Diogene, prietene
Au trecut milenii. De fapt nici nu contează câtă vreme a trecut.
E atâta linişte pe ţărmurile tale, atâta lumină.
Lumea e neschimbată. O tiranie o înlocuieşte pe alta.
Nici un adevăr nu rezistă viu mai mult de trei zile.
Fiecare revelaţie e însoţită de crime.
Apa spală sângele, vântul usucă rănile.
Lumea se învârte.
Au venit unii, de curând, au zis: care adevăr? care lume? Nu există decât cuvinte şi putere.
Adevărul e ce vor cârmuitorii să fie adevărul.
Cei de la galere să mişte mai cu vlagă, să fie biciuiţi. Să nu pună întrebări.
Treaba lor e să asigure mişcarea.
Au invocat deconstrucţia, au pus pe rug câteva veacuri.
După care au construit ce au vrut ei.
Zbiera o revoluţionară ca din gură de şarpe: doar o femeie ieftină se dăruieşte fără reţieri, una preţioasă se dă scump!
Insurecţia vanităţii a învins.
Ce viaţă nou nouţă speri să capeţi, către ce arbore gigant crezi că te îndrepţi,
pe cine crezi că salvezi? virtuosule
pe cine crezi că protejezi, când inventezi ţarcuri şi cuşti?
Omul e mereu înfrânt ba de foame, ba de prea multă îmbuibare.
Ba de remuşcări, ba de orgoliu.
Omul e singurul înfrânt în tot acest festin al zeilor care nu se mai opresc din râs.
Văzând cu câtă plăcere se schingiuiesc între ei muritorii.
Lumea s-a umplut de tribunale.
Apa stinge focul. Vântul spulberă cenuşa.
Se lasă liniştea.
Vine frigul.
Noua dictatură adie prin frunze, nu-i spune nimeni pe nume.
Dar fiecare se aşteaptă de la această dată o înfrângere a omului
Solemnă, definitivă,
Irevocabilă.