Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Pororoca şi descompunerea suferinţei. Un film greu de privit, la care nu te poţi uita cu popcornul în braţe


Anca Mureşan, un interviu cu Constantin Popescu

26.01.2018
Radio Cluj, ianuarie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Filmul Pororoca spune povestea unei familii cu doi copii, Maria şi Ilie, care duce o viaţă liniştită. Într-o duminică dimineaţa, tatăl iese cu cei mici în parc şi în momentul în care îi scapă din vedere pentru că merge la doi paşi să îşi cumpere o cafea, fetiţa dispare. Căutările înnebunite ale tatălui şi ale oamenilor din parc nu dau roade, investigaţia poliţiei rămâne fără rezultat, iar drama părinţilor devine greu de imaginat. Regizorul Constantin Popescu ne propune în acest film un fel de studiu minuţios al disperării. Pororoca a avut premiera în cinematografele din România în 19 ianuarie 2018.

Anca Mureşan: Domnule Constantin Popescu, de ce Pororoca? Este un cuvânt complicat, puţin cunoscut. Ce aţi dorit cu acest titlu?
Constantin Popescu: La momentul în care m-am gândit să îl folosesc mi s-a părut potrivit şi interesant ca metaforă. Nu ştiu dacă aş mai folosi acelaşi titlu şi astăzi, însă cred în continuare că se potriveşte cu ce se întâmplă în filmul meu. Pororoca e un val mareic în America de Sud care intră în interiorul continentului pe fluviul Amazon, vreo 500-800 de kilometri uneori, invers, de la vărsare către izvor, şi distruge destul de mult în calea sa.

A.M.: Aşadar este un fenomen natural. Vizual vorbind, este o curgere înapoi, invers...
C.P.:... da, cumva împotriva legilor firii. O curgere nefirească şi stranie. O parte din acest parcurs îl regăsesc în traseul personajului meu din film, Tudor.

A.M.: În Pororoca avem o poveste care începe aparent firesc, normal, pentru ca mai apoi, dintr-un anumit punct al acţiunii, totul să se răstoarne, să se dea peste cap. Este drama unei familii ce pare că duce o viaţă fără griji, când dintr-odată se întâmplă ceva cu unul dintre copii.
C.P.: E adevărat, filmul este o dramă şi nu ştiu dacă se poate urmări cu o pungă de popcorn în braţe. Este un film foarte inconfortabil şi deranjant. Nu ne place să privim oameni care suferă, în general evităm să asistăm la genul acesta de descompuneri. Apropo de relaxarea spectatorului, nu cred că va sta relaxat. Mi-ar plăcea să spun că finalul este uşor de ghicit, însă nu, nu este deloc aşa. Ştiu că filmul este greu de privit, dar aşa simt, aşa văd, aşa aud. Departe de mine gândul că filmul meu e perfect, dar aceasta este propunerea pe care o fac publicului, astfel consider eu că trebuia să îl fac. Ştiu că filmul are defecte, ştiu că are lungimi.

A.M.: Este un film de două ore şi jumătate. Aţi făcut multe scurtmetraje şi seriale de televiziune, aşadar aveţi exerciţiul conciziei şi al comprimării; aceasta a fost dorinţa dumneavoastră în Pororoca, să disecaţi durerea pe spaţii mai ample?
C.P.: E plăcut să lucrezi la un lungmetraj fără constrângeri. A fost un avantaj că sunt prieten cu Liviu Mărghidan, care este producătorul şi directorul de imagine al filmului, şi care m-a sprijinit mai mult decât ar face-o un frate. E foarte plăcut să poţi gestiona nişte durate fără stres. Pe de altă parte, mă gândesc şi la public. Chiar dacă eu consider că suferinţa trebuie "regizată" în anumite feluri, nu pot ţine oamenii în sala de cinema, ştiu că vin de la muncă şi a doua zi merg din nou la muncă. Mărturisesc că am şi acest aspect în minte. Dar nu pornesc la drum de la ideea că în sală vor fi doar spectatori cârcotaşi sau care nu vor avea răbdare. Eu cred că publicul din România nu este alcătuit din prostănaci, oamenii ştiu de ce vin la film. Sper că vor accepta cât mai mulţi licenţa pe care le-o propun, de a privi suferinţa din aceste unghiuri şi în aceste durate.

A.M.: Aţi vorbit mult despre suferinţă. Trebuie să urmărim şi vina personajului principal, Tudor, care, într-un moment de neatenţie pierde în parc unul dintre cei doi copii, o pierde pe Maria?
C.P.: Da, printre altele, vorbesc despre puterea tăcută a vinovăţiei. Mi se pare că vinovăţia se trage din multe sentimente şi atrage după sine alte sentimente. Culpabilitatea ne apasă în moduri care macină foarte puternic. Tudor Ionescu e un personaj definit de suferinţă, e foarte dificil ce prezint în film. Nu sunt de acord cu opinia pe care am citit-o într-o cronică, potrivit căreia aş fi abandonat personajul feminin din Pororoca. În general îmi asum criticile, dar aici cred că e vorba de o eroare de interpretare. Faptul că la un moment se produce un soi de ruptură în cuplu nu înseamnă că personajul feminin abandonează sau că eu l-am abandonat. Nu, el există acolo şi, după părerea mea, e mai puternic in absentia. Îi rog pe spectatori să acorde atenţie detaliilor vizuale şi auditive din acest film, pentru că eu ofer totuşi un răspuns la întrebarea pe care cred că mulţi şi-o vor pune la finalul filmului.

A.M.: Nu vă aflaţi la prima colaborare nici cu Iulia Lumânare, nici cu Bogdan Dumitrache. Aţi fost mulţumit de felul în care s-au comportat cei doi actori în rol?
C.P.: Îi cunoşteam pe amândoi, într-adevăr. Ne-am înţeles foarte bine, dar au existat şi momente mai dificile. E greu la filmare, mai ales cu personaje atât de puternice. Actorii sunt "teritoriali", când simt că au găsit un rol scris decent, interesant, îşi creionează un personaj cât pot de bine. Mi-ar plăcea să avem cât mai multe poveşti care să pună la muncă actorii, să le ofere personaje "cu carne". Când găsesc astfel de personaje, indicaţiile mele regizorale devin o sursă de tensiune pentru actori în momentul în care ce le spun eu nu se potriveşte cu "teritoriul" lor şi îi obligă să aleagă o altă cale. În acele situaţii îşi pun un scut şi întreabă "de ce?". Aici intervine comunicarea dintre regizor şi actori, regizorul trebuie să ştie să le răspundă.

A.M.: Bogdan Dumitrache a trecut prin anumite încercări: a slăbit foarte mult pentru acest rol, a recurs şi la sfaturile unui psiholog pentru a face mai bine rolul.
C.P.: Toţi cei trei actori din Pororoca, Iulia Lumânare (care o interpretează pe Cristina Ionescu, mama din film), Bogdan Dumitrache (Tudor Ionescu, tatăl) şi Constantin Dogioiu (inspectorul de poliţie Pricop) au trecut prin transformări fizice. Filmul acoperă o durată de câteva săptămâni din momentul dispariţiei fetiţei. Pentru că m-am centrat mai mult cu povestea pe personajul masculin, în special Bogdan este cel care trece prin schimbări importante. Am convenit împreună că ar fi interesant să încercăm abordarea acestui personaj din perspective cât mai concrete. Asta însemna şi o transformare fizică.

A.M.: În mod sigur vi s-a mai adresat această întrebare, dar vă întreb şi eu: de ce aţi dorit să spuneţi această poveste, care a fost punctul de plecare ce v-a determinat să faceţi acest film? Cunoşteaţi un caz similar, de dispariţie a unui copil, sau aţi trecut dumneavoastră înşivă printr-o situaţie asemănătoare?
C.P.: Ideea a pornit de la o pierdere personală. Sigur, diferită de cea din film. Am încercat să transfer în imagine, prin acest film, deznădejdea şi suferinţa acelei pierderi. Ulterior, a fost vorba şi de cazuri diverse, de întâmplări din viaţa prietenilor mei, a unor cupluri cu copii. Discutând cu ei, toţi mi-au vorbit despre aceeaşi teamă şi despre sentimentul de panică pe care orice părinte îl are atunci când scapă pentru o clipă copilul din ochi. Interesant că, atunci când celălalt părinte nu era de faţă, fiecare mi-a spus că i s-a întâmplat să piardă pentru scurt timp din vedere copilul şi a crezut că moare pentru că nu l-a găsit preţ de un minut. Însă mă ruga să nu îl dau de gol, să nu îi spun celuilalt părinte. Dacă mama era cea care îmi spunea o asemenea poveste, soţul nu trebuia să ştie. Venea apoi tatăl şi îmi mărturisea că i s-a întâmplat acelaşi lucru. Şi, din nou, nu trebuia să îi spun soţiei. Mi s-a părut amuzant.

A.M.: Pe de altă parte, nu e chiar aşa de amuzant. Genul acesta de secrete ascunde un sentiment cumplit de vină.
C.P.: Aşa este. Un sentiment de vină şi o teamă teribilă. Nu ştiu nici un om normal - indiferent ce-o însemna asta - care să vrea să ia în calcul o asemenea posibilitate. Cred că încercăm cu toţii să închidem genul acesta de posibilităţi într-o cameră pe care preferăm să nu o deschidem.

A.M.: Dumneavoastră semnaţi şi scenariul la Pororoca. Aţi pomenit mai devreme puterea "tăcută" a vinovăţiei. Există şi scene în film în care nu aţi mizat neapărat pe dialog?
C.P.: Îmi place să mă folosesc cât mai puţin de cuvinte, o fac doar atât cât e necesar. Da, sunt multe momente în scenariu, mai ales de la un punct încolo, în care personajul alege calea tăcerii. Nu vreau să se înţeleagă că e o dramă neagră, de nepătruns. Nu, este un film plin de culoare şi de sunet. E adevărat că nu am muzică în film, sunt într-o etapă a carierei mele în care prefer ca aceasta să se audă în filmele mele din aparate, din radiouri, din televizor. Nu îmi place să o folosesc ca un şantaj emoţional, de exemplu situaţia în care personajul e trist pe stradă şi deodată se aud viori şi saxofoane. Spectatorul înţelege şi fără acest artificiu. Am acordat totuşi o atenţie deosebită sunetului în Pororoca. Sound-designerul filmului este Mihai Bogoz, cu care colaborez de mult timp. Am lucrat împreună pentru partea de mixaj şi cu un cunoscut mixeur de sunet din Franţa, Vincent Arnardi, şi eu zic că a ieşit un sunet special. M-am bazat mult pentru coloana sonoră şi pe intensitatea anumitor sunete, pe care personajul le interpretează diferit în momente diferite şi îl influenţează diferit.

A.M.: Scrieţi pentru un actor anume, aveţi în minte un actor sau altul atunci când creaţi un personaj?
C.P.: În general nu fac asta, dar să ştiţi că îmi e mai uşor să lipesc un personaj, mai ales când e unul care îmi place foarte tare, de un actor pe care îl descopăr sau care îmi place foarte mult.

A.M.: Vă place personajul Tudor Ionescu?
C.P.: Îmi puneţi o întrebare dificilă. Pe de o parte îmi place şi sunt de acord cu el, pe de altă parte nu. Ca regizor şi scenarist, îmi place. Are multe straturi întrebarea asta şi e complicat să răspund. Da, îmi place. E un personaj de construcţie foarte interesant, trece prin nişte stări foarte diferite una de cealaltă. Am avut noroc cu Bogdan, pentru că stăpâneşte o paletă diversă de interpretări, deţine mijloacele şi procedeele actoriceşti care s-au grefat, ca la orice actor talentat, pe o combinaţie foarte interesantă de agresivitate şi delicateţe. El, dar şi Iulia Lumânare şi Constantin Dogioiu s-au descurcat foarte bine. Au reuşit să înţeleagă repede ce vreau de la ei şi au reuşit să portretizeze nişte oameni credibili. Până la urmă asta e important: să îl crezi pe cel de pe ecran.

A.M.: Critica internaţională a primit foarte bine filmul dumneavoastră, iar Bogdan Dumitrache a fost recompensat în toamna anului 2017 cu premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de la San Sebastian. Filmul Pororoca a fost selecţionat şi la Festivalul de la Rotterdam, care are loc între 24 ianuarie şi 4 februarie 2017. Cum vă raportaţi însă la publicul din România?
C.P.: Nu vreau să mă umflu exagerat în pene, nu toate cronicile de afară au fost excelente, au fost şi unele care au criticat lungimea filmului. Însă eu n-am vrut să încep în forţă, am preferat să las să se acumuleze un pic de linişte şi de normalitate. Nu mi-am propus, desigur, să păcălesc pe nimeni. Oamenii s-au prins destul de repede ce vreau să fac, însă nu toţi criticii au acceptat propunerea mea. Sigur că sunt flatante aprecierile, iar cronicile din Variety, Screen sau Playlist m-au bucurat. Prezenţa în festivalurile internaţionale este importantă pentru că, pe de o parte, se vede filmul, şi, pe de alta, asigură vizibilitate actorilor pentru agenţi şi producători din străinătate. Premiile sunt onorante şi reprezintă un fel de validare, îmi demonstrează că, poate, ceea ce fac, este interesant. Este însă important de spus că fac filme pentru publicul din România. Dacă acest public nu ar fi existat sau dacă mi s-ar fi spus că nu contează filmele mele, mi-ar fi foarte greu. Sper ca publicul să meargă cu mine la Pororoca, în direcţia în care vreau să îl duc. Să îmi dea voie să îi arăt, cu răbdare, ceea ce vreau să îi arăt. E important să aibă răbdare până la sfârşit, pentru că la sfârşitul filmului chiar se întâmplă ceva.

Ascultaţi întregul interviu aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Pororoca


0 comentarii

Spacer Spacer