Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Salutări de pe lumea cealaltă


Bogdan Ghiu

24.04.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Deşi este eminamente carnivoră şi mai cu seamă antropofagă, mîncătoare de carne de om, presa se comportă, totuşi, rumegător: mestecă şi remestecă la nesfîrşit aceleaşi fapte, pe care le prezintă drept "evenimente". Şi nu numai atît: o face fără a-i fi dat încă măselele adevărate, "de minte" (adică fără să aibă profuzime, "fund" al gurii), cu aceiaşi – cîţiva – dinţi din faţă ("trei dinţi din faţă", cum suna titlul unui roman al lui Marin Sorescu) printre care, de multe ori, ce-i mai bun scapă sau rămîne neprelucrat, sub un "palat" care nu receptează şi nu sintetizează întreaga paletă a savorilor realităţii, trecînd apoi bolul prin aceleaşi stomace intelectuale, pentru a produce la infinit aceleaşi "interpretări" şi aceleaşi "idei" preambalate, fără gust şi incert nutritive. De fapt, muşcă la nesfîrşit şi ne dă să înghiţim pe nemestecate, închizîndu-ne gura.

Progresul tehnologic (automatizat el însuşi ca proces, sub forma singurei "revoluţii permanente" pe care istoria va fi reuşit s-o producă) ne oferă însă, chiar fie şi numai pentru a încercui complet piaţa, o şansă internă, o posibilitate intrasistemică de răspuns, mai precis, literalmente, de replică: aceea de a ne opune sistemului mediatic de masă printr-o individualizare (şi chiar personalizare) a comunicării capabile să-l dubleze în mod capilar.

Recent, s-a lansat (şi) în România foarte noua tehnologie 3G: videotelefonie mobilă. Connex şi Realitatea TV au făcut-o cu tamtam, Orange, în asociere cu Pro TV şi Antena 1, ceva mai discret. Reţele peste reţele, reţele în reţea, parazitare de paraziţi. Care pe care şi cine pe cine. Viaţă mondial-intestină şi intestinală.

Dar se va uita însă cineva cu adevărat la televizor pe ecranul telefonului fix? De ce nu? Tot ce mişcă trezeşte curiozitatea, şi ştim bine că oferta creează nevoia, deci consumul – frenetic.

După camera foto încorporată, telefonia fixă îşi adaugă acum şi televiziunea, care nu mai este, astfel, nevoită să ne aştepte să ne întoarcem acasă ca să ne pună să muncim şi în timpul liber pentru a produce, în contul ei, "audienţă". Pînă acum, mai scriam şi mai citeam cîte ceva prin telefoanele noastre mobile, sub formă de SMS-uri, pentru a nu ne dezalfabetiza în totalitate, dar acum imaginea va elimina pînă şi de aici textul. Vom comunica exclusiv prin imagini.

Dar ce fel de imagini? Se mai poate vorbi de imagine în cazul acesta? Ceea ce se transmite pe tot mai măruntele ecrane ale telefoanelor noastre mobile (pe care încă le mai ţinem în mînă, încă le mai putem mînui la exterior, dar care foarte curînd, graţie noii "noi alianţe" cu ştiinţele şi tehnologiile vieţii, ne vor pătrunde, "organic", în corp) împinge pînă şi atît de criticabila-criticata televiziune în derizoriu, urmînd ca aceasta să ne aştepte (pîndească), totuşi, sub formă de "cinematograf" personal, la domiciliu, învăluindu-ne panoramic dar mai cu seamă sonor în "bule" de trăire amplificată prin care orice şoaptă devine tunet şi orice fîşîit, cutremur de pămînt.

Nu, nu se mai poate vorbi în nici un caz de imagine. Iar cei care vor trebui să atace nu mai pot să fie, oricît de critici s-ar dovedi, artiştii (tradiţional-tradiţionalişti) ai textului, ai discursului, care au rămas cu totul pe dinafară (nemaiavînd altă şansă decît de a produce, după modelul "Dan Brown" – nume de cod –, un fel de legende pentru benzi desenate pe care să le prezinte sub titulatura anacronică, dar încă prestigioasă, de "romane", operă la care un Umberto Eco, de altfel, ca semiotician-profet ce se află, a şi trecut), ci tocmai artiştii imaginii, din film, fotografie şi spectacol. Sînt mai bine plasaţi, şi mai nemijlocit ameninţaţi. Sînt mai aproape, istoriceşte vorbind, de duşman.

Fluxul comunicaţional audio şi video propus de telefonia mobilă spectralizează, cum anunţa, vai, Derrida, total lumea, prezenţa. Şi tocmai aici este paradoxul "teletehnologiei": instantaneitatea prezenţei prin/în reţea, existenţa în "cîmp" (care tinde să devină una cu cîmpul lumii şi al co-prezenţei "pe astă lume" în general) are ca preţ tocmai "fantomalizarea" apariţiei. Ne putem vedea/auzi unii pe alţii, dar nu numai ca "semne de viaţă" minimale, ci şi cu inima strînsă, ca de pe lumea cealaltă.

Dacă nu cumva tocmai aici va fi stînd tot secretul, întreaga "magie", adevărata bucurie. În lumea banal-traumatică (unii o numesc "post-traumatică") în care trăim, avem nevoie să comunicăm, să ne vedem/auzim unii pe alţii, să ne asigurăm reciproc că sîntem bine, sănătoşi şi chiar fericiţi (tocmai pentru simplul fapt că sîntem bine, sănătoşi, vii). Viaţa contemporană presupune moartea, accidentul (şi aici fie-mi îngăduit să fac trimitere la alt corifeu al gîndirii apocaliptic-critice postmoderne: Paul Virilio), care pot surveni oricînd, la tot pasul, ca umbră inseparabilă a progresului. Existăm pe fundal de catastrofă virtuală permanentă, aşa cum mass-mondo-media ţin să ne asigure în permanenţă.

Şi atunci, trebuie să dublăm, să contrăm, să întrerupem fluxurile de omniprezenţă a răului arbitrar prin "breaking news"-uri de ştiri nonmediatice, civile, pur existenţiale, de "viaţă nudă", despre noi înşine. Apărem, tehnologic, spectrali, ca nişte stafii pentru că tocmai asta şi suntem, virtual, de fapt: nişte supravieţuitori de profesie, într-o lume care a devenit cu acte în regulă, la nivel cotidian, "lumea cealaltă". Naufragiaţi pe ocenul media, comunicăm insular, minimal, încercînd să recompunem arhipelagul speciei umane. Arhipelogosul, cum l-am numit cîndva.

Televiziunea este cinema-ul pe care şi-l face fiecare, întreaga lume, şi care ucide cinematograful, spunea acum aproape două decenii Gilles Deleuze. Va deveni oare, la rîndul ei, telefonia mobilă, pe noua treaptă a escaladei tehnologice pe care păşim, asasina istorică de serviciu a televiziunii, individualizînd mass-mediaticul care, o clipă, sub forma aşa-numitelor "reality show"-uri, păruse a coloniza definitiv viaţa civilă, banalitatea vie şi existenţialitatea nudă? Dacă altceva nu mai rămîne de sperat, să sperăm măcar atît, asta. Impersonala tehnologie devine pasionanta saga a înseşi vieţii umanităţii. Trece prin noi, nici măcar actori-spectatori nu mai sîntem, ci scena însăşi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer