Cordonul zombilical

Ce centenar să nu se vrea mileniu? Ce, îngerii de voie se aşezau pe vîrful acului? Soluţiile problemelor false închipuie entuziasmul; totalitatea lor e panteistă - ş-ignoră timpul, aşadar, de voie. Privită încruntat, muza Clio e flască; entuziasmul o umflă, însă, căci istoria dezamorsează timpul mai viclean, prin dialogul surd şi tare a două voci. - "De unde?", întreabă una dintre ele; iar cealaltă-i răspunde: - "Pînă unde?" Vocea semi-raţională, cea care întreabă "ab quo?", se pronunţă din spaţiul coincidenţei dintre cauzele şi originile evenimentelor; vocea existenţială îi pune întrebarea "ad quem" coincidenţei dintre momentul prezent al istoricului şi viitorul (subiectului) său incert. Atari coincidenţe sentimentale coagulează grupuri de aborigeni şi de profeţi frumoşi; iar vocile lor îşi împart perplexităţi, uneori sîngeroase scandaluri, prin aerul aulic al sălilor de clasă, al paginilor, al umorilor şi al umerilor ridicaţi eroic:

- Dacii sau romanii?
- Şi-şi. Dacii, pînă cînd forţele invadatoare multi-etnice...
- Adică pînă cînd Sarmizegetusa Regia a fost distrusă şi înlocuită de Sarmizegetusa Ulpia Traiana?
- Da, pînă cînd hermeticul Sarmis a fost procesat de birocraţia romană. Deşi daci se mai iţesc, cînd şi cînd. Tot caută comori ca nişte soţi bătrîni roşii la faţă, îmbrăcaţi de carnaval.
- Şi romanii, pînă cînd?
- Pînă la retragerea aureliană.
- Aşa de repede?
- Exit-ul sau, dacă preferi, dragă colega, complexul aurelian, repetă din amonte nenumăratele abandonări ale acestei ţări cu fel şi fel de nume. O retragere nesfîrşită, o nesfîrşită ştergere a urmelor de neşters prin fugă, furt, emigraţie, ghinion ori exil.
- Dar acum, că ne-am unit toţi acum un veac, nu rezistăm?
- Noi? Vag. Ei, alegoric. Noi ne răsfăţăm, ne răsfirăm.
- Pînă unde?
- De unde şi pînă unde să ştiu eu?
- Aşa e. Înţelepciunea nu face parte din istorie.
- De ce?
- Să scrii istoria e o victorie. O virtùte.

Victorie mărginită de oglinda, în ghicitură, a amintirii. Şi a izvorului scris sau înscris în piatră, în piatră de mormînt ori fier ori limbă. Dar alta, şi lipsită de victorii, e memoria involuntară: prin ea trecutul pătrunde în acum ca furtună, nor toxic, spectru, cutremur, parfum şi, atît de rar, madlenă. Memoria istorică e funerară; memoria involuntară tulbură orice tezaur. Cel dacic, de pildă, dăruit post mortem romanilor. Nu în întregime, însă. Recent descoperite, monezile dacice neatinse de incursiunile romanilor şi ale hoţilor contemporani sînt, toate, nou-nouţe, neatinse nici de mîna comersantului. Ciudăţeniei i s-au dat mai multe explicaţii; cea mai interesantă susţine că aceste monezi nu erau făcute pentru schimb, ci pentru a bloca accesul demonilor din hăurile subterane la lumea luminată. Bani făcuţi capac pentru a răscumpăra liniştea oamenilor. Bani ca un ritual de netrecere. Money against time.

Dar, odată furaţi banii, monştrii din hăuri au putut intra în lume spre-a-şi face mendrele. Aşa, lipsiţi şi de tezaur şi de arhive, post-dacii au înţeles pe propria piele că Penuria e monstruoasă; că aura luciei sărăcii le luminează veşnica lor datorie - îndatorirea de a se mîntui ca victime ale unui păcat originar sau altul. Aşa că s-au creştinat din timp, întru sublimarea Penuriei prin sacrificiu gratuit. După cum calitatea banilor stă în cantitatea lor, esenţa spectrului (le revenant) stă în revenirea sa. Incertul peisaj spectral aduce o nelinişte ce e tămăduită de teroarea fascinantă a zeilor ori a altora. Prin cordonul zombilical spectrele prind viaţă şi renasc ca zombi. Astfel nombrilismul românesc al fiinţei dă de abisuri cu faţă umană, chit că înspăimîntătoare ori derizorie. Iar istoria? Istoria îşi ridică ritual fortăreţele pe care le împing în aerul simulacrelor zombii ieşind de unde, pînă unde?

De Duminica Orbului să contemplăm bogăţia de îngeri de pe vîrful acului, pentru că în restul săptămînii roiesc zombii prin psihicul naţiei - psihic care mă îndoiesc că ar fi altceva decît arena unei psihomahii vehiculate în română:

Ce centenar să nu se vrea mileniu? Acela al prieteniei noastre?