Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Frica este realul nostru duşman, ne face să nu mai fim noi


Younes Yvonne, un interviu cu Radu Apostol

02.02.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Radu Apostol este unul dintre regizorii care s-au implicat în zona teatrului social evoluând pe acest plan şi dezvoltând arta la un alt nivel. Regizorul se ocupă de teatrul educaţional prin ateliere şi spectacole, la care colaborează de cele mai multe ori cu dramaturgul Mihaela Michailov. Printre multele spectacole susţinute, Acasă de Ludmila Razumovskaia a fost pus în scenă la Teatrul "Ion Creangă" şi are în distribuţie copii ai străzii. Mai târziu, în anul 2015, a deschis alături de mai mulţi colegi un loc excepţional: Centrul de Teatru Educaţional Replika, un spaţiu independent.

Younes Yvonne: În evoluţia dumneavoastră v-aţi pus vreodată bariere? Cum aţi reuşit să treceţi de ele, dacă au existat, să aflaţi cine sunteţi?
Radu Apostol: Prima "barieră" pe care am perceput-o a fost în momentul când am picat la admitere, la regie. Era concurenţă mare, eram câte şapte pe un loc. În timpul examenului mi-am dat seama că se cerea de la mine să fiu un observator al vieţii de zi cu zi, ceea ce în şcoală sau în liceu nu experimentasem deloc. În şcoală şi în liceu, cu mici excepţii prilejuite de harul deosebit al unor profesori, contactul meu cu lumea era cumva prin intermediul unor ochelari foarte strâmţi cu "materiile din programă". Lumea era: Matematică, Română, Limbi Străine, Istorie, Geografie, Biologie, Logică & Filosofie... Mai trist era că ele între ele, aceste materii, nu formau un tot. Dar cu ajutorul mamei şi al prietenilor am reuşit să înlătur repede această barieră. Am scăpat de înrolarea în armată căci m-am înscris la o facultate privată, plătind, doar ca să scap, şi m-am angajat (aveam nevoie de bani) magazioner la o sală de sport, ceea ce mi-a oferit timpul necesar să citesc, să încerc să suprapun cumva "materiile din liceu", să renunţ la "ochelarii ăia strâmţi" şi să ajut casa "cu bani".

Y.Y.: Dacă v-aţi întoarce în trecut, la momentul când visaţi la ce se întâmplă acum, ce era diferit în viziunea dumneavoastră?
R.A.: În afară de stresul dat de faptul că trebuie să faci mai multe lucruri ca să poţi să te întreţii şi să poţi face ceea ce îţi place, nu este ceva diferit faţă de ceea ce "visam". Dar e o presiune foarte mare pe fiecare dintre noi din cauza vieţii care nu e deloc "ieftină". Am 3 joburi ca să pot să-mi plătesc toate cele ale vieţii de zi cu zi şi să pot să fac ceea ce-mi place, în teatru, la Centrul Replika, mai ales. M-a atras regia de teatru în perioada când mama neavând cu cine să ne lase acasă pe mine şi pe sora mea, ne lua cu ea la serviciu, la Teatrul de Comedie, unde a lucrat ca secretară şi ulterior ca şef de producţie. Mi-a plăcut libertatea şi lejeritatea pe care le manifestau oamenii în teatru, în timpul repetiţiilor. Râdeam la toate bancurile anti-sistem care acolo, pe scenă, în timpul repetiţiilor erau aduse la iveală cu o lejeritate incredibilă. Oamenii erau foarte liberi să se exprime, e adevărat numai şi numai în interiorul teatrului, cu uşile închise. Dar părea că acele ore petrecute la repetiţii mă transportau într-un alt timp, într-un alt loc, în care totul era posibil... Această libertate o experimentăm noi zi de zi, la Centrul Replika, alături de colegii mei, fără de care nimic din ceea ce vedeţi nu ar fi posibil: arhitectul Gabi Albu, Viorel Cojanu, Elena Găgeanu, Mihaela Michailov, Silvana Negruţiu, Mihaela Rădescu.

Y.Y.: Scopul atelierului "Cine sunt eu?" este acela de a invita adolescenţii către autocunoaştere şi atingerea scopurilor, dar totuşi, după fiecare curs terminat s-a întâmplat să mai descoperiţi ceva despre dumneavoastră lucrând cu oamenii?
R.A.: Profesorul meu Theodor Cristian Popescu ne spunea că dacă în urma întâlnirii cu alţi artişti, din afară sau de aici, sau dacă în urma întâlnirii cu o nouă echipă cu care lucrezi nu se schimbă ceva cu tine, nu-ţi reinterpretezi "estetica", "instrumentele", nu te reinventezi ca artist, cu siguranţă ai o problemă foarte mare! Mai spunea că este deosebit de trist să experimentezi lucrul cu oameni diferiţi, cu artişti diverşi, iar tu să rămâi în acelaşi "turn de fildeş" super convins că "tot tu eşti mai deştept, mai talentat". Cred că o experienţă artistică te obligă la un proces de reinventare a ta ca artist. Altfel, ar fi ca şi cum ai ieşi din casă zi de zi cu acelaşi rând de haine, abia scos din ţiplă, dar mereu acelaşi tip.

Y.Y.: Pe parcursul atelierului, aţi avut vreodată impresia că vă regăsiţi într-o anumită persoană sau chiar în mai multe?
R.A.: Mi-am regăsit temerile în foarte mulţi dintre ei. Mi-am regăsit emoţiile. În rest, spre deosebire de mine la vârsta de 14 ani, aceşti tineri şi tinere sunt mult mai liberi, mai relaxaţi, mai destinşi decât eram eu sau erau cei mai mulţi dintre colegii mei. A dispărut din privirea lor acel licăr "de complex" pe care sigur noi îl aveam. E complexul despre care scria Mihaela Michailov în piesa Complexul România. Aceşti copii sunt categoric mult mai liberi decât eram noi.

Y.Y.: Presupun că aţi întâlnit mulţi adolescenţi cu percepţii diferite asupra vieţii. Ce anume din ce au spus ei v-a marcat sau care v-a pus pe gânduri?
R.A.: Uman, m-a marcat foarte tare experienţa lucrului cu copiii din spectacolul Acasă, din 2001, de la Teatrul "Ion Creangă". Pe unul dintre copii, câţiva ani mai târziu, l-am urmărit vorbind cu nişte vârstnici de la un centru de zi, persoane adulte fără adăpost. Le spunea că cel mai important este să te iubeşti pe tine, să-ţi placă de tine şi atunci uşor-uşor vei reuşi să nu te mai laşi potopit de greutăţi şi să te arăţi mereu curat, să-ţi speli hainele, să te speli pe tine, indiferent cât de crunte sunt situaţiile pe care le trăieşti. Acest copil (avea vreo 20 de ani pe atunci) le spunea acestor persoane fără adăpost cu mult mai în vârstă că în momentul când nu te mai iubeşti pe tine, nu mai ai nicio şansă. Cumva, după această experienţă alături de Maria Manolescu, am realizat spectacolul Ca pe tine însuţi, la Teatrul Foarte Mic (cu Mihaela Rădescu, Mihai Sandu Gruia şi Viorel Cojanu).

Y.Y.: Care este cea mai bună decizie pe care aţi luat-o până acum, dar cea mai grea?
R.A.: Să-mi trăiesc viaţa alături de persoana pe care o iubesc. Poate că cea mai grea decizie a fost atunci când m-am separat, m-am rupt de oameni care până la un anumit moment mi-au fost prieteni.

Y.Y.: Ce factor ne încurcă drumul spre evoluţie, frica sau eşecul?
R.A.: "Eşecul e un straşnic profesor!" (ăsta este un vers din spectacolul Familia Fără Zahăr). Profesoara Ludmila Szekelly Anton, alături de care am debutat în pedagogia teatrală, spunea mereu că cel mai important este să-ţi spună cineva "ce nu e bine" în ceea ce ai creat, nu "ceea ce e bine" căci asta poţi vedea / percepe şi tu. Greşeala nu ar trebui stigmatizată. În gândirea laterală, singura care valorizează creativitatea şi imaginaţia, greşeala este un instrument pedagogic extraordinar. Foarte multe descoperiri ale omenirii s-au petrecut din greşeală, dintr-un eşec. Una dintre cele mai bogate experienţe umane pe care le-am trăit a fost când m-am rătăcit pe munte, pe la vârsta de 17 ani, în Munţii Baiului, un lanţ muntos perfect paralel cu Bucegii. Era incredibil că fiind la circa 1.900 m altitudine, vedeam exact cam unde eram faţă de lanţul muntos vecin (vedeam cota 1400, cota 2000, Cabana Babele, releul de pe Coştila) dar în acelaşi timp, se făcuse noapte şi nu mai găseam poteca... Ore bune am rătăcit şi am căutat soluţii. Edward de Bono spunea că nu poţi descoperi nimic dacă sapi acolo unde a mai săpat altcineva. Lui îi aparţine acest concept de gândire laterală, care valorizează eşecul, greşeala. Frica în schimb este realul nostru duşman. Ne face să nu mai fim noi.

Y.Y.: Ce acţiune recentă v-a determinat să vă amintiţi că timpul trece?
R.A.: Obosesc foarte repede când iau o pantă pieptiş sau când facem câte o montare la Centrul Replika. Am fost de curând în Munţii Făgăraş şi asemenea căţeluşei mele, la circa 5-7 minute, simţeam nevoia să stau. Mi-am rupt tendonul lui Achile, mă ţine genunchiul... pare de râs, e cumva de râs, dar timpul trece...

Y.Y.: Când vă gândiţi la trecut, ce vă lipseşte cel mai mult?
R.A.: Bucuria mamei. Jocurile din faţa blocului până seara târziu. Picioarele murdare de praf. Vacanţa de vară.

Y.Y.: Ce vă speria înainte şi acum nu o mai face?
R.A.: Incertitudinea că nu sunt unde ar trebui să fiu. Acum nu am neapărat o certitudine, cred că doar proştii au certitudini şi nu au dubii. Doar că ştiu că este loc sub soare pentru toţi, că fiecare pasăre pe limba ei piere şi că dacă ceea ce faci, faci cu toată fiinţa ta, onest în primul rând faţă de tine, temerile nu au cum să te oprească, ele te vor determina doar să te organizezi mai bine.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul de Teatru Excelsior Teen-Fest, 2017


0 comentarii

Spacer Spacer