Anesthesia (I)

Rezumatul prologului: Don Jorge Frydolin de Azulcalpas y Gasset soseşte la spitalul din Mariagrün, unde e consultat de domnul doctor Stark, în absenţa directorului clinicii, Cornelius von Halsrigg.


Tocmai aşterneam cîteva tuşe liliachii în colţul umbrit al pînzei cînd frau Graureifes, menajera mea, a ciocănit de trei ori în uşă şi a intrat fără să mai aştepte, semn că era ceva urgent. De ceva vreme mi-am ales un hobby inofensiv. În rarele răgazuri pe care mi le lasă munca în clinică, mă reped în cabinet, unde în spatele unui paravan mi-am instalat un şevalet, şi pictez. Trebuie să recunosc tablourile mele sunt destul de stîngace şi aduc prea mult cu peisajele lui Monet, dar aşternerea culorilor pe pînză mă relaxează mai mult decît o plimbare prin munţi. Am contemplat încă o dată măgura Festenberg şi conturul arborilor cu frunzişul arămiu tremurînd în lumina caldă a crepusculului şi m-am întors nemulţumit. Menajera mi-a întins un plic din hîrtie groasă şi lucioasă împodobit cu o coroană princiară şoptind tulburată:
- A venit cu un curier, nu prin poştă!

Contaminat de emoţia şi nerăbdarea ei, în loc să aşez plicul pe birou şi să citesc scrisoarea mai tîrziu, l-am deschis repede cu cuţitul de pictură. Pe foaia filigranată şi aurită am citit această invitaţie formală, scurtă şi bolovănos redactată:


Sub sigiliul princiar, aurit şi el o mînă grăbită, sau poate cuprinsă de tremorul bătrîneţii aşternuse un O şi un L mari şi strîmbe care mîzgăleau foaia cartonată precum un roi de muşte scîndura unei private de ţară. Stilul cazon, greşelile de ortografie şi mai ales faptul că mi se scrisese greşit numele m-au enervat. I-am întins foaia, iar frau Graureifes, după ce şi-a pus lornionul şi a silabisit-o mişcîndu-şi buzele, m-a întrebat:
- Ce să-i spun curierului, c-aşteaptă în antreu?

Niciodată nu m-au impresionat pacienţii cu sînge albastru, detest snobismul şi-n general bolnavii cu fumuri nobiliare, atinşi de ipohondrie. Unde mai pui că majoritatea lor sunt nişte zgîrie-brînză, de parcă ar trebui să le plăteşti tu un onorariu pentru nemaipomenita favoare că-ţi permit să îi consulţi. M-aş fi întors bucuros la peisajul meu impresionist, dar n-am avut încotro şi am spus:
- Fii amabilă, adu-l aici, să-l descos!

Adevărul era că de multe ori menajera mea mă intimida prin bigotismul, firea ei milităroasă şi toată fervoarea excesivă care-mi rînduia traiul cotidian, începînd cu curăţenia şi terminînd cu respectarea strictă a orelor de masă şi a celor de repaus.

M-am pomenit în cabinet cu o huidumă negricioasă, înţolită într-o uniformă căzăcească vînătă cu fireturi de argint coclit, plină de praf şi puţind puternic a sudoare de cal. La întrebările mele a bălmăjit ceva într-un dialect slav din care n-am înţeles mare lucru, doar că omul adusese scrisoarea la timp şi aştepta un bacşiş. Frau Graureifes i-a pus în laba murdară trei-patru monede de zece filleri împingîndu-l afară, iar eu m-am întors la şevalet. Lumina însă, se schimbase, iar colina Festenberg devenise o îngrămădire de pete brune, amorfe, tăiate în ocru. Am curăţat paleta şi pensulele cu o cîrpă înmuiată în terebentină şi am împins şevaletul după paravan, cu faţa la perete.

Mi-am îmbrăcat apoi redingota şi am ieşit luînd-o pe-o alee pietruită care dădea în Rosenstrasse. Mi-era sete şi m-am îndreptat repede spre Taverna Turcului, singurul loc din oraş unde ţi se punea dinainte şi altă licoare decît insipida bere de martie, de pildă o pintă cu ale viguros sau o carafă cu chihlimbariul Eiswein de Mosel. Patronul nu avea origini musulmane, numele localului fusese dat de un kitsch sculptat în abanos aşezat lîngă intrare, reprezentînd un bust cu faţa schimonosită într-un zîmbet bahic, a cărei căpăţînă caricaturală era împodobită cu un turban. Toţi cei care intrau în cîrciumă frecau cu palma capul "turcului", astfel că de la atîtea mii de atingeri ţeasta turcului ajunsese şlefuită şi unsuroasă ca o bucată de gudron.

Mi-am trecut şi eu palma peste turbanul slinos şi m-am îndreptat spre ultima masă din stînga intrării, unde, ca de obicei, stătea amicul Franz Lügner, învăluit într-un nor parfumat de tutun. El îşi merita cu prisosinţă renumele de stîlp de cafenea, căci tăia frunze la cîini cît era ziulica de lungă, fără altă activitate în afara flecărelii şi a bîrfelor obişnuite. Tuturor le povestea că a fost reporter la Herald Tribune şi a călătorit în Africa, dar numai eu ştiam adevărul, şi-anume că n-a păşit niciodată în afara graniţelor măreţei noastre Kaiserlich und Königlich Doppelmonarchie. L-am salutat şi, după ce şi-a ridicat privirea dintre foile gazetei, i-am spus chelnerului care aştepta la un pas în spatele meu cu un şervet alb pliat pe braţ:
- Serveşte-ne, rogu-te, o litră cu risling de Mosella!

Amicul meu a împăturit ziarul, şi-a frecat fruntea şi a mormăit:
- Mie adu-mi nişte rom de Barbados, mă încearcă o durere cronică, o rană veche cu care m-am procopsit la Fashoda în Sudan, cînd am dat piept cu sceleraţii dervişi lui Muhammad Mad Mullah!

Avea într-adevăr o cicatrice roşie pe frunte, dar nu fusese provocată de un glonţ sau de lama unui iatagan sudanez. S-a ales cu rana aceea urîtă căzînd pe polei iarna trecută, în timpul Fashungului, pe cînd urmărea două măşti tinere, şcolăriţe de pension, costumate în feline. În timp ce îi suturam rana mi-a destăinuit că preferă fetiţele şi că singurul mod în care poate obţine satisfacţia sexuală era să le supună unui spectacol pervers în care ele se masturbează în faţa lui. Asemenea tuturor perverşilor atinşi de hyperesthésie nu părea să fie complet conştient de aberaţia morbidă a comportamentului său. Carnavalul de Lăsata Secului constituia singurul eveniment monden din Neuenburg, cînd femei şi bărbaţi de toate vîrstele şi din toate categoriile sociale părăsesc rigoarea convenienţelor şi se amestecă într-o turmă veselă şi destrăbălată sub pavăza unor costume fistichii, adesea groteşti, iar ocazia nu putea să-i scape. Adesea, la cîteva luni după încheierea carnavalului, se înregistrează o droaie de avorturi, iar numărul de ţînci nedoriţi din orfelinat creşte peste numărul firesc.

Am devenit amici, pe de o parte fiindcă felul său de a fi mă amuza mult, de pe alta pentru că era o sursă inepuizabilă de informaţii despre locuitorii urbei. Deviaţia sa psihologică nu m-a scandalizat, iar el mi-a spus adesea cînd venea vorba despre viciul pe care nu făcea niciun efort să şi-l ascundă: "Asta sunt, nu pot să mă schimb şi te preţuiesc tocmai fiindcă nu ţi-ai propus să mă vindeci!"

Franz a sorbit lung din licoarea chihlimbarie plescăind de plăcere şi m-a întrebat:
- Cum îţi mai merge, prietene, ai mulţi pacienţi trăzniţi în ultima vreme?

Am sorbit la rîndu-mi din paharul cu risling:
- Ştii că nu-mi dezvălui cazurile clinice. Altceva mi-a picat deunăzi pe cap!

I-am redat conţinutul epistolei regentului adăugînd:
- Oricum, n-am de gînd să dau curs cererii unui principe fantasmagoric, ipohondru şi capricios, cînd am atîtea studii de terminat!

Franz şi-a îndesat încă o porţie de tabac aromat în pipă. fuma tutunuri scumpe, de contrabandă, şi m-a contrazis:
- O fi ipohondru şi caraghios dar personajul este real, îl poţi găsi în Almanahul de la Gotha. Eu îţi respect principiile şi-ţi înţeleg reticenţa, însă în acest caz cred că greşeşti. În locul tău mi-aş face de urgenţă bagajele şi m-aş pregăti de drum, această oportunitate ar putea să fie un pas mare în cariera ta. În urmă cu un deceniu, am fost pus într-o situaţie similară, mi se oferise postul de prim consilier al negusului Abisiniei şi am refuzat din comoditate... puteam să ajung un potentat bogat ca Cressus, cu un harem plin de fetiţe tuciurii, drăgăstoase şi neinhibate... după atîta vreme şi tot mă încearcă regretele!

Am golit paharul şi am exclamat:
- Pînă la urmă, nici nu ştiu unde naiba se află Lodomeria asta, că eu n-am auzit de ea, şi nici dacă are sau nu vreun regent în fruntea ei!

Franz a turuit ca şi cum ar fi citit dintr-un atlas geografic:
- Lodomeria, regat dependent în cadrul Imperiului cezaro-crăiesc, constituit din voievodatul Volodomir, cnezatul Volînia, Halici şi Galiţia sudică, întins între munţii Tatra, Vistula, Ucraina vestică şi mlaştinile Pripet, cu capitala la Salzberg, Bochnya, în graiul local, oraş ridicat în secolul XIV de regele Otho cel Mare, populaţia circa un milion şi jumătate de locuitori, în principal, ruteni, poleaci, sorabi, caşubieni, litvini, gorali, evrei şi nogai (grup etnic reminiscent din epoca năvălirii mongole) principalele resurse economice, cultura păioaselor, morăritul, panificaţia, creşterea oilor (lîna lodomeră rivalizează cu cea de alpaca) şi a gîştelor...

Am izbucnit în rîs:
- Prietene, chiar mă vezi instalat ca medic curant la curtea lui Ludas Maty? Din ce povesteşti tu, pot trage trag concluzia că Lodomeria asta e un adevărat colţ de rai, unde în rîuri curge lapte, miere şi vin, iarba este de mătase, florile din pietre preţioase, cîinii se plimbă cu covrigi în coadă, iar pămîntul rodeşte chiar dacă ai semăna nasturi de la prohab!

Isprăvindu-şi porţia de rom şi-a turnat un pahar mare de risling pe care l-a băut dintr-o duşcă.
- În realitate, e un colţ de lume înapoiat, cu mentalităţi medievale, unde fiecare moşier mai răsărit năimeşte pe lîngă conac o mică armată de lefegii care să-i ţină în frîu şerbii şi să-l apere de lotrii care bîntuie prin codrii. Ţăranii sunt sărăciţi de corvezi şi biruri excesive, burghezia este închistată în bigotism şi concepte demodate, iar industria practic nu există. Statisticile neoficiale situează regatul printre ţinuturile cele mai înapoiate şi sărace din Europa, chiar sub nivelul ţărilor din Balcani. În plus, după ultimele ştirii din gazete situaţia în regat este destul de încîlcită, fiindcă există un impas dinastic care poate duce la o criză gravă, cu urmări greu de prevăzut, a conchis el, slobozind un norişor parfumat pe nări. După Ausglaich şi compromisul neustro-turanic, tronul lodomerian a fost ocupat de Venceslav al V- lea din dinastia Piemyszlid, poreclit Vaska rît-de-porc, care a murit acum doi ani lăsînd la succesiune un ţînc, Valdemar. În această conjunctură complicată, căci muscalii îl vroiau rege pe ţarevici, văr de-al doilea al defunctului, cancelaria chezaro-crăiască a făcut o mişcare tactică şi politică inspirată, mituind trei sferturi din seim şi reuşind să îl propună şi să-l aleagă în funcţia de regent pe Leopold ăsta, care te vrea medicul său curant. În felul acesta, augustul nostru suveran a înghiţit pe nemestecate o halcă mărişoară din teritoriul aflat sub influenţa panslavismului.

Am făcut semn chelnerului să aducă nota de plată, achitînd şi consumaţia amicului meu, care halise pînă să ne întîlnim, o porţie de momiţe de viţel înăbuşite în unt, un şniţel vienez şi trei pinte de bere brună.
- E bine de ştiut toate astea, am spus ridicîndu-mă, dar eu tot am să refuz oferta regentului!

Mi-a strîns palma dreaptă cu o afecţiune netrucată:
- Richard, trebuie să-ţi mărturisesc că în toată existenţa mea efemeră de pînă acum, am învăţat un lucru important, singurul de altfel...
- Ştiu, i-am răspuns zîmbind, este dictonul lui Dickens din Pickwick Papers: "Never say never. Just keep practicing and see what happens!" Necazul tău, Franz, este că tu nu practici mai deloc!
- Touché, mon ami, mi-a răspuns el cu un zîmbet larg. Totuşi, te rog să-mi promiţi că vei mai reflecta la oferta lodomerică, noaptea este, adesea, un sfetnic bun!

Afară, pe străzile pustii ale Neuenburgului sufla un vînt îngheţat venind dinspre culmile înzăpezite ale munţilor Kitzbühel. Rarii trecători care se zăreau pe sub lumina pală a felinarelor erau lucrători care se îndreptau spre tura de noapte sau proxeneţi care-şi pîndeau clienţii la uşile celor două hoteluri din Neuenburg. Zelul lor într-o noapte friguroasă de toamnă poate părea suspect dar, în mod paradoxal, tocmai pe această vreme cîinoasă numărul celor care recurgeau la serviciile unei prostituate era în creştere.

Mi-am strîns redingota pe lîngă trup şi am grăbit pasul spre casă. Frau Graureifes se retrăsese în cămăruţa ei de culcare, cu boneta de noapte plisată şi apretată aşezată peste buclele ei cărunte încreţite cu fierul încins şi probabil că era adîncită în lectura unei cărţi de rugăciuni sau al unui almanah al confreriei carmelitelor lusaciene. Nu am vrut să o deranjez, aşa că am băut o cană mare de apă şi m-am trîntit în aşternut fără să mai cinez. Oricum, nu mi-era foame, iar rămăşiţele de la prînz, tocana de cartofi cu sos de mărar, nu păreau prea îmbietoare.