea şi certitudinea unei prietenii pe care anii n-o vor şterge.

(Jorge Luis Borges, Buenos Aires, 13 iulie 1972)

Cu Jorge Luis Borges am stat de vorbă pentru prima oară - am avut grijă să notez data - într-o după-amiază plină de însufleţire, pe 2 decembrie 1986. Mă îndreptam, cu tristeţea regulamentară, spre locul unde lucram atunci; soarta a vrut ca, în acel moment, Borges să iasă din staţia Moreno, în piaţeta ce împarte în două bulevardul Nueve de Julio. L-am salutat cu emoţie, cu stângăcie; mi-am bolborosit neimportantul nume de familie, i-am spus că locuiesc în Palermo. Faptul i-a făcut plăcere şi, o clipă mai târziu, vorbeam despre Maldonado, pârâul care în ochii mei n-a fost nicicând altceva decât un lung asfalt cenuşiu, flancat de un rambleu şi multe hambare. Îmi amintesc că i-am recitat primele strofe din poemul său Tango, iar Borges mi-a reproşat: "Ce înclinaţie ai să-ţi pierzi vremea cu cititul unor asemenea lucruri!".

După aceea, am avut ocazia să stau luni de zile de vorbă - pe îndelete - cu Borges. Timp de şapte seri, creatorul de ficţiuni a păşit înaintea mea, deschizând, una după alta, uşi înalte care dădeau la iveală nebănuite scări în spirală, de-a lungul plăcutelor coridoare labirintice ale Bibliotecii Naţionale, în căutarea unei cămăruţe cât mai retrase, unde să nu fim întrerupţi de telefon.

Cele Şapte convorbiri au fost înregistrate, apoi transcrise pe hârtie. În volum vorbeşte Borges, domnul politicos şi absent, care nu verifică citatele, nu revine pentru a se corecta, se preface a nu avea memoria bună; nu Borges, rafinatul literei tipărite, cel care socoteşte şi măsoară fiecare virgulă şi paranteză. Eterogenitatea şi dezordinea de care suferă întrebările au intenţionat să facă din carte nu un eseu organizat, ci exact ceea ce afirmă titlul: şapte convorbiri tihnite şi la voia întâmplării, libere de orice stânjenitoare servitute faţă de vreun plan. Rezultatul plăcutei mele inconştienţe e, ici-colo, câte o repetiţie, anumite ambiguităţi şi unele fraze, puţine, care păcătuiesc prin ceea ce retorica numeşte anacolut. Inevitabil, unul va deplânge absenţa întrebărilor despre Gracián [Nota 1]; altul va fi recurs la carte pentru a se informa exclusiv despre Molière; al treilea se va simţi, probabil, indignat, descoperind că nu e menţionat Hermann Hesse.

În note, am încercat să fiu cât mai puţin plictisitor posibil. Mi-am propus doar să stabilesc legătura dintre Jorge Luis Borges şi contextul literar şi politic al timpului său. E adevărat, fără prea mare pierdere, cititorul se poate lipsi de ele.

(Fernando Sorrentino, Buenos Aires, iulie 1972.)

"...felul meu de a judeca literatura e unul hedonic.
Cu alte cuvinte, judec literatura după plăcerea
sau emoţia pe care mi-o stârneşte." (J.L.B.)

Când am realizat seria acestor şapte convorbiri cu Jorge Luis Borges, nu împlinisem încă treizeci de ani şi eram animat de o energie, un optimism şi un entuziasm nemărginite, dar şi de certitudinea că puteam transforma în realitate orice obiectiv judicios pe care mi l-aş fi propus. Toate acestea se petreceau prin 1970.

Acum, am peste jumătate de secol de viaţă, energia şi entuziasmul mi s-au cam dus, iar optimismul mi-e grav deteriorat; în consecinţă, am alte idei, mai modeste, cu privire la propriile-mi aptitudini de a atinge obiective de orice natură.

De când am învăţat să citesc, sunt un soi de credincios al literaturii şi, mai cu seamă, al prozei narative.

Sunt încântat să mi se povestească istorii, iar acestea să fie - în adevăratul înţeles al cuvântului - interesante. Tocmai de aceea, nu mi s-a părut niciodată meritoriu să citesc cărţi dezagreabile, proaste sau plictisitoare, nici s-o fac împins de cine ştie ce chemare categoric imperioasă. Am încercat, fără succes, să-i admir atât pe altruiştii care scriu best sellers, cât şi pe egoiştii care se pierd în hăţişul textelor ilizibile.

Aşadar, căutând plăcerea, mă ocupam pur şi simplu cu cititul. Citeam ce-mi plăcea şi lăsam deoparte ce mă plictisea. Iar, cu trecerea anilor, am început să desluşesc un proces de decantare. De pildă, mi s-a confirmat că unele cărţi nu reclamă o a doua lectură; că altele mă obosesc şi mă enervează pe loc; că pe unele le uit pe măsură ce le citesc; că, întârziind asupra sintaxei şi vocabularului altora, văd figura redactorului lor, de o seriozitate care stârneşte râsul; că alte cărţi există doar în presă şi în cercurile unde se vehiculează idei similare. Etcetera, etcetera, etcetera.

Dar, din fericire, printre atâtea cărţi am găsit şi foarte buni prieteni. Prieteni care nu mă obosesc niciodată şi nici nu mă dezamăgesc şi la ale căror opere - ca într-un soi de nesăţioasă iubire - mă întorc la nesfârşit, ca să descopăr mereu alte bogăţii şi minunăţii.

Unul dintre aceşti prieteni dragi e, fără îndoială, Borges. Aşa am simţit în 1961, când i-am citit prima oară textele (povestirile din Ficţiuni); în acel moment, am avut senzaţia că mă aflam, fascinat, în faţa unui gen unic de literatură magică, una fără seamăn şi, prin urmare, incomparabilă, în accepţia absolută a termenului.

Aşa l-am perceput în 1961 şi aşa l-au confirmat, din plin, cei treizeci de ani scurşi de atunci. Lecturile mele din Borges au fost mereu spontane, mereu reluate, mereu plăcute. Într-o lume în care toţi dăm şi primim lucruri bune şi lucruri rele, sentimentul meu dominant faţă de Borges e recunoştinţa pentru toate lucrurile bune pe care mi le-a dăruit şi mi le dăruieşte.

În urmă cu douăzeci şi cinci de ani, i-am pus întrebările impuse - ca oricărui muritor - de alianţa dintre curiozitate şi întâmplare. Dacă l-aş fi intervievat după ani de zile, întrebările mele ar fi fost - în mare - mai mult sau mai puţin aceleaşi, excluzându-le pe cele - puţine la număr - care nu-i treziseră interesul, dar adăugând altele, în stare să descătuşeze izvorul imprevizibil al ideilor sale (rând pe rând, convingătoare, eronate, raţionale, iritante, copilăreşti, crude sau binevoitoare, dar întotdeauna inteligente).

În comparaţie cu ediţia anterioară, interviurile sunt reproduse - nici n-ar fi putut fi altfel - fără modificări (cu excepţia eratelor). În schimb, da, am adăugat, eliminat şi refăcut unele note, fie îndreptând erori de informaţie, fie urmărind o mai mare exactitate a datelor, fără ca aceste strădanii să însemne că munca s-a încheiat.

Mărturisindu-mi devotamentul faţă de ilustrul său unchi matern, îi datorez acestuia nu numai date genealogice şi familiale exacte despre Borges, ci şi multe observaţii inteligente: consemnez aici gratitudinea mea pentru Miguel de Torre [Nota 2].

Pe de altă parte, am putut îmbunătăţi câteva observaţii legate de cultura vorbitorilor de limbă engleză, profitând de notele redactate, pentru ediţia în limba engleză (Seven Conversations with Jorge Luis Borges, Troy, New York, The Whitston Publishing Company, 1982), de traducătorul ei, Clark M. Zlotchew.

Borges a murit la 14 iulie 1986. Alte interviuri sunt de-acum cu neputinţă [Nota 3]: oricum, acest gen literar e, fără îndoială, minor.

Dar se află aici, şi pentru totdeauna, inepuizabilele cuvinte din Ficţiuni şi din Aleph, din Raportul lui Brodie şi din Cartea de nisip, şi din atâtea alte pagini iubite, fără de care - apelând la o frază pe care Borges obişnuia s-o rostească - această lume ar fi mult mai săracă.

(F.S., Buenos Aires, mai 1996)



Note:

Nota 1. Pe iezuitul şi scriitorul spaniol Baltasar Gracián (1601-1658) filosofia pesimistă şi scrierile conceptiste l-au făcut celebru în Europa chiar mai mult decât în Spania. Şi-a publicat prima lucrare, El héroe (1637), semnând cu numele fratelui său, Lorenzo Gracián, pseudonim sub care avea să-şi scrie majoritatea operelor. Prezintă un interes capital lucrările Agudeza y arte de ingenio (1648) şi El criticón (1651 -1657), aceasta din urmă semnată García de Marlones, anagrama numelui său. Originalitatea ideilor lui a trezit antipatia superiorilor săi de la Compañía de Jesús.

Nota 2. Miguel de Torre, nepotul lui Borges, este fiul surorii acestuia, pictoriţa Norah Borges, şi al lui Guillermo de Torre.

Nota 3. În Prologul său, Borges mă numeşte "ziarist", profesie pe care n-am practicat-o niciodată şi pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, n-o voi practica nicicând (n.a.).

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.