O mie nouă sute optzeci și patru

Citiți o cronică a acestei cărți.


George Orwell (pseudonimul literar și jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) s-a născut în 1903 în India și a murit de tuberculoză la Londra, în 1950. Tatăl său era funcționar public în administrația engleză din India. Orwell a studiat la Eton între 1917 și 1921, publicînd în diferitele reviste ale colegiului, iar între 1922 și 1927 s-a angajat în cadrul Poliției Imperiale Indiene din Birmania, experiență pe care a reconstituit-o mai tîrziu în romanul Zile birmaneze (1934). Prima sa carte, Fluierînd a pagubă prin Paris și Londra (1933), este o relatare emoționantă și mai ales comică a celor cîțiva ani de sărăcie autoimpusă pe care i-a trăit după ce s-a întors în Europa. Printre romanele sale din anii '30 se numără Fiica unui cleric (1935) și O gură de aer (1939), dar adevărata recunoaștere i-au adus-o alte două proze, tip reportaj: Drumul către Wigan Pier (1937), despre viața la limita sărăciei a minerilor dintr-un orășel din Lancashire, și Omagiu Cataloniei (1938), despre propria sa experiență din timpul Războiului Civil din Spania. "Asemeni Hannei Arendt, Orwell a fost un om de stînga. El nu a fost însă niciodată comunist, iar Omagiu Cataloniei este expresia cea mai directă a dezgustului resimțit de acest scriitor britanic, profund ostil ipocriziei imperiale din propria sa țară, în fața infamiei politrucilor staliniști" (Vladimir Tismăneanu). Între 1943 și 1945, ca director literar la Tribune, a publicat numeroase articole literare și politice, colaborînd în același timp la Observer și la Manchester Evening News. Fabula politică Ferma Animalelor (1945) și distopia O mie nouă sute optzeci și patru (1949) sînt cele mai populare romane ale lui Orwell, traduse în întreaga lume. În 1968, Sonia Orwell și Ian Angus i-au editat, în patru volume, eseurile, publicistica și corespondența.


Într-o zi senină și friguroasă de aprilie, exact cînd ceasurile bat ora treisprezece, Winston Smith, cu bărbia înfundată în piept ca să scape de vîntul care-l ia pe sus, se strecoară iute printre ușile de sticlă ale Blocului Victoria, deși nu destul de repede cît să împiedice un vîrtej de praf și nisip să pătrundă o dată cu el. Holul blocului miroase a varză călită și a preșuri vechi. La unul dintre capete se află un afiș mult prea mare pentru interior, care înfățișează figura enormă, lată de peste un metru, a unui bărbat în vîrstă de vreo patruzeci și cinci de ani, cu o mustață neagră și stufoasă, și cu trăsături frumoase, dar dure. Winston se îndreaptă spre scări. Nu are nici un rost să încerce la lift. Chiar și în vremurile cele mai bune funcționează numai din cînd în cînd, iar în prezent curentul electric este tăiat în timpul zilei, ca parte integrantă a campaniei de economisire organizate în pregătirea Săptămînii de Ură. Apartamentul lui se găsește la etajul șapte, așa încît Winston, care are treizeci și nouă de ani și o ulcerație varicoasă deasupra gleznei drepte, o ia încet pe jos, oprindu-se de mai multe ori să se odihnească. Pe fiecare palier, figura cea enormă, așezată față în față cu ușa liftului, îl privește insistent de pe perete. Este una dintre pozele acelea în așa fel realizate, încît ochii te urmăresc din orice unghi. Sub ea scrie:


Înăuntru, în apartament, o voce melodioasă citește o listă de cifre legate de producția de fontă. Vocea vine dintr-o placă de metal dreptunghiulară, ca o oglindă estompată, care face corp comun cu suprafața peretelui din dreapta. Winston răsucește un buton și vocea slăbește întrucîtva, deși cuvintele încă se mai disting. Aparatul - numit tele-ecran - poate fi dat mai încet, dar nu ai cum să-l închizi de tot. Winston se duce la fereastră: are o constituție fragilă, e mai degrabă mic de statură, iar salopeta albastră, care este uniforma Partidului, nu face decît să scoată în evidență cît e de slab. Are un păr foarte blond și o față sangvină de felul ei, cu pielea înăsprită de săpunul prost, de lamele de ras tocite și de frigul iernii care tocmai a trecut.

Afară, chiar și prin obloanele coborîte, atmosfera arată friguroasă. Pe stradă, jos de tot, vîntul bate în vîrtejuri care stîrnesc praful și hîrtiile împrăștiate și, deși soarele strălucește, iar cerul etalează un albastru strident, parcă nimic nu are culoare, cu excepția afișelor lipite peste tot. Figura cu mustață neagră te privește insistent de sus în jos, de la orice colț de stradă mai mare. Și pe fațada casei de vizavi este una. fratele cel mare stă cu ochii pe tine - zice textul, iar ochii negri scormonesc adînc în ochii lui Winston. Mai jos, la nivelul străzii, este un alt afiș, rupt la un colț, care flutură din cînd în cînd în bătaia vîntului, acoperind și descoperind un singur cuvînt: SOCENG. Undeva, mai departe, un elicopter coboară printre acoperișuri, stă cîte o clipă suspendat, ca o albăstrea, apoi se ridică din nou, zburînd în cercuri. Este patrula de poliție, care-și bagă nasul prin casele oamenilor. Dar patrulele nu contează. Poliția Gîndirii - numai ea contează.

În spatele lui Winston, vocea de la tele-ecran îi dă înainte despre fontă și despre depășirea celui de-al Nouălea Plan Trienal. Tele-ecranul recepționează și transmite simultan. Orice sunet pe care l-ar scoate Winston, mai tare decît o șoaptă foarte slabă, poate fi captat; în plus, atîta timp cît se află în cîmpul vizual al plăcii de metal, poate fi și văzut, nu numai auzit. Sigur că nu ai cum ști, în fiecare moment, dacă ești sau nu ascultat. Cît de des, sau după ce criterii intră Poliția Gîndirii pe fiecare post individual este ceva ce ține de domeniul presupunerilor. N-ar fi imposibil nici să urmărească tot timpul pe toată lumea. În tot cazul, pot intra pe firul tău cînd au ei chef. Te obligă să trăiești - și de fapt chiar așa trăiești, dintr-o obișnuință devenită instinct - cu presupunerea că orice sunet pe care-l scoți este ascultat și orice mișcare observată, afară de cazul cînd, să zicem, stai pe întuneric.

Winston rămîne cu spatele la tele-ecran. E mai sigur așa, deși, cum știe prea bine, chiar și un spate poate spune ceva. La un kilometru depărtare, se înalță Ministerul Adevărului, unde lucrează el, ca un turn uriaș, alb, deasupra peisajului mohorît. Uite, se gîndește Winston cu un vag dezgust, uite cum arată Londra, principalul oraș al Aerobazei Unu, care, la rîndul ei, este a treia provincie a Oceaniei ca număr de locuitori. Își stoarce memoria după vreo amintire din copilărie care să-i spună dacă Londra a fost dintotdeauna așa. Oare întotdeauna au existat străzile astea cu case din secolul nouăsprezece, degradate, cu pereții proptiți în stîlpi de lemn, cu ferestrele astupate cu carton, cu acoperișurile de tablă ruginite, cu zidurile alea stupide ridicate în fața grădinilor și care se prăbușesc în toate direcțiile? Sau locurile bombardate, unde praful de ciment se ridică în vîrtejuri și buruienile cresc pe ici, pe colo, peste grămezile de moloz? Sau locurile în care bombele au curățat porțiuni mai mari și unde au răsărit coloniile alea abjecte de cocioabe de lemn, ca niște cotețe? Oricum, n-are rost - nu-și mai amintește: tot ce a mai rămas din copilăria lui este o serie de imagini foarte limpezi, dar care nu vin pe nici un fel de fundal și care sînt pentru el, cele mai multe, de neînțeles.

Ministerul Adevărului - în Nouvorbă, Minadev - te izbește fiindcă este cu totul diferit de orice altă clădire vizibilă în jur. Este o structură înaltă, imensă, de beton armat alb, strălucitor, în formă de piramidă, care se ridică, terasă după terasă, pînă la trei sute de metri înălțime. De unde stă Winston, se disting foarte bine cele trei lozinci ale Partidului, scrise cu litere elegante pe fațada albă ca zăpada:


Ministerul Adevărului ar avea, după cîte vorbesc oamenii, vreo trei mii de încăperi deasupra pămîntului și ramificațiile corespunzătoare dedesubt. Trei alte clădiri mai există, împrăștiate prin Londra, asemănătoare ca aspect și ca mărime. Clădirile astea domină arhitectura din jur în așa măsură, încît de pe acoperișul Blocului Victoria le poți vedea pe toate patru deodată. Sînt sediile celor patru Ministere care-și împart între ele aparatul de guvernămînt: Ministerul Adevărului, care se ocupă cu știrile, cu distracțiile, cu educația și cu artele frumoase; Ministerul Păcii, care se ocupă cu războiul; Ministerul Iubirii, care se ocupă cu menținerea ordinii și disciplinei, și Ministerul Abundenței, care răspunde de treburile economice. În Nouvorbă, numele lor sînt Minadev, Minipax, Miniiub și Minabund.

Dintre toate, Ministerul Iubirii este cel cu adevărat înspăimîntător. Nu are deloc ferestre. Winston nu a fost niciodată înăuntru și nici măcar nu s-a apropiat de clădire la mai puțin de o jumătate de kilometru. Este imposibil să intri acolo altfel decît cu treburi oficiale, și chiar și atunci pătrunzi numai printr-un labirint de rețele de sîrmă ghimpată, uși de oțel și cuiburi de mitralieră camuflate. Pînă și străzile care duc la barierele lui exterioare gem de gardieni cu mutre de gorile, îmbrăcați în uniforme negre și înarmați cu bastoane.

Winston se întoarce brusc. Și-a compus pe față acea expresie de optimism liniștit pe care este indicat s-o arborezi cînd stai cu fața la tele-ecran. Traversează camera și merge în bucătărie. Plecînd de la Minister la ora prînzului, și-a sacrificat masa de la cantină, deși știe foarte bine că nu are nimic de mîncare în bucătărie, afară de un codru de pîine neagră pe care trebuie să și-l păstreze pentru mîine dimineață. Ia de pe un raft o sticlă cu un lichid incolor și cu o etichetă albă pe care scrie GIN VICTORIA. Băutura răspîndește un miros grețos, uleios, ca de alcool chinezesc de orez. Winston își toarnă o ceașcă aproape plină, își pregătește simțurile pentru un șoc și dă pe gît conținutul ceștii ca pe un medicament.

În clipa următoare, fața i se face roșie, iar ochii încep să-i curgă. Băutura respectivă este un fel de apă tare și, în plus, cînd o înghiți, ai senzația că te izbește cineva în cap, pe la spate, cu un baston de cauciuc. Și totuși, după doar cîteva clipe, arsura din burtă i se stinge și viața începe să i se pară mai veselă. Ia o țigară dintr-un pachet șifonat pe care scrie ȚIGĂRI VICTORIA și, din neatenție, o întoarce în poziție verticală: uite, s-a scurs tutunul pe jos. Mai ia una, de astă dată cu mai mult succes. După care, merge înapoi în cameră și se așază la o măsuță aflată în stînga tele-ecranului. Din sertarul măsuței scoate un toc, o călimară cu cerneală și un volum gros, format mare, cu foi albe, cu spatele roșu și coperta de culoarea marmorei.

Din cine-știe-ce motiv, tele-ecranul din apartamentul lui este așezat într-o poziție neobișnuită. În loc să troneze, cum se întîmplă de obicei, în peretele din fund, de unde poate supraveghea toată încăperea, aici este încastrat în peretele lateral, față în față cu fereastra. La un metru depărtare de tele-ecran, peretele formează o nișă, destinată probabil, cînd se construise blocul, unor rafturi de cărți. Nișa aceasta nu este foarte adîncă, atîta cît să încapă scaunul pe care stă Winston acum, cu spatele lipit de perete, în așa fel încît să rămînă în afara cîmpului de acțiune al tele-ecranului, cel puțin a cîmpului vizual. Sigur că tot poate fi auzit, dar, atîta timp cît stă în poziția de acum, nu poate fi văzut. Lucrul pe care are de gînd să-l facă i-a fost sugerat, în parte, de această geografie neobișnuită a camerei.

I-a mai fost sugerat și de cartea pe care a scos-o din sertar. Este o carte mai mult decît frumoasă. Are o hîrtie netedă, de cea mai bună calitate, îngălbenită puțin de trecerea timpului, cum nu se mai fabrică de cel puțin patruzeci de ani. Iar el, Winston, bănuiește că este mult mai veche de atîta. A văzut-o aruncată în vitrina unei prăvălii de vechituri unde mirosea a mucegai, dintr-o mahala a orașului - nici nu mai ține minte în care anume -, și a fost năpădit, acolo, pe loc, de dorința irezistibilă de a o cumpăra. Membrii Partidului nu au voie, în principiu, să intre în magazinele obișnuite - "să cumpere de pe piața neagră", cum se spune -, dar regula nu se respectă cu strictețe, pentru că sînt o mulțime de lucruri, de pildă șireturi de pantofi sau lame de ras, de care este practic imposibil să faci rost de altundeva. Atunci, demult, cînd a văzut cartea în vitrina aceea, a aruncat cîte o privire în susul și în josul străzii și pe urmă s-a strecurat înăuntru și a cumpărat-o la prețul de doi dolari cincizeci. La vremea aceea, nu o voia pentru nimic anume. A adus-o acasă, în servietă, cu sentimentul vinovăției. Chiar și fără să scrie nimic în ea, este un obiect care îl poate compromite.

Ceea ce are de gînd să facă este să-și țină, de azi înainte, un jurnal. Așa ceva nu este ilegal - nimic nu este ilegal, din moment ce nu mai există legi -, dar, dacă este descoperit, se poate aștepta, pe bună dreptate, să fie pedepsit cu moartea. Sau cu cel puțin douăzeci și cinci de ani într-un lagăr de muncă silnică. Pune o peniță în toc și-și trece limba peste ea, ca să se ducă unsoarea. Sigur că tocul este un instrument arhaic și nu se mai folosește nici pentru semnături, dar el și-a făcut rost de unul pe ascuns și cu oarecare dificultate, pur și simplu fiindcă are sentimentul că hîrtia asta frumoasă și lăptoasă merită scrisă cu o peniță adevărată, și nu scrijelită cu creionul chimic. Adevărul este că lui Winston îi vine și greu să scrie de mînă. În afară de unele notițe foarte scurte, totul se dictează la scrievorbitor - ceea ce, bineînțeles, nici nu se pune problema să facă în momentul de față. Își înmoaie penița în cerneală, după care ezită... Îi trece un fel de fior prin stomac. Să pună pe hîrtie data - datarea jurnalului este actul decisiv. Scrie cu litere mici, trasate stîngaci:
4 aprilie 1984

Se reazemă de perete cu un sentiment de totală neajutorare. În primul rînd, nu știe deloc sigur dacă este, într-adevăr, anul 1984. Cam atît ar trebui să fie, pentru că este aproape convins că are treizeci și nouă de ani și parcă ține minte că anul nașterii lui era 1944. Sau '45? În ziua de azi, cine mai poate stabili o dată oarecare cu o aproximație mai mică de un an sau doi?

Și pentru cine - gîndurile îi sar brusc de la una la alta - pentru cine ține el jurnalul ăsta? Pentru cei viitori, pentru cei care nu s-au născut încă. Mintea îi zăbovește cîteva momente asupra datei nesigure de pe foaia de hîrtie, după care face un nou salt, izbindu-se de cuvîntul din Nouvorbă dublugîndi. Parcă acum își dă seama, pentru prima oară, de grozăvia lucrului de care s-a apucat. Cum ai putea să comunici cu viitorul? Nu e cu putință - prin natura însăși a lucrurilor. Din două, una: ori viitorul o să fie la fel ca prezentul, în care caz nu l-ar mai asculta nimeni pe el, ori o să fie altfel decît prezentul, drept care ce sens ar mai avea demersul lui?

Un timp, rămîne uitîndu-se prostește la hîrtie. Tele-ecranul transmite acum o muzică stridentă, militărească. Lui Winston i se întîmplă ceva curios: nu numai că pare să-și fi pierdut capacitatea de a se exprima, dar parcă a uitat și ce voia de la bun început să comunice. De săptămîni întregi se pregătește pentru acest moment și nu i-a trecut niciodată prin minte că i-ar mai trebui și altceva în afară de curaj. Scrisul în sine este o treabă ușoară. Tot ce are de făcut este să aștearnă pe hîrtie interminabilul monolog pe care și-l tot repetă în gînd de ani de zile. Ei da, dar uite că, în clipa asta, pînă și monologul i-a amuțit. Pe deasupra, ulcerația varicoasă de deasupra gleznei a început să-i dea niște mîncărimi insuportabile. Nu îndrăznește să se scarpine, pentru că ori de cîte ori se scarpină i se inflamează și mai tare. Secundele trec una după alta. În mintea lui se amestecă albeața paginii din fața lui cu mîncărimea pielii de deasupra gleznei, cu zbierătele muzicii și cu o oarecare amețeală, din cauza ginului. Deodată, începe să scrie așa, pur și simplu, ca un nebun, numai parțial conștient de ce așterne pe hîrtie. Are un scris mărunt, dar ca de copil, care se ridică și coboară pe pagină, mîncînd mai întîi literele mari și, pînă la urmă, și punctuația:

4 aprilie 1984. Aseară la cinema. Numai filme de război. Unul foarte bun cu un vapor plin de refugiați, bombardat undeva în Mediterana. Publicul distrat de imaginile cu un grăsan care încerca să scape înot, dar un elicopter se ținea scai de el, mai întîi ți-l arăta plescăind prin apă ca un porc de mare, pe urmă îl vedeai prin luneta de la mitraliera elicopterului și pe urmă era făcut ciur și marea devenea roz în jurul lui și se scufunda atît de brusc, parcă găurile ar fi lăsat apa să intre în el. Publicul care urla rîzînd cînd s-a dus la fund. pe urmă ți-arăta o barcă de salvare plină cu copii și un alt elicopter care se oprise deasupra lor. era o femeie între două vîrste, poate evreică, și stătea în față cu un băiețel de vreo trei ani în brațe. băiețelul țipa de frică și-și vîra nasul între sînii femeii parcă ar fi vrut să se bage în ea cu totul și femeia îl strîngea în brațe și-l liniștea deși și ea era verde de frică, acoperindu-l tot timpul cît putea de mult, parcă ar fi crezut că brațele ei îl pot apăra de gloanțe. pe urmă elicopterul a lansat un obuz de douăzeci de kilograme direct în ei, o flamă îngrozitoare și barca s-a făcut toată pulbere. pe urmă a fost o secvență superbă un braț de copil zburînd sus sus sus sus de tot în aer un elicopter cu un aparat de filmat în bot probabil la urmărit în sus și ropote de aplauze de la locurile partidului dar o femeie din rîndurile de proli a început brusc să facă gură și să țipe că nar fi trebuit să arate așa ceva nu de față cu copiii ar fi trebuit mai bine să nu de față cu copiii nui cînd poliția a scoso afară nu cred ca pățit ceva cui îi pasă ce zic prolii tipică reacție de proli ăștia niciodată

Winston se oprește din scris la fel de brusc, printre altele fiindcă îl ține un junghi în coaste. De ce-o fi turnat tot șirul ăsta de inepții? Dar, curios lucru, în timp ce le scria, i s-a limpezit în minte un incident cu totul deosebit. Atît de deosebit, încît aproape că-i vine să-l aștearnă pe hîrtie. Iată, acum realizează că tocmai din cauza acestui incident s-a hotărît el să vină acasă și să-și înceapă jurnalul astăzi, și nu în altă zi.

S-a petrecut chiar azi-dimineață, la Minister - dacă se poate spune că un lucru atît de vag a avut într-adevăr loc.

Cu puțin înainte de ora unsprezece, la Secția Documente, unde lucrează Winston, lumea își căra scaunele afară din boxe și le așeza în mijlocul holului principal, în fața tele-ecranului cel mare, pregătindu-se pentru cele Două Minute de Ură. Winston își căuta și el un loc pe unul dintre rîndurile de mijloc, cînd în hol au apărut, practic în același timp, două persoane pe care le știa din vedere, dar cu care nu a intrat niciodată în vorbă. Una era o fată cu care se întîlnește de multe ori pe coridoare. Nu știe cum o cheamă, dar știe că lucrează la Secția Literatură. Probabil că face cine-știe-ce muncă mecanică la vreuna dintre mașinile de scris romane, fiindcă a văzut-o de cîteva ori cu mîinile unsuroase și cu cîte o cheie articulată în buzunarul de la salopetă. Ca fată, pare sigură pe ea și are un păr negru bogat, pistrui pe față și mișcări iuți și atletice. Să tot aibă vreo douăzeci și șapte de ani. În jurul taliei de la salopetă avea prinsă o eșarfă roșie îngustă, emblema Ligii Tineretului Anti-Sex, pe care și-o petrecuse de mai multe ori, destul de strîns ca să-i scoată în relief frumusețea șoldurilor. Lui Winston i-a displăcut fata asta din primul moment în care a văzut-o. Știe și de ce. Din cauza atmosferei de gazon de hochei și de băi reci și de excursii în grup și în general de castitate pe care reușește s-o creeze în jurul ei. Winston detestă aproape orice femeie, și mai ales pe cele tinere și drăguțe. Femeile, mai ales cele tinere, sînt întotdeauna cele mai fanatice susținătoare ale Partidului, cele care înghit orice slogan, care fac spionaj amator și care te toarnă urgent dacă te miros de neortodoxie. Dar fata asta, în mod special, îi lasă impresia, ori de cîte ori o vede, că este mai periculoasă decît multe altele. Odată, cînd treceau unul pe lîngă altul pe coridor, fata i-a aruncat o privire piezișă care parcă l-a străpuns și, pentru o clipă, a fost cuprins de o panică oarbă. Atunci i-a trecut pentru prima oară prin minte ideea că ar fi putut lucra pentru Poliția Gîndirii. Sigur că era puțin probabil așa ceva, dar iată, și azi-dimineață, ca de fiecare dată cînd s-a întîlnit cu ea, a avut un sentiment de neliniște ciudată, un amestec de teamă și dușmănie.

Cealaltă persoană era un bărbat pe care-l cheamă O'Brien, membru al Partidului Interior, care deține un post atît de important și de sus-pus, încît Winston știe doar foarte vag cu ce anume se ocupă. Oamenii de pe scaune au scos un murmur văzînd salopeta neagră a unui membru al Partidului Interior. O'Brien este un bărbat voinic, aproape masiv, cu ceafa groasă și cu figura aspră, ironică și brutală. Și totuși, în ciuda aspectului său înfricoșător, are un anume farmec în comportament, o mișcare de a-și potrivi mai bine ochelarii pe nas, care te lasă cumva fără replică - deși lui Winston nu-i este foarte clar în ce fel -, un gest neașteptat de manierat. Un gest care, dacă ar mai gîndi cineva în acești termeni, amintește de un nobil din secolul nouăsprezece, care îți întinde cutia cu tutun de prizat. Winston l-a mai văzut pe O'Brien poate de zece ori în tot atîția ani, dar, curios lucru, se simte foarte tare atras de el, nu numai fiindcă îl intrigă contrastul dintre aspectul lui rafinat și fizicul de boxer profesionist, ci mai degrabă din cauza unei convingeri ținute secretă - sau poate nici măcar dintr-o convingere, ci dintr-o speranță -, și anume că ortodoxia politică a lui O'Brien nu este perfectă. Este ceva în figura lui care sugerează automat acest lucru. Și, de fapt, poate nici măcar nu este neortodoxie ceea ce i se citește pe față, ci pur și simplu inteligență. Oricum, are înfățișarea unui om cu care ai putea sta de vorbă, dacă ai reuși să păcălești cumva tele-ecranul și să-l prinzi singur. Winston personal nu a făcut, însă, niciodată nici cel mai mic efort de a-și verifica presupunerea, fiindcă adevărul este că nu are cum să facă așa ceva.

Cînd a intrat în holul cu scaune, O'Brien s-a uitat la ceas și, văzînd că era aproape ora unsprezece, s-a hotărît, evident, să rămînă acolo, la Secția Documente, pentru cele Două Minute de Ură. S-a așezat pe același rînd cu Winston, cîteva scaune mai departe. O femeie mică de statură, cu părul de culoarea nisipului, care lucrează în boxa de lîngă cea a lui Winston, s-a așezat între ei. Fata cu părul negru stătea exact în spate.

În clipa următoare, tele-ecranul cel mare din fundul sălii a slobozit un glas sinistru, ca scrîșnetul unei mașinării neunse. Un zgomot care îți strepezea dinții și-ți ridica părul la ceafă. Începuse Ura.

Ca de obicei, pe ecran a apărut chipul lui Emmanuel Goldstein, Dușmanul Poporului. Printre spectatori au început fluierăturile. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, a scos un țipăt de groază amestecată cu scîrbă. Goldstein este un renegat și un decăzut care odată, cu mult timp în urmă - nimeni nu-și mai amintește cu siguranță cît anume - a fost una dintre figurile de frunte ale Partidului, aproape la același nivel cu Fratele cel Mare însuși; pe urmă, s-a angajat în activități contrarevoluționare, a fost condamnat la moarte, dar, nu se știe cum, a scăpat și a dispărut ca prin minune. Programul celor Două Minute de Ură variază de la o zi la alta, dar nu este zi în care Goldstein să nu fie personajul principal. El este primul trădător, cel dintîi care a pătat puritatea Partidului. Toate ticăloșiile îndreptate împotriva Partidului care au urmat, toate trădările, actele de sabotaj, ereziile, deviațiile - toate au izvorît direct din teoriile lui. Undeva, nu se știe bine unde, Goldstein este încă în viață și-și organizează comploturile: poate undeva dincolo de ocean, sub protecția străinilor care-l plătesc, sau, așa cum se zvonește din cînd în cînd, poate se ascunde pe undeva chiar pe teritoriul Oceaniei.

Lui Winston i s-a crispat diafragma. Ori de cîte ori vede chipul lui Goldstein, îl încearcă sentimente amestecate. Fața aia prelungă și osoasă de evreu, cu o coamă de păr alb, ca o aureolă, și cu bărbuța ascuțită, ca de țap. O figură inteligentă și totuși eminamente demnă de dispreț: poartă o pereche de ochelari proptiți pe vîrful nasului, care îi dau o înfățișare de prostie senilă. Seamănă cu o oaie și chiar și în voce are niște inflexiuni care aduc a behăituri.

De pe ecran, Goldstein și-a debitat, ca de obicei, atacul veninos împotriva doctrinelor Partidului, atac atît de exagerat și de ticălos, încît nici măcar un copil n-ar fi trebuit să se lase păcălit de el, dar care, totuși, era exact atît de plauzibil, cît să-ți dea sentimentul alarmant că alții, cu mai puțin echilibru psihic, ar putea fi induși în eroare. L-a insultat pe Fratele cel Mare, a denunțat dictatura Partidului, a cerut încheierea imediată a păcii cu Eurasia, a solicitat libertatea cuvîntului, libertatea presei, libertatea de întrunire, libertatea de gîndire, zbierînd ca un isteric despre trădarea Revoluției - totul într-o vorbire polisilabică rapidă, ca un fel de parodiere a stilului obișnuit al oratorilor Partidului, care conținea chiar și termeni din Nouvorbă; ba chiar, mult mai mulți asemenea termeni decît folosește orice membru al Partidului în viața de toate zilele. Și în tot acest timp, ca să nu aibă nimeni nici cel mai mic dubiu asupra realității pe care o acopereau lătrăturile viclene ale lui Goldstein, în spatele lui, pe ecran, mărșăluiau interminabile coloane ale armatei eurasiene - rînduri peste rînduri de bărbați solizi, cu fețe asiatice imobile, care veneau în valuri pînă în primul plan al ecranului și pe urmă dispăreau, pentru a fi înlocuite de altele exact la fel. Tropăitul ritmic și monoton al cizmelor soldaților forma fundalul vocii behăitoare a Dușmanului Poporului.

Nu s-au scurs nici treizeci de secunde din cele Două Minute de Ură, și cel puțin jumătate dintre cei prezenți în sală începuseră deja să aibă manifestări necontrolate de furie. Fața aceea ca de oaie de pe ecran, mulțumită de sine, și sentimentul terifiant de forță, pe care-l dădea armata eurasiană din spatele ei, erau prea mult; și pe urmă, fie și numai vederea lui Goldstein sau gîndul la el provoacă automat frică și mînie. Goldstein este obiectul urii în mai mare măsură decît Eurasia sau Estasia, pentru că atunci cînd Oceania se află în stare de război cu una dintre cele două puteri, cu cealaltă este, în general, în relații de pace. Se petrece însă ceva ciudat: deși Goldstein este detestat și disprețuit de toată lumea, deși în fiecare zi și de o mie de ori pe zi, pe podiumuri, la tele-ecran, în ziare, în cărți teoriile lui sînt respinse, zdrobite, ridiculizate, strigate sus și tare, în auzul mulțimii, ca să se vadă ce prostii lamentabile sînt - în ciuda tuturor acestor lucruri, influența lui parcă niciodată nu slăbește. Întotdeauna se găsesc alți și alți naivi care se lasă seduși de el. Nu trece o zi în care Poliția Gîndirii să nu demaște spioni și sabotori care acționează la ordinele lui Goldstein, care se pare că este comandantul unei mari armate din umbră, al unei rețele secrete de complotiști care urmăresc să răstoarne ordinea de Stat. Frăția - cică așa s-ar numi. Umblă și unele vorbe, șoptite, despre o carte îngrozitoare, un compendiu al tuturor ereziilor, al cărei autor ar fi chiar Emmanuel Goldstein și care ar circula clandestin pe ici, pe colo. Este, din cîte se spune, o carte fără un titlu anume. Lumea vorbește despre ea - dacă are curajul să vorbească - spunîndu-i, pur și simplu, Cartea. Dar asemenea lucruri nu le afli decît din niște zvonuri vagi. Nici Frăția, nici Cartea nu sînt subiecte despre care un membru al Partidului să vorbească, dacă poate să le ocolească.

În al doilea minut, Ura a ajuns demență. Oamenii se foiau în sus și în jos pe scaune și zbierau în gura mare, făcînd eforturi disperate ca să acopere vocea behăitoare de la tele-ecran, care te scotea din minți. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, se făcuse stacojie la față, iar gura i se deschidea și se închidea de parcă ar fi fost un pește pe uscat. Pînă și chipul aspru al lui O'Brien se îmbujorase. Stătea drept pe scaun, cu pieptul solid umflîndu-i-se și tremurînd, ca și cum ar fi rezistat asaltului unui val uriaș. Fata cu părul negru din spatele lui Winston a început să țipe: "Porcule! Porcule!! Porc ordinar!!!" - și, la un moment dat, a apucat un dicționar gros de Nouvorbă și l-a aruncat în tele-ecran. Cartea l-a lovit pe Goldstein în nas și a ricoșat; dar vocea a continuat, netulburată de nimic. Într-un moment de luciditate, Winston s-a trezit că urla și el ca toți ceilalți și că izbea violent cu călcîiul în bara de la scaun. Ce este realmente îngrozitor la cele Două Minute de Ură nu este nici măcar faptul că fiecare trebuie să-și joace rolul, ci, dimpotrivă, că nimeni nu se poate abține de la a intra în joc. După prima jumătate de minut, orice prefăcătorie devine lipsită de sens.

Un extaz hidos al fricii și al dorinței de răzbunare, pofta de a ucide, de a tortura, de a zdrobi capete cu barosul s-a scurs, ca de obicei, prin întregul grup de spectatori ai Urii, ca un curent electric, transformîndu-l pe fiecare, chiar împotriva voinței sale, într-un dement care se schimonosea și zbiera. Și totuși, furia care te cuprinde în asemenea momente este o emoție abstractă, fără un azimut precis, pe care o poți comuta de la un obiect la altul, ca pe flacăra unei lămpi de sudură. Așa se face că vine cîte un moment, în care ura lui Winston nu se îndreaptă deloc spre Goldstein, ci, dimpotrivă, spre Fratele cel Mare, spre Partid și spre Poliția Gîndirii; în asemenea momente, inima lui se întoarce spre ereticul acela de pe ecran, alungat și batjocorit de toată lumea, singurul campion al adevărului și al logicii într-o lume de minciuni. Iar în clipa imediat următoare, redevine și el la fel ca toți ceilalți din jurul lui și tot ce se spune despre Goldstein i se pare și lui că este adevărul adevărat. În asemenea momente, ura lui secretă față de Partid se transformă în adorație, iar Fratele cel Mare se înalță precum un turn protector, neînfricat și de neînvins, care stă ca o stîncă în calea hoardelor Asiei, pe cînd Goldstein, deși se spune că este izolat și neajutorat, deși însăși existența lui rămîne de dovedit, capătă statura unui vrăjitor sinistru, capabil, prin simpla forță a vocii sale, să demoleze edificiul civilizației.

Uneori, Winston reușește chiar să-și orienteze ura în cutare sau cutare direcție, printr-un act de voință. De pildă, azi-dimineață, cu acel gen de efort cu care îți smulgi capul de pe pernă în toiul unui coșmar, și-a mutat ura de la bărbatul de pe ecran la fata cu părul negru din spatele lui. Prin minte i-au trecut niște halucinații vii și frumoase: se făcea că o bătea cu un bulan de cauciuc pînă o omora; se făcea că o lega de un stîlp în pielea goală și o ciuruia cu săgeți, ca pe sfîntul Sebastian; se făcea că o viola cu bestialitate și că-i tăia beregata chiar în momentul cînd ejacula înăuntrul ei. Și totuși, ceva tot a fost mai bine ca altă dată: și-a dat seama de ce o urăște atît de tare. O urăște pentru că e tînără, drăguță și fără sex, pentru că ar vrea să se culce cu ea și știe că n-o să facă niciodată treaba asta, pentru că în jurul taliei ei suple și frumoase, care parcă te roagă s-o cuprinzi cu brațul, nu este nimic altceva decît eșarfa aia roșie odioasă, simbolul agresiv al frigidității.

Ura și-a atins punctul culminant. Vocea lui Goldstein a devenit realmente o behăială și, pentru o clipă, figura i s-a schimbat într-un cap de oaie. Pe urmă, capul de oaie s-a transformat într-o figură imensă și înfiorătoare de soldat eurasian care înainta cu pistolul-mitralieră răpăind, de parcă ar fi vrut să sară afară din suprafața tele-ecranului, așa încît unii spectatori din rîndul întîi chiar se lăsaseră pe spate cu scaunele. Dar, în același moment, fiecare a scos cîte un oftat adînc de ușurare: figura cea monstruoasă s-a transformat în figura Fratelui cel Mare, cu părul negru, cu mustața neagră, plin de forță și de o liniște misterioasă, umplînd aproape tot ecranul. Nimeni nu mai auzea ce spunea Fratele cel Mare. Nu erau decît niște vorbe simple, de încurajare, de genul celor ce se rostesc în focul luptei și pe care nu le poți distinge una cîte una, dar care îți redau încrederea în tine prin simplul fapt că sînt rostite. Pe urmă, figura Fratelui cel Mare a dispărut, iar în locul ei au apărut cele trei lozinci ale Partidului scrise cu litere uriașe:


Dar figura Fratelui cel Mare parcă a mai stăruit pe ecran cîteva secunde, ca și cum efectul ei asupra retinelor spectatorilor ar fi fost prea viu pentru a se șterge imediat. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, s-a aruncat peste spătarul scaunului din față, și-a întins brațele spre tele-ecran, scoțînd un murmur tremurat, care suna ca un fel de "Mîntuitorul meu!", după care și-a îngropat fața în palme. Se vedea clar că se ruga. Deodată, brusc, întregul grup de spectatori au început să intoneze, profund, încet, ritmat: "Fra-te!... Fra-te!... Fra-te!..." - o dată, și încă o dată, și încă o dată, foarte lent, cu pauze mari între prima și a doua silabă. Era un sunet greu, bolborosit, curios de sălbatic, dincolo de care ai fi zis că se auzea tropăit de picioare goale și duduit de tam-tam-uri. Aproape o jumătate de minut a durat. Refrenul acesta se aude de multe ori, în momente de emoție covîrșitoare. Într-un fel, este un imn adus înțelepciunii și măreției Fratelui cel Mare, dar, mai mult decît atît, este un act de auto-hipnoză, de înăbușire intenționată a stării conștiente cu ajutorul unui sunet ritmat. Lui Winston i se pare, ori de cîte ori îl aude, că-i îngheață mațele. În timpul celor Două Minute de Ură, nu poate să nu ia parte și el la delirul general, dar această scandare subumană "Fra-te!... Fra-te!..." îi dă fiori de fiecare dată. Evident că scandează și el alături de toți ceilalți; ar fi imposibil să procedeze altfel. A-ți disimula sentimentele, a-ți controla mușchii feței, a face exact la fel ca toată lumea - acestea au devenit deja reacții instinctive. Dar există întotdeauna un interval de cîteva secunde, în care expresia din ochii lui l-ar putea trăda. Exact într-un asemenea moment de cumpănă s-a petrecut lucrul acela important - presupunînd că, într-adevăr, chiar s-a petrecut.

O clipă, nu mai mult, ochii lui și cei ai lui O'Brien s-au întîlnit. O'Brien se ridicase. Își scosese ochelarii și tocmai era pe punctul de a și-i potrivi la loc pe nas. Dar, timp de o fracțiune de secundă, ochii lor s-au întîlnit și, în răstimpul cît s-a petrecut acest lucru, Winston a înțeles - da, da, a înțeles! - că O'Brien gîndea la fel ca el. Între ei doi s-a schimbat un mesaj de neconfundat, ca și cum mintea fiecăruia s-ar fi deschis brusc și gîndurile ar fi zburat de la unul la celălalt prin ochi. "Sînt de partea ta" - i s-a părut că i-a spus O'Brien. "Știu precis ce gîndești, știu totul despre disprețul tău, despre ura ta, despre scîrba ta. N-avea grijă, sînt de partea ta!" Pe urmă, sclipirea aceea de înțelegere a dispărut, iar chipul lui O'Brien a devenit la fel de impenetrabil ca al tuturor celorlalți.

Asta a fost tot și deja nu mai este atît de sigur că s-a petrecut cu adevărat. Asemenea incidente nu au niciodată nici cea mai mică urmare. Tot ce fac este să mențină vie în el credința - sau speranța, mai degrabă - că și alții, afară de el însuși, sînt dușmanii Partidului. Poate că totuși zvonurile despre marile comploturi ilegale sînt adevărate - poate că Frăția chiar există! Cu toate nenumăratele arestări, mărturisiri și execuții, este imposibil să afirmi cu mîna pe inimă că Frăția este un mit și nimic mai mult. Uneori, Winston crede în existența ei, alteori nu. Nu are nici o dovadă, numai priviri fugare care pot să însemne orice sau să nu însemne nimic, frînturi de conversație la care mai trage uneori cu urechea, însemnări ilizibile pe pereții closetelor; odată, cînd s-au întîlnit doi inși care nu se cunoșteau, a văzut chiar o mișcare imperceptibilă a mîinii, care ar fi putut fi un semnal de recunoaștere. Totul ține de domeniul presupunerilor și chiar și incidentul de azi-dimineață mai mult ca sigur că fost în imaginația lui. După cele Două Minute de Ură, s-a dus înapoi în boxa lui, fără să se mai uite la O'Brien. Ideea de a merge mai departe, dincolo de acest contact de o clipă, nici nu i-a trecut prin minte. Ar însemna să-și asume un risc neînchipuit de mare, chiar și dacă ar ști cum să procedeze într-o asemenea situație. Timp de o clipă au schimbat o privire echivocă și cu asta, basta. Dar pînă și o privire echivocă devine un eveniment memorabil în singurătatea claustrată în care ești obligat să trăiești.

Winston se dezmeticește și își îndreaptă spatele pe scaun. Rîgîie, din cauza ginului care parcă îi vine înapoi. Ochii îi coboară înapoi pe pagină. Își dă seama că, în timpul cît a stat plonjat în meditații, a mai scris ceva, prin cine-știe-ce fel de dicteu automat. Dar nu mai este același scris neîndemînatic și crispat dinainte. Tocul îi alunecase cu voluptate peste hîrtia fină și așternuse niște litere mari și ordonate:


umplînd în felul acesta o jumătate de pagină.

Nu-și poate reprima un sentiment asemănător cu panica. Este absurd, din moment ce scrierea acestor cuvinte anume nu e cu nimic mai primejdioasă decît actul în sine de a-și ține un jurnal; dar, în prima clipă, îi vine să smulgă paginile irosite și să renunțe cu totul la proiectul pe care și l-a propus.

Și totuși, nu face așa ceva, fiindcă știe că nu are nici un sens. Fie că scrie JOS FRATELE CEL MARE, fie că nu scrie, este totuna. Fie că își ține jurnalul în continuare, fie că-l lasă baltă, este același lucru. Poliția Gîndirii tot o să pună laba pe el. A comis deja - ar comite-o oricum, chiar dacă n-ar scrie niciodată nimic pe hîrtie - crima esențială care le conține în ea pe toate celelalte. Crimăgîndit, așa se numește. Crimăgînditul nu este ceva ce poți ascunde la infinit. Te poți eschiva cu succes o vreme, poate chiar cîțiva ani, dar, mai devreme sau mai tîrziu, tot pun ei laba pe tine.

Întotdeauna noaptea - arestările au loc invariabil în toiul nopții. Cîte o mînă brutală te smulge brusc din somn, îți scutură umărul, o lumină îți orbește ochii, în jurul patului vezi un cerc de fețe împietrite. În marea majoritate a cazurilor, nu se face proces, și nici raport de arestare. Oamenii dispar pur și simplu - întotdeauna noaptea. Numele ți se scoate din arhive, orice urmă a tot ce ai făcut vreodată se șterge, însăși existența îți este negată și, pînă la urmă, uitată cu totul. Ești abolit, anihilat - vaporizat este termenul uzual.

O vreme se lasă cuprins de un fel de isterie. Începe să scrijelească neîngrijit, în mare grabă:

or să mămpuște cem pasă or să mămpușten ceafă num pasă jos fratele cel mare todeauna tempușcăn ceafă num pasă jos fratele cel mare

Oarecum rușinat, se reazemă de spătarul scaunului și pune tocul jos. În clipa următoare, îi sare inima din loc. Cineva bate la ușă.

Au și venit!! Rămîne nemișcat ca un șobolan, cu speranța deșartă că respectivul, oricine ar fi, o să plece după o singură încercare. Dar nu, bătaia în ușă se repetă. Cel mai rău lucru de pe lume este să tragi de timp, în asemenea situații. Inima îi duduie ca o locomotivă, dar trăsăturile feței, dintr-o lungă obișnuință, îi sînt, probabil, imobile. Se ridică de pe scaun și se duce greoi către ușă.


Cînd să pună mîna pe clanță, își dă seama că și-a lăsat jurnalul deschis pe măsuță. Chiar și de aici, de la ușă, din cealaltă parte a camerei, se poate citi JOS FRATELE CEL MARE - atît a scris de lăbărțat. Ce idioțenie de neimaginat! Adevărul este, însă, că nici în starea de panică în care a intrat nu a vrut să mînjească hîrtia aceea minunată închizînd cartea așa, cu cerneala încă neuscată.

Trage aer adînc în piept și deschide ușa. În clipa următoare, un sentiment de ușurare îl năpădește ca un val cald. Este o femeie palidă, care arată epuizată, cu părul ca un snop de paie și cu o față fără contur.
- Ăăăă, tovarășe, începe femeia cu o voce deznădăjduită, ca un fel de scîncet. Mi s-a părut mie că v-am auzit intrînd. Credeți c-ați putea veni pînă la noi să vă uitați puțin la chiuveta din bucătărie? S-a-nfundat și...

Este doamna Parsons, soția unuia dintre vecinii de palier. "Doamnă" este un apelativ destul de prost văzut de Partid - toată lumea ar trebui să-și spună "tovarăș" și "tovarășă" -, dar cu unele femei îți vine pe limbă instinctiv. Doamna Parsons este o femeie de vreo treizeci de ani, care arată, însă, mult mai în vîrstă. Parcă ar avea praf în ridurile de pe obraji. Winston o urmează pe coridor. Asemenea reparații de amator sînt pentru el un motiv de enervare aproape zilnică. Blocul Victoria este vechi, construit prin 1930 sau așa ceva, și se dărăpănează pe zi ce trece. Tencuiala plesnește tot timpul pe pereți și pe tavane, țevăria crapă la fiecare ger mai tăios, acoperișul lasă apa să se scurgă ori de cîte ori plouă sau ninge, instalația de încălzire funcționează, de obicei, la jumătate din capacitate - asta cînd nu este închisă de tot din motive de economie. Reparațiile, afară de cele pe care ți le poți face de unul singur, trebuie să fie aprobate de niște comisii unde se ajunge cu greu și cărora li se întîmplă să amîne cu cîte un an sau doi chiar și înlocuirea unui geam spart.
- Știți, Tom nu e acasă, îi explică doamna Parsons.

Apartamentul familiei Parsons este mai mare decît cel al lui Winston și tot dezordonat, dar din alte motive. Totul pare dărîmat și călcat în picioare, ca și cum tocmai a trecut pe-acolo vreun animal mare și brutal. Pe jos, peste tot, stau împrăștiate accesorii de sport - crose de hochei, mănuși de box, o minge de fotbal spartă, o pereche de pantaloni scurți, transpirați și întorși pe dos, iar pe masă tronează un teanc de farfurii murdare și niște caiete soioase. Pe pereți sînt atîrnate steaguri roșii - al Ligii Tineretului și al Spionilor - și un portret al Fratelui cel Mare, în mărime naturală. Miroase a varză călită, așa cum miroase în tot blocul de obicei, dar duhnește și mai acru a transpirație, un miros care vine - nu e foarte limpede cum, dar îți dai seama de asta de la primul iz - de la transpirația cuiva care nu este de față. Într-o cameră de alături, cineva se străduiește, cu un pieptene și o bucată de hîrtie igienică, să țină isonul muzicii militărești care încă se mai difuzează la tele-ecran.
- Știți, copiii..., explică din nou doamna Parsons, aruncînd o privire oarecum temătoare spre ușa camerei de alături. N-au fost afară azi, așa că sigur că...

Așa vorbește doamna Parsons de obicei, se oprește brusc în mijlocul propoziției. Chiuveta din bucătărie este plină aproape pînă sus cu o apă împuțită, verzuie, care miroase a varză mai tare decît orice altceva. Winston se lasă în genunchi și se uită la sifon. I se face silă că trebuie să pună mîna pe așa ceva, iar aplecatul este pentru el un calvar - în orice moment l-ar putea apuca tusea. Doamna Parsons se uită la el neajutorată.
- Sigur, dacă era Tom acasă, o repara el cît ai bate din palme, zice ea. Lui îi plac treburile-astea. E-așa de îndemînatic, Tom al meu...

Parsons este coleg cu Winston, funcționar și el la Ministerul Adevărului. E un grăsan activ, de o prostie paralizantă, o masă de entuziasm imbecil, unul dintre mulții sclavi devotați care nu pun absolut nici o întrebare și de care depinde stabilitatea Partidului poate mai mult decît de Poliția Gîndirii însăși. La treizeci și cinci de ani, a fost scos, împotriva voinței lui, din Liga Tineretului, iar înainte de a promova în Liga Tineretului, reușise să stea la Spioni cu un an peste vîrsta maximă prevăzută de statut. La Minister are o slujbă oarecare, ceva de rutină, pentru care nu-i trebuie inteligență, dar, pe de altă parte, este un membru de bază al Comisiei Sportive și al tuturor celorlalte comisii care se ocupă de organizarea excursiilor în grup, a demonstrațiilor spontane, a campaniilor de economisire și a celorlalte activități voluntare în general. Este genul care îți aduce la cunoștință cu o mîndrie liniștită, pufăind din pipă, că în ultimii patru ani a fost pontat prezent la Centrul Comunitar în fiecare seară, fără excepție. Oriunde merge, lasă în urma lui un miros covîrșitor de transpirație care persistă și după plecarea lui, ca un fel de mărturie inconștientă a greutăților pe care viața i le tot face lui Tom Parsons.
- Aveți o cheie? - întreabă Winston, chinuindu-se să deșurubeze capacul sifonului.
- O cheie...? - îl îngînă doamna Parsons, devenind brusc nevertebrată. Nu știu, zău că nu știu. Poate copiii...

Din camera de alături se aude o tropăială de cizme și din nou suflatul în pieptene; după alte cîteva momente, copiii dau buzna în sufragerie. Doamna Parsons vine triumfătoare cu cheia cerută. Winston dă drumul la apă și scoate din sifon, plin de scîrbă, un smoc de păr care înfundase țeava de scurgere. Își freacă degetele cît poate mai bine cu apa rece de la robinet și vine înapoi în camera cu hărmălaia.
- Sus mîinile!! - răcnește o voce sălbatică. Un băiat frumușel și bine făcut, de vreo nouă ani, răsare din spatele mesei și-l amenință cu un pistol automat de jucărie, în timp ce sora lui, cu vreo doi ani mai mică, face același gest cu o bucată de lemn tăiată în formă de armă. Amîndoi sînt îmbrăcați în uniforma Spionilor, cu pantaloni scurți albaștri, cămăși gri și eșarfe roșii la gît. Winston își ridică mîinile deasupra capului, cu un vag sentiment de neliniște, văzînd cît de brutal se comportă copiii, că pentru ei nu este numai joacă.
- Ești un trădător! - zbiară din nou băiatul. Un criminal în gîndire! Ești un spion eurasian! Te-mpușc, te vaporizez, te bag la ocnă!

Deodată, încep amîndoi să țopăie în jurul lui și să strige "Tră-dă-tor!" și "Cri-mi-nal!", fetița imitîndu-și fratele la orice gest. Jocul este oarecum înfricoșător - nu-și dă nici el seama de ce -, așa cum sînt giumbușlucurile tigrișorilor care ajung, într-o bună zi, mîncători de oameni. În ochii băiatului se citește un fel de sălbăticie calculată, dorința vizibilă de a da în Winston sau de a-l lovi cu piciorul și conștiința că este aproape destul de mare ca să și facă treaba asta. Bine că pistolul ăla pe care-l ține în mînă e de jucărie, se gîndește Winston.

Privirile doamnei Parsons se mută nervos de la el la copii și înapoi. La lumina ceva mai tare din sufragerie, Winston observă că într-adevăr are praf în ridurile de pe obraji.
- Nu știu, zău, se fac atît de zgomotoși, zice ea. Sînt supărați că nu pot merge să vadă cum îi spînzură pe prizonierii aceia, de-asta. Eu am prea multă treabă ca să-i duc, iar Tom, cînd se-ntoarce de la slujbă, e prea tîrziu.
- De ce să nu mergem să vedem cum îi spînzură? - tună băiatul cu vocea lui sonoră.
- Vrem să vedem cum îi spînzură! Vrem să vedem cum îi spînzură! - îl îngînă surioara lui, tot țopăind de jur împrejur.

A, da, își amintește Winston, e vorba de prizonierii eurasieni, vinovați de crime de război, care urmează să fie spînzurați diseară în Parc. Treaba asta se întîmplă cam o dată pe lună și devine distracție populară. Copiii întotdeauna fac scandal ca să fie duși să vadă. Îi spune bună ziua doamnei Parsons și se îndreaptă spre ușă. După ce face cîțiva pași pe coridor, simte o izbitură cumplit de dureroasă în ceafă. Parcă i-a înfipt cineva o sîrmă înroșită în foc. Se răsucește pe călcîie și apucă s-o mai vadă pe doamna Parsons cum își trage fiul înapoi înăuntru și pe băiat cum își bagă praștia în buzunar.
- Goldstein! - zbiară copilul în timp ce ușa se închide în fața lui.

Dar ceea ce l-a șocat pe Winston nu a fost nici măcar izbitura, ci expresia de frică neajutorată care se citea pe fața pămîntie a femeii. Întors la el în apartament, trece repede prin fața tele-ecranului și se așază din nou la măsuță, frecîndu-și ceafa care încă îl mai doare. Muzica s-a terminat. În locul ei, o voce răstită, milităroasă, descrie cu un fel de voluptate brutală armamentul noii Fortărețe Plutitoare care tocmai a aruncat ancora undeva între Islanda și Insulele Feroë.

Cu asemenea copii, se gîndește Winston, amărîta aia de femeie trebuie să ducă o viață de teroare. Încă un an, cel mult doi, și or s-o pîndească zi și noapte s-o prindă cu simptome de neortodoxie. Aproape toți copiii din ziua de astăzi sînt îngrozitori. Cel mai rău este că organizațiile lor - Spionii, de pildă - îi transformă în mod sistematic în niște mici sălbatici imposibil de stăpînit. Și totuși, treaba asta nu trezește în ei nici cea mai mică dorință de a se revolta împotriva disciplinei Partidului. Din contră, copiii adoră Partidul și tot ce are legătură cu el. Cîntecele, marșurile, steagurile, mersul în excursii, instrucția cu arme de exercițiu, urlatul de slogane, adularea Fratelui cel Mare - toate sînt pentru ei un fel de joc de-a eroii. Sălbăticia specifică vîrstei le este în întregime canalizată împotriva dușmanilor Statului, împotriva străinilor, trădătorilor, sabotorilor și criminalilor în gîndire. Este ceva aproape normal pentru oamenii peste treizeci de ani să le fie frică de propriii lor copii. Și pe bună dreptate, fiindcă nu trece o săptămînă în care Times să nu publice cîte o notiță despre cutare mică secătură care a tras cu urechea - expresia folosită în general este "erou-copil" -, a auzit cine-știe-ce vorbă compromițătoare și și-a denunțat părinții la Poliția Gîndirii.

Durerea de la proiectilul praștiei i-a trecut. Își ia tocul fără tragere de inimă, întrebîndu-se ce să mai scrie în jurnal. Își aduce aminte de O'Brien. Cu ani în urmă - cît să fi trecut de-atunci? șapte ani trebuie să fie -, a visat că mergea printr-o cameră în care era întuneric-beznă. Și cineva, care stătea jos, undeva într-o parte, i-a spus, în timp ce el trecea prin cameră: "Ne întîlnim în locul unde nu există întuneric". Era spus foarte calm, aproape indiferent - o afirmație, nu un ordin. El a continuat să meargă, fără să se oprească. Ce i s-a părut curios atunci a fost faptul că în vis vorbele acestea nu l-au impresionat cine-știe-ce. Mai tîrziu numai și încetul cu încetul au început să capete, în mintea lui, o semnificație. Acum nu-și mai aduce aminte dacă înainte sau după ce a avut visul respectiv l-a văzut pentru prima oară pe O'Brien, sau cînd anume a identificat vocea din beznă ca fiind vocea lui O'Brien. Dar, în orice caz, era mai mult decît sigur: O'Brien și nu altcineva i-a vorbit, în timp ce el trecea prin camera întunecată.

Winston nu a putut niciodată să bage mîna în foc - nici măcar după licărirea din ochi de azi-dimineață nu are cum fi sigur - dacă O'Brien îi este prieten sau dușman. Adevărul este, însă, că nici nu prea are importanță. Între ei s-a stabilit un canal de comunicare mai important decît sentimentele sau alianțele. "Ne întîlnim în locul unde nu există întuneric" - i-a spus O'Brien atunci, demult, iar Winston habar nu are nici pînă în ziua de astăzi ce a vrut să spună, dar știe că, odată și odată, se va întîmpla.

Vocea de la tele-ecran se oprește brusc și un semnal de goarnă, frumos și limpede, se revarsă peste aerul stătut. Apoi vocea continuă, enervantă:
- Atențiune! Atențiune, vă rog! În clipa asta ne-a sosit o știre de pe Frontul Malabar. Forțele noastre din sudul Indiei au obținut o strălucită victorie! Sînt împuternicit să vă anunț că acțiunea despre care vă înștiințăm astăzi va aduce probabil războiul la un stadiu de unde i se poate prevedea sfîrșitul. Iată știrea...

Vești proaste la orizont, se gîndește Winston. Și pe bună dreptate, fiindcă iată, după descrierea plină de amănunte sîngeroase a modului în care a fost anihilată o armată eurasiană, cu niște cifre stupefiante de morți și de prizonieri, urmează anunțul că, începînd de săptămîna viitoare, rația de ciocolată se reduce de la treizeci la douăzeci de grame.

Winston rîgîie din nou. Efectul ginului trece, lăsînd în urmă o senzație de vid. La tele-ecran, fie pentru a celebra victoria, fie pentru a sugruma amintirea ciocolatei pierdute, izbucnește deodată "Oceania, ție-ți cînt". Cînd se cîntă imnul, trebuie să stai în poziție de drepți. Dar el rămîne la locul lui, unde oricum este invizibil.

După "Oceania, ție-ți cînt", urmează o muzică ceva mai lejeră. Winston se ridică de pe scaun și se duce la fereastră, avînd grijă să rămînă tot timpul cu spatele la tele-ecran. Ziua este încă senină și friguroasă. Undeva, departe de tot, explodează un obuz, făcînd un zgomot care se rostogolește ca un ecou surd. În fiecare zi cad vreo douăzeci-treizeci de obuze asupra Londrei.

Jos, în stradă, afișul rupt flutură încolo și încoace în vînt, iar cuvîntul SOCENG tot apare și dispare. Principiile sacre ale SOCENG-ului. Nouvorbă, dublugîndit, caracterul schimbător al trecutului. De fiecare dată cînd se gîndește la ele, are sentimentul că rătăcește prin pădurile de pe fundul mării, pierdut într-o lume monstruoasă, el însuși fiind monstrul. E singur. Trecutul e mort, viitorul nu și-l poate imagina. Ce siguranță are el că fie și un singur om care trăiește în momentul de față este de partea lui? Și cine i-ar putea oferi lui vreo garanție că stăpînirea Partidului nu va dura la infinit? În loc de răspuns, vede în fața ochilor cele trei lozinci scrise pe fațada albă ca zăpada a Ministerului Adevărului:


Scoate din buzunar o monedă de douăzeci și cinci de cenți. Și pe ea sînt gravate aceleași trei lozinci, cu litere mici, dar citețe. Iar pe cealaltă față este chipul Fratelui cel Mare. Pînă și de pe monedă ochii ăia parcă te urmăresc. Pe monede, pe timbre, pe copertele cărților, pe steaguri, pe afișe, pe pachetele de țigări - peste tot. Mereu aceiași ochi care parcă te urmăresc și vocea care te învăluie. Cînd dormi sau cînd ești treaz, la lucru sau la masă, înăuntru sau afară, în baie sau în pat - nicăieri nu scapi de ele. Nimic nu-ți aparține, afară de cei cîțiva centimetri cubi de sub țeastă.

Soarele s-a mai deplasat de-acum și miile de ferestre ale Ministerului Adevărului, dacă nu mai strălucesc în lumină, arată mohorîte ca niște creneluri la o fortăreață. Inima i se crispează în fața acelei imense structuri piramidale. Prea puternică - nu poate fi zdruncinată. Nici o mie de obuze n-ar putea-o dărîma. O dată în plus se întreabă: pentru cine scrie jurnalul ăsta? Pentru viitor, pentru trecut, pentru cine știe ce epocă imaginară. Și nu moartea îl așteaptă, ci anihilarea. Jurnalul lui are să ajungă scrum, iar el - vapori. Numai Poliția Gîndirii are să citească lucrurile scrise de el, înainte de a le șterge și din prezent și din memorie. Cum poți să te adresezi viitorului, cînd nici o urmă din tine, nici măcar un cuvînt oarecare mîzgălit pe un petec de hîrtie, nu reușește, fizic vorbind, să-ți supraviețuiască?

Tele-ecranul dă ora exactă: paisprezece. În zece minute, trebuie să plece. Trebuie să fie înapoi la Minister pînă la ora paisprezece-treizeci. Curios, dar clinchetul ceasului are darul de a-l mai înviora puțin. Este deja o fantomă singuratică, rostind un adevăr pe care nimeni nu-l va auzi vreodată. Dar, atîta timp cît îl rostește, pentru el este un mod vag de a nu rupe continuitatea. Nu făcîndu-te auzit, ci păstrîndu-ți judecata sănătoasă poți duce mai departe moștenirea speței umane. Se întoarce la măsuță, își înmoaie penița în cerneală și scrie:

Viitorului sau trecutului, acelui timp în care gîndirea este liberă, în care oamenii sînt diferiți unul de altul și nu trăiesc singuri, acelui timp în care există un adevăr, iar ceea ce a fost făcut nu mai poate fi desfăcut, din epoca uniformității, din epoca singurătății, din epoca Fratelui cel Mare, din epoca dublugînditului - salutare!

Gata, sînt un om mort, se gîndește. Are impresia că abia acum, cînd în sfîrșit a fost în stare să-și formuleze gîndurile, a făcut pasul cu adevărat decisiv. Consecințele oricărui act stau în actul însuși. Scrie:

Crimăgînditul nu atrage moartea: el este moarte.
Acum, că s-a recunoscut pe el însuși drept un om mort, este foarte important să rămînă în viață cît mai mult timp cu putință. Uite, două degete de la mîna dreaptă le are pătate cu cerneală. Ăsta este genul de amănunt care te poate trăda. Cine-știe-ce nătărău zelos de la Minister, care își bagă nasul peste tot, vreo femeie, de pildă, vreuna ca aia mică de statură, cu părul ca nisipul, sau ca fata cu părul negru de la Secția Literatură, poate să-și pună problema de ce a scris el în pauza de prînz, de ce a folosit un toc demodat, ce anume a scris - și pe urmă să arunce o vorbă, uite-așa, acolo unde trebuie. Se duce la baie și-și freacă bine mîinile cu un săpun grunjos, cafeniu-închis, care îi răzuiește pielea ca glaspapirul și, deci, este tocmai potrivit să-i șteargă cerneala de pe degete.

Apoi își aranjează jurnalul înapoi în sertar. Nu are nici un rost să-și mai bată capul să-l ascundă, dar cel puțin să poată ști sigur dacă existența lui a fost ori nu descoperită. Un fir de păr așezat peste marginile paginilor ar fi prea evident. Cu vîrful degetului, culege un fir de praf albicios pe care-l studiază cîteva momente, ca să-l poată recunoaște, și-l depune pe colțul copertei, de unde precis va zbura dacă se întîmplă să miște cineva cartea de la locul ei.


Winston o visează pe mama lui.

Trebuie să fi avut, socotește el în minte, vreo zece-unsprezece ani cînd a dispărut mama lui. Era o femeie înaltă, ca o statuie, și destul de tăcută; avea mișcări lente și un păr blond minunat. Pe tatăl lui nu și-l amintește prea bine: doar atît, că era tuciuriu și slab, întotdeauna îmbrăcat corect, cu haine închise la culoare - mai ales tălpile foarte subțiri de la pantofii tatălui său și le amintește - și că purta ochelari. Este convins că și unul și celălalt au fost înghițiți într-una dintre marile epurări ale anilor cincizeci.

Se face că mama lui stă undeva sub el, mult mai jos, ținînd-o în brațe pe sora lui. Despre sora lui nu-și amintește decît că era un copil micuț și slab, care nu scotea niciodată nici un sunet, dar avea ochi mari și atenți. Și mama și sora lui se uită în sus, spre el. Se află, amîndouă, într-un loc subteran oarecare, în fundul vreunui puț, de pildă, sau în vreun mormînt foarte adînc, dar locul respectiv, deși se găsește și așa cu mult sub picioarele lui, se afundă văzînd cu ochii. Poate că sînt în salonul cutărui vas care se duce la fund și se uită la el prin apa din ce în ce mai sumbră. Mai este încă aer în salonul acela, încă îl mai pot vedea, și el pe ele, dar se scufundă, se scufundă în apele întunecate care din clipă în clipă le vor ascunde vederii lui pentru totdeauna. El este undeva afară, la lumină și la aer, în timp ce mama și sora lui sînt supte către moarte și ele sînt acolo jos tocmai fiindcă el este aici sus; știe și el treaba asta și o știu și ele, și li se poate citi pe chipuri că știu. Nu există, însă, nici urmă de reproș pe fețele sau în inimile lor, nu există decît atît, conștiința că ele trebuie să moară pentru ca el să trăiască și că asta face parte din ordinea de neclintit a lucrurilor.

Nu-și mai aduce aminte ce anume s-a petrecut, dar în vis este conștient că, într-un fel sau altul, mama și sora lui și-au sacrificat viața pentru ca el să trăiască. Este unul dintre acele vise care, deși păstrează decorul caracteristic viselor, sînt o continuare a activității intelectului treaz și în care devii conștient de anumite fapte și idei care ți se par inedite și valoroase și după ce te trezești.

Ceea ce-l izbește acum, prin vis, este faptul că moartea mamei lui, cu aproape treizeci de ani în urmă, a fost tragică și nefericită, dar într-un fel care acum, în ziua de astăzi adică, nu mai este posibil. Tragismul, așa cum îl vede el, ține de niște vremuri mai îndepărtate, de un trecut în care mai existau viața particulară, dragostea și prietenia, în care membrii unei familii stăteau alături unul de altul, fără să aibă nevoie de motivație pentru asta. Amintirea mamei lui îi rupe inima pentru că mama lui a murit iubindu-l pe el cînd el era prea mic și prea egoist ca s-o iubească la rîndul lui și pentru că, într-un fel anume - dar concret în ce fel nu-și mai aduce aminte -, s-a sacrificat pe ea însăși unei concepții despre loialitate care era deopotrivă personală și imuabilă. Așa ceva este clar că nu se mai poate întîmpla în ziua de astăzi. Azi există frică, ură și durere, dar nu mai există nici o demnitate a sentimentelor, nici un regret profund sau complex.

Toate acestea i se pare acum, în vis, că le vedea atunci în ochii mari ai mamei și ai surorii lui, care se uitau în sus la el, prin apa din ce în ce mai întunecată, de la sute de metri sub el și scufundîndu-se și mai adînc.

Deodată, brusc, se face că stă pe o iarbă deasă, scurtă, într-o seară de vară, cînd razele piezișe ale soarelui aruncă limbi de aur peste pajiște. Peisajul care i se întinde înaintea ochilor îi revine atît de frecvent în vise, încît niciodată nu este pe deplin sigur dacă l-a văzut sau nu în realitate. Cînd se trezește, îl numește în gînd Tărîmul de Aur. Este de fapt o pășune veche, cu iarba roasă de iepuri, cu o potecă șerpuind de la un capăt la altul și cu cîte un mușuroi de cîrtiță din loc în loc. În liziera de pe partea cealaltă, crengile ulmilor foșnesc încet în adierea vîntului, iar frunzele abia se mișcă, în mase compacte, ca părul unei femei. Undeva, prin apropiere, deși nu se vede, curge liniștit un pîrîu limpede. Pe sub sălciile de pe maluri, apa formează băltoace în care înoată ochene. Fata cu părul negru vine înspre el peste pajiște. Își smulge hainele de pe ea, parcă dintr-o singură mișcare, și le azvîrle cît colo cu dispreț. Are trupul alb și neted, dar nu trezește în el nici o dorință și, de fapt, abia dacă el se uită la trupul ei. Ceea ce-l copleșește în clipa aceasta este admirația pentru gestul cu care fata își aruncă hainele în lături. În grația și nevinovăția lui, gestul ei parcă ar anihila o întreagă civilizație, un întreg sistem de gîndire, ca și cum Fratele cel Mare și Partidul și Poliția Gîndirii ar putea fi proiectate în neființă printr-o singură și splendidă mișcare a brațului. Și gestul fetei ține de trecutul îndepărtat. Winston se trezește cu cuvîntul "Shakespeare" pe buze.

Tele-ecranul difuzează un fluierat asurzitor, care insistă pe aceeași notă timp de treizeci de secunde. Este șapte și cincisprezece, ora de trezire pentru funcționari. Winston se urnește din pat gol - pentru că un membru al Partidului Exterior primește numai trei mii de cupoane pentru îmbrăcăminte pe an și o pijama costă șase sute - și-și trage pe el un maiou jerpelit și un șort, care zac aruncate pe un scaun. Peste trei minute încep Mișcările Fizice. În clipa următoare, însă, îl apucă un acces violent de tuse, așa cum pățește aproape de fiecare dată cînd se scoală din pat. Tusea îi golește plămînii atît de tare, încît numai întins pe spate și trăgînd cu calm o serie de respirații profunde izbutește să-și recapete suflul. I s-au umflat și venele de efortul tușitului, iar ulcerația varicoasă a început din nou să-i dea mîncărimi.
- Treizeci la patruzeci, alinierea!! - latră o voce ascuțită de femeie. Treizeci la patruzeci, alinierea, vă rog! Luați poziția de începere, treizeci la patruzeci!

Winston sare în poziție de drepți în fața tele-ecranului, pe care a apărut deja imaginea unei femei destul de tinere, uscățivă, dar musculoasă, în ținută de sport și încălțată cu papuci de gimnastică.
- Îndoirea și-ntinderea brațelor! - zbiară instructoarea. Ritmul la mine! Unu, doi, trei, patru! Unu, doi, trei, patru! Haideți, tovarăși, mai multă viață-n mișcări! Unu, doi, trei, patru! Unu, doi, trei, patru!...

Durerea provocată de accesul de tuse nu i-a alungat cu totul din minte, lui Winston, impresia lăsată de vis, iar mișcările ritmice ale exercițiului de înviorare au darul de a i-o readuce în minte. Tot aruncîndu-și brațele mecanic înainte și înapoi, cu acea mină de neclintită satisfacție întipărită pe față, care este considerată potrivită în timpul Mișcărilor Fizice, se străduiește să parcurgă, în gînd, drumul invers, către perioada cea mai tulbure a primei lui copilării. Extraordinar de greu îi vine să-și reamintească. Dincolo de ultimii ani cincizeci, totul devine confuz. Neavînd nimic palpabil de luat ca reper, pînă și propria-ți viață își pierde contururile clare. Îți amintești detaliile unor întîmplări, fără să le mai poți reconstitui atmosfera, și apoi mai sînt și lungi perioade goale, albe, de care nu poți lega nimic.

Totul era altfel pe atunci. Pînă și numele țărilor, pînă și forma lor pe hartă erau altele. Aerobaza Unu, de exemplu, nu se numea așa în zilele acelea; se numea Anglia, de fapt Marea Britanie, deși Londra - despre asta chiar că ar putea pune mîna în foc - s-a chemat dintotdeauna Londra. În schimb, nu-și amintește cu siguranță de nici o perioadă în care să nu fi fost război, deși se pare că în copilăria lui a fost o perioadă destul de lungă de pace, fiindcă una dintre primele lui amintiri este legată de un raid aerian care a luat pe toată lumea prin surprindere - cel puțin lui așa i s-a părut. Asta se întîmpla cam prin anii cînd peste Colchester a căzut bomba atomică. Raidul în sine nu și-l amintește, în schimb și astăzi simte mîna tatălui său, cum îl ținea pe el strîns de mînă în timp ce coborau niște scări în jos, în jos, din ce în ce mai jos, către un loc oarecare aflat adînc în pămînt. Scara cobora în spirală și zdroncănea sub pașii lui și pînă la urmă așa de tare i-au obosit picioarele, încît a început să bîzîie și au trebuit să se oprească să-și mai tragă sufletul. Mama lui, în felul ei lent și visător, venea după ei doi, mult mai în spate. Ea o ducea în brațe pe sora lui mai mică - sau poate nu ducea decît o legătură de pături: nu știe sigur dacă sora lui se născuse deja pe-atunci. Pînă la urmă, au ajuns într-un loc zgomotos și aglomerat, iar el, Winston, a văzut că era vorba de o stație de metrou.

Erau acolo unii care stăteau pe dalele de piatră de pe jos; alții, strînși compact la un loc, stăteau pe paturi de fier așezate unul peste altul. Winston și mama lui și tatăl lui și-au găsit un loc pe jos, iar alături de ei, pe un pat de fier, stăteau doi bătrîni, un bărbat și o femeie, lipiți unul de altul. Bătrînul avea un costum închis la culoare, modest, și o șapcă de stofă neagră dată pe spate de părul foarte alb; avea fața roșie și ochii albaștri și plini de lacrimi. Duhnea a gin. Parcă i se evapora gin din piele în loc de transpirație și n-ar fi fost imposibil ca și lacrimile care i se revărsau din ochi să fi fost gin curat. Dar, cu toate că era destul de beat, avea și o suferință oarecare, autentică și insuportabilă. În felul lui copilăresc, Winston și-a dat seama atunci că bătrînului tocmai i se întîmplase cine-știe-ce lucru cumplit, ceva ce nu se putea nici uita, nici repara vreodată. Ba chiar i s-a părut că și știa despre ce era vorba. Cineva fusese ucis, poate vreo nepoțică pe care bătrînul o iubea. La fiecare cîteva minute, spunea:
- Nu trebuia s-avem noi încredere-n ăștia. Am spus eu, mamă, sau n-am spus?! Uite ce iese cîn' te-ncrezi-n ăștia. Eu așa am spus to' timpu'. Nu trebuia s-avem noi încredere-n nenorociții ăștia.

Dar cine erau nenorociții în care n-ar fi trebuit avut încredere - asta Winston nu a aflat niciodată.

Cam de prin vremea respectivă, războiul a fost literalmente neîntrerupt, deși, teoretic vorbind, nu a fost mereu același război. Timp de cîte luni, cînd era el copil, au avut loc lupte de stradă confuze chiar în Londra, dintre care pe unele și le mai amintește încă, și anume foarte limpede. Dar să contureze istoria întregii perioade, să spună cine se lupta cu cine în fiecare moment - așa ceva i-ar fi cu totul imposibil, pentru că nici un document scris și nici un cuvînt rostit nu vorbește de vreo grupare a forțelor alta decît cea prezentă. Uite, de exemplu în momentul de față, în 1984 - presupunînd că este, într-adevăr, anul 1984 -, Oceania se află în război cu Eurasia și în alianță cu Estasia. În nici o situație publică sau particulară nu se recunoaște că ar fi existat vreodată vreun moment în care cele trei puteri să fi fost altfel grupate. În realitate, după cum el, Winston Smith, știe foarte bine, nu au trecut decît patru ani de cînd Oceania era în război cu Estasia și în alianță cu Eurasia. Dar acesta nu este decît un amănunt pe care el, cum-necum, îl știe pe ascuns, fiindcă memoria lui nu este suficient de bine disciplinată. Oficial, schimbarea alianțelor nu a avut loc niciodată. Oceania este în război cu Eurasia: asta înseamnă că Oceania este dintotdeauna în război cu Eurasia. Dușmanul din fiecare moment reprezintă răul absolut și, prin urmare, orice înțelegere cu el, trecută, prezentă sau viitoare, este de neconceput. Chestia cea mai îngrozitoare, se gîndește el pentru a zece-mia oară, în timp ce-și trage umerii înapoi atît de tare, încît îl dor (cu mîinile proptite în șolduri, își rotește corpul din mijloc, exercițiu, cică, bun pentru mușchii spatelui), chestia cea mai îngrozitoare este că s-ar putea să fie adevărat. Dacă Partidul poate să-și bage mîinile pînă la coate în trecut și să afirme, despre cutare sau cutare eveniment: nu a avut loc niciodată - oare nu este chestia asta mai înfricoșătoare și decît tortura și chiar decît moartea?

Partidul afirmă că Oceania nu a fost niciodată în alianță cu Eurasia. Iată, însă, că el, Winston Smith, știe că Oceania a fost în alianță cu Eurasia nu mai departe decît cu patru ani în urmă. Dar de unde știe el treaba asta? Numai din propria lui conștiință care, oricum, mai are puțin și urmează să fie anihilată. Dacă toți ceilalți acceptă minciuna pe care Partidul le-o impune, dacă toate documentele povestesc aceeași gogoriță, atunci minciuna se transferă în istorie și devine adevăr. "Cine controlează trecutul", zice o lozincă a Partidului, "controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul." Și totuși, trecutul, deși prin însăși natura lui supus modificărilor, nu a fost niciodată modificat. Orice este adevărat în clipa de față a fost și va fi întotdeauna adevărat. E foarte simplu. Nu-ți trebuie decît o nesfîrșită serie de victorii asupra propriei tale memorii rebele. Controlul realității, cum i se spune, sau, în Nouvorbă, dublugîndit.
- Pe loc repaus! - strigă instructoarea, ceva mai blînd.

Winston își lasă brațele să-i cadă pe lîngă corp și-și umple din nou plămînii cu aer. Mintea îi alunecă în lumea ca un labirint a dublugînditului. Să știi și să nu știi, să fii conștient de o totală veridicitate în timp ce spui minciuni cu grijă construite, să susții în același timp două idei care se exclud reciproc, știind că sînt opuse, și totuși să crezi în amîndouă; să folosești logica împotriva logicii, să renegi morala în timp ce o pretinzi altora, să crezi că democrația este imposibilă și că Partidul este păstrătorul democrației; să uiți orice este necesar să uiți, pe urmă să readuci lucrul respectiv în memorie exact cînd este nevoie de el și să-l uiți imediat din nou; și, mai presus de toate, să aplici același proces de gîndire procesului însuși. Iată care este cea mai înaltă subtilitate: să provoci în mod conștient inconștiența și pe urmă să redevii conștient de actul de auto-hipnoză pe care tocmai l-ai săvîrșit. Chiar și simplul fapt de a înțelege cuvîntul dublugîndit presupunea folosirea dublugînditului.

Instructoarea a luat din nou poziția de drepți.
- Și acum, să vedem cine își poate atinge vîrfurile picioarelor! - comandă ea cu entuziasm. De la șold, vă rog, tovarăși! Unu - doi! Unu - doi!...

Winston detestă exercițiul ăsta, fiindcă îi dă dureri ascuțite de jos de la călcîie pînă sus la fese și de multe ori sfîrșește prin a-i provoca un nou acces de tuse. Calitatea lui zice-se plăcută iese din sfera meditațiilor lui Winston. Trecutul, se gîndește, nu a fost doar modificat, a fost de fapt distrus. Pentru că, uite, cum poți să mai stabilești cronologic pînă și întîmplarea cea mai evidentă, cînd nu există nici un document în afară de propria ta memorie? Încearcă să-și aducă aminte în ce an a auzit pentru prima oară vorbindu-se de Fratele cel Mare. Trebuie să fi fost cîndva prin anii șaizeci, dar cînd anume - asta îi este imposibil să precizeze. Bineînțeles, în cărțile de istorie a Partidului, Fratele cel Mare trece drept conducătorul și apărătorul Revoluției încă din primele ei zile. Faptele lui de arme au fost, încetul cu încetul, împinse înapoi în timp, pătrunzînd pînă și în lumea fabuloasă a anilor treizeci și patruzeci, cînd încă se mai plimbau pe străzile Londrei capitaliștii cu pălăriile lor ciudate, de formă cilindrică, în automobile mari și strălucitoare sau în trăsuri cu cai, care aveau pereții laterali din sticlă. Nu ai cum să știi cît din legenda asta este adevăr și cît este invenție. Winston nu-și mai aduce aminte nici măcar Partidul însuși în ce an și-a început existența. Nu crede să fi auzit vreodată cuvîntul SOCENG înainte de 1960, dar poate că, în forma lui din Vechivorbă - adică Socialismul Englez -, termenul a existat și mai înainte. Totul se topește în ceață. Bineînțeles că, uneori, ți se întîmplă să poți pune degetul pe o minciună evidentă. De exemplu, nu este adevărat ceea ce pretind cărțile de istorie a Partidului, și anume că Partidul ar fi inventat avioanele. El, Winston, își amintește că avioane existau și pe vremea cînd el era copil mic de tot. Dar nimic nu se poate dovedi. Nu există nici o probă. O singură dată în viață a avut în mînă un document care dovedea incontestabil falsificarea unui fapt istoric. Și în ziua aia...
- Smith!! - răcnește deodată vocea arțăgoasă de la tele-ecran. Șase mii șapte'ș-nouă Smith W.!! Da, da, tu! Apleacă-te mai jos, te rog! Poți și mai mult de-atît! Nu te străduiești. Mai jos, te rog! Aaa-șa, tovarășe! Și-acum, toată lumea, pe loc repaus și ochii la mine!

O nădușeală fierbinte îl cuprinde brusc pe Winston, parcă din tot corpul. Fața îi rămîne, însă, la fel de imobilă. Niciodată să nu-ți arăți disperarea! Niciodată să nu-ți etalezi resentimentele! O singură clipire din ochi te poate pierde. Rămîne în picioare, urmărind-o pe instructoare care își ridică brațele deasupra capului - nu se poate spune că ar avea grație în mișcări, dar le execută cu o precizie și o eficiență remarcabile -, se apleacă înainte și-și bagă vîrfurile degetelor de la mîini sub degetele de la picioare.
- Priviți, tovarăși! Așa vreau să vă văd lucrînd. Uitați-vă din nou la mine. Am treizeci și nouă de ani și am născut patru copii. Priviți! Se apleacă din nou. Vedeți? Genunchii mei nu sînt îndoiți! Toți puteți executa această mișcare, dacă vreți cu adevărat, adaugă ea, îndreptîndu-se. Oricine sub patruzeci și cinci de ani poate foarte bine să-și atingă degetele de la picioare. Nu avem toți privilegiul de a lupta în prima linie, dar cel puțin ne putem menține în formă. Gîndiți-vă la băieții noștri de pe frontul Malabar! Și la marinarii de pe Fortărețele Plutitoare! Gîndiți-vă numai la ce trebuie să facă ei față. Haideți, mai încercați o dată! Așa, tovarășe Smith, e mai bine. E mult mai bine! - adaugă ea încurajator, în timp ce Winston, aplecîndu-se brusc, mai mult aruncîndu-se înainte, reușește să-și atingă degetele de la picioare, pentru prima oară după cine-știe-cîți ani.