George Orwell şi noaptea totalitară

Citiţi un fragment din această carte.



George Orwell (pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) s-a născut în 1903 în India şi a murit de tuberculoză la Londra, în 1950. Tatăl său era funcţionar public în administraţia engleză din India. Orwell a studiat la Eton între 1917 şi 1921, publicînd în diferitele reviste ale colegiului, iar între 1922 şi 1927 s-a angajat în cadrul Poliţiei Imperiale Indiene din Birmania, experienţă pe care a reconstituit-o mai tîrziu în romanul Zile birmaneze (1934). Prima sa carte, Fluierînd a pagubă prin Paris şi Londra (1933), este o relatare emoţionantă şi mai ales comică a celor cîţiva ani de sărăcie autoimpusă pe care i-a trăit după ce s-a întors în Europa. Printre romanele sale din anii '30 se numără Fiica unui cleric (1935) şi O gură de aer (1939), dar adevărata recunoaştere i-au adus-o alte două proze, tip reportaj: Drumul către Wigan Pier (1937), despre viaţa la limita sărăciei a minerilor dintr-un orăşel din Lancashire, şi Omagiu Cataloniei (1938), despre propria sa experienţă din timpul Războiului Civil din Spania. "Asemeni Hannei Arendt, Orwell a fost un om de stînga. El nu a fost însă niciodată comunist, iar Omagiu Cataloniei este expresia cea mai directă a dezgustului resimţit de acest scriitor britanic, profund ostil ipocriziei imperiale din propria sa ţară, în faţa infamiei politrucilor stalinişti" (Vladimir Tismăneanu). Între 1943 şi 1945, ca director literar la Tribune, a publicat numeroase articole literare şi politice, colaborînd în acelaşi timp la Observer şi la Manchester Evening News. Fabula politică Ferma Animalelor (1945) şi distopia O mie nouă sute optzeci şi patru (1949) sînt cele mai populare romane ale lui Orwell, traduse în întreaga lume. În 1968, Sonia Orwell şi Ian Angus i-au editat, în patru volume, eseurile, publicistica şi corespondenţa.

Acest text reprezintă o variantă revăzută şi adăugită a unui eseu iniţial transmis la Radio Europa Liberă în 1984 şi publicat în volumul Noaptea totalitară (Bucureşti, Editura Athena, 1995).



Împreună cu Arthur Koestler, George Orwell a fost unul dintre acei intelectuali care au personificat exemplar eroismul clarviziunii, curajul de a refuza şi repudia credinţele mitologice, narcoza ideologică. Într-o epocă în care identificările fanatice cu dogmele totalitare au reprezentat o maladivă ispită pentru atîţia presupuşi slujitori ai spiritului, cînd ideea de clasă sau de rasă ameninţa să se substituie oricăror abordări raţionale ale realităţii, oameni ca Orwell, Koestler, Albert Camus, Panait Istrati, André Gide, Stephen Spender, Ignazio Silone, Hannah Arendt, sau Mančs Sperber au îndrăznit să spună cu voce tare adevărul despre terifianta goliciune a împăratului, au numit oroarea şi au denunţat-o fără echivocuri diplomatice. Ferma Animalelor şi O mie nouă sute optzeci şi patru, principalele contribuţii ale lui George Orwell la literatura trezirii şi a apostaziei, fac parte din acel univers intelectual inaugurat de Spinoza şi de Hobbes, susţin şi fortifică un demers peren al intelectului care refuză să îngenuncheze în faţa tiraniilor de orice fel. Una dintre cele mai elocvente formulări ale acestei etici a revoltei o găsim în cuvintele lui Orwell: "It is a most encouraging thing to hear a human voice when fifty thousand gramophones are playing the same tune" ("Este un lucru extrem de încurajator să auzi o voce umană atunci cînd cincizeci de mii de gramofoane transmit aceeaşi melodie").

Student al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, în anii '70, lector avid de literatură disidentă şi contestatară, am fost lesne fascinat şi subjugat de geometria ideilor orwelliene. Nu puteam să nu fiu frapat de formidabila capacitate de anticipaţie, de extraordinara forţă premonitorie a scriitorului britanic. Îmi venea astfel greu, îmi era în fond imposibil, să operez o brutală segregare între viziunea politică şi construcţia estetică a romanelor lui Orwell.

Alături de Zero şi infinitul (Darkness at Noon) de Koestler, alături de scrierile unor Victor Serge, Boris Souvarine, Aldous Huxley, şi lista poate continua fireşte, alături de eseurile intelectualilor grupaţi în jurul legendarei Partisan Review (Philip Rahv, William Philips, Dwight Macdonald, Nicola Chiaromonte), cărţile lui Orwell sînt de natură să lumineze şi să explice esenţa lumii totalitare, logica ei secretă, fenomenele de strangulare a libertăţii şi, mai ales, geneza alarmantului proces al înrobirii voluntare. Nu are sens să intru aici în detalii referitoare la drama epică a romanului O mie nouă sute optzeci şi patru: am încă în memorie excelentele prezentări ale literaturii orwelliene, datorate Monicăi Lovinescu, şi sînt convins că, asemeni mie, şi alţi ascultători ai Europei Libere au devenit familiari, de-a lungul anilor, cu temele majore ale literaturii antitotalitare (între timp, graţie Editurii Humanitas, aceste răscolitoare contribuţii au fost publicate în ţară). Ceea ce vreau să realizez în aceste rînduri este o investigaţie a semnificaţiei contemporane a romanului O mie nouă sute optzeci şi patru, o examinare a implicaţiilor axiologice şi etice ale tezelor atît de controversate propuse de scriitorul britanic. Pentru că, să nu uităm, O mie nouă sute optzeci şi patru este un roman-eseu, o variantă modernă a utopiei, mai exact spus, este o anti-utopie, sau o utopie negativă. Despre problematica filosofică şi morală a utopiei a scris rînduri excepţionale Sorin Antohi. Aş menţiona aici şi o recentă lucrare a sociologului Krishan Kumar, profesor la University of Virginia, 1989: Revolutionary Ideas and Ideals (University of Minnesota Press, 2001), în care critica orwelliană a totalitarismului, în oricare din variantele sale, este asociată cu opoziţia lui Karl R. Popper faţă de utopiile colectiviste ("The Open Society and Its Enemies has remained the most thoroughgoing and influential critique of utopianism from the pen of a modern social theorist; it is, we might say, the non-fictional equivalent of Nineteen Eighty-Four", op. cit., p. 175). Romanul lui Orwell vorbeşte despre coşmarul utopiei realizate, despre moartea iluziilor şi despre triumful logicii birocratice. În lumea descrisă de Orwell, în universul blocat al societăţii închise, toate speranţele au fost anulate, individul este condamnat la o lentă moarte spirituală. Negativitatea a dispărut, tehnologia puterii a ajuns la forme de o macabră perfecţiune. Despotul absolut, anonim şi periculos, o divinitate tribală însetată de glorie, este simbolul înspăimîntător al uniformizării totalitare. El este fratele cel mare, "salvatorul magic" despre care vorbea cîndva Erich Fromm. El deţine controlul absolut asupra faptelor şi minţilor oamenilor. Dictatorul totalitar ştie mai bine decît oricine cînd şi cum trebuie să fim fericiţi, el se consideră în măsură să formuleze criteriile fericirii. Datorită lui ştim cînd este noapte şi cînd este zi, ce este alb şi ce este negru, cine este erou şi cine este trădător. Hitler decidea că un întreg popor nu este altceva decît o mizerabilă vermină, iar decizia lui, celebrată de scribi frenetici, era rapid tradusă în acţiuni criminale nemijlocite. Totalitarismul adoră eficienţa: imediatitatea respinge speculaţia, nu lasă loc pentru amînări şi aşteptări presupus sterile. Concretul este argumentul magic de care se serveau torţionarii de la Auschwitz şi fraţii lor gemeni de la Vorkuta. Pentru Stalin lucrurile erau puţin mai complicate: el a fost fratele cel mare care a învins, concretul lui se dovedise superior concretului nazist.

În spaţiul irespirabil al stalinismului şi-a regăsit George Orwell sursa capitală de inspiraţie. Trebuie accentuat acest lucru îndeosebi acum, cînd o anumită direcţie spirituală "anti-anti-comunistă" din Apus încearcă să "dezamorseze" mesajul orwellian, să-l frustreze de semnificaţiile sale genuine, să-l descrie în termenii neutri ai "refuzului represiunii tehnologice". La vremea sa, în anii '50, gînditorul troţkist britanic de origine poloneză Isaac Deutscher încerca să sterilizeze mesajul dinamitard al romanului lui Orwell, ironizînd efortul anti-comuniştilor de a promova o "mistică a cruzimii". Este perfect adevărat că Orwell, asemeni atîtor altor gînditori din acest veac, a privit cu îndreptăţită neîncredere tendinţele de necontrolată şi nesăbuită expansiune a tehnicii, s-a temut de autonomizarea acesteia, de riscurile sugerate de mitul ucenicului vrăjitor. Ceea ce nu înseamnă că O mie nouă sute optzeci şi patru ar fi doar o utopie-avertisment, motivată de pericolele dominaţiei tehnologice. Putem oare să-l bănuim măcar o clipă pe George Orwell că nu a sesizat diferenţa dintre utilizarea tehnicii în sistemele democratice şi instrumentalizarea ei în dictaturile totalitare? Poate crede cineva cu sinceritate că "teoria şi practica colectivismului oligarhic", copleşitor rezumată în romanul lui Orwell, trimite spre cine ştie ce nebuloasă orînduire "globală", iar nu spre organismul social fundat pe dominaţia partidului unic şi a ideologiei monolitice, aşadar spre acel totalitarism? Mai mult, Orwell a izbutit să ofere ceea ce sociologii numesc tipul ideal al societăţii totalitare, şi numai ignoranţa ori reaua-credinţă pot explica tentativele unora de a determina carenţele descrierii imediate şi exacte a unor societăţi întotdeauna polimorfe.

Într-unul din ultimele sale eseuri, Orwell îşi mărturisea visul estetic: a face din literatura politică o artă. Tocmai din acest motiv, cartea sa nu s-a structurat ca o cenuşie relatare politologică, este departe de a se reduce la o simplă autopsie sociologică a universului stalino-nazist. Orwell a perceput teroarea ca substrat al existenţei totalitare, însă nu a ignorat angoasa şi anxietatea ca fenomene ce acompaniază dezvoltarea subiectivităţii în acest veac. El a ştiut să indice zonele precare şi punctele nevralgice ale conştiinţei, acele teritorii subconştiente şi anevoie controlabile, asupra cărora totalitarismul a ştiut să-şi pună apăsătoarea amprentă, fără însă a izbuti să le constrîngă definitiv la tăcere.

Într-un eseu publicat cu ani în urmă în Le Nouvel Observateur, Jean Lacouture atrăgea atenţia asupra anumitor puncte comune între biografia lui George Orwell şi cea a lui André Malraux. Este vorba, înainte de toate, de experienţa traumatică a războiului din Spania, de înţelegerea jocurilor politice operate de staliniştii diverselor Fronturi Populare. Mai departe, şi acest lucru este fundamental pentru interpretarea adecvată a evoluţiei celor doi scriitori după cel de-al doilea război mondial, finalul "iluziei lirice", despărţirea de utopiile de sorginte marxistă, a dus la redescoperirea unor valori stabile şi durabile, maculate de demagogia iresponsabilă a feluritelor profetisme.

Orwell a detestat organic totalitarismul în oricare dintre ipostazele sale. Ca nimeni altul, el a ştiut să surprindă ipocrizia nesfîrşită a discursului totalitar, cinismul ca resursă esenţială a acelor comportamente care susţin perpetuarea regimului despotic. Mai mult, el a fost printre primii gînditori ai secolului douăzeci care a analizat stupefianta originalitate a sistemului totalitar. Înainte ca Hannah Arendt să-şi publice monumentala cercetare asupra originilor totalitarismului, înainte cu atîţia ani ca revelaţiile lui Soljeniţîn să devină un punct cardinal de referinţă al culturii occidentale, avînd în minte doar experimentul nazist şi puţinele date deţinute despre cel stalinist, George Orwell a detectat principalele legităţi de funcţionare şi supravieţuire ale formaţiunii totalitare.

Universul compact al anului 1984, acel punct mort al istoriei în care însăşi ideea de opoziţie a fost anihilată, iar libertatea ca practică şi concept a fost definitiv suprimată, nu este altceva decît consecinţa finală a logicii totalitare, aşa cum a fost pregătită de sistemele staliniste din Uniunea Sovietică, Germania nazistă şi din statele din orbita de dominaţie a acestor puteri. O spune de altfel în romanul lui Orwell însuşi O'Brien, ideologul-călău: "Naziştii germani şi comuniştii ruşi s-au apropiat foarte mult de noi prin metodele pe care le-au folosit, dar n-au avut niciodată curaj să-şi recunoască propria motivaţie. Şi unii şi ceilalţi au pretins, şi poate chiar au crezut, că ajunseseră la putere siliţi de împrejurări şi numai pentru o vreme şi că undeva, după colţ, îi aştepta raiul pe pămînt, în care oamenii trăiau liberi şi egali. Noi nu sîntem atît de naivi. Noi ştim că nimeni nu pune mîna pe putere cu intenţia de-a o mai preda vreodată altcuiva. Puterea nu este un mijloc, puterea este un scop în sine. Nu instaurezi o dictatură ca să aperi o revoluţie, ci revoluţia o faci ca să instaurezi dictatura. Scopul persecuţiei este persecuţia însăşi. Scopul torturii este chiar tortura. Scopul puterii este puterea". O succesiune de axiome la care pot adera atîţia dintre tiranii totalitari ai acestui secol, diverşii "părinţi ai naţiunii" şi lideri supremi, fii "veneraţi" ai unor popoare reduse la tăcere şi condamnate la amnezie. Experimentul grupului Pol Pot în Cambodgia, cele mai mult de patru decenii de terorism nestăvilit din Albania lui Enver Hodja, mascarada cultului personalităţii la Phenian sau la Bucureşti, prigoana disidenţilor în toate statele comuniste fără excepţie, toate acestea vorbesc despre permanenţa şi perseverenţa totalitarismului, despre capacitatea sa de adaptare, despre forţa sa de expansiune şi contagiune.

Sistemul totalitar urăşte memoria, se fereşte de martori şi mărturii, face tot posibilul pentru ştergerea frontierelor între adevăr şi minciună, între obiectiv şi subiectiv, între realitate şi iluzie. Personalitatea trebuie degradată la statutul de masă, poporul devine populaţie, iar populaţiei i se pot servi orice inepţii, fără teama că cineva va fi făcut vreodată răspunzător pentru continuul viol simbolic practicat de sistem. "Ministerul Adevărului", sediul propagandei de partid, centrul nervos al complotului minciunii, este un element indispensabil al ordinii totalitare. Partidul unic nu poate accepta adevărul, îşi refuză propria istorie, subvenţionează o armată de funcţionari supuşi, pentru a rescrie mereu un trecut neasumabil.

Partidul este infailibil, aceasta este logica funestă a stalinismului de ieri şi de astăzi (la vremea sa, înaintea rupturii definitive cu Stalin, chiar Troţki a subscris la postulatul partidului ca încarnare a Raţiunii în Istorie). Partidul este posesorul adevărului şi, întrucît se întîmplă ca partidul să greşească, nu rămîne altă soluţie decît să modificăm adevărul. Despre experienţa deprimantă a topirii şi retopirii adevărului vorbeşte filosoful polonez Leszek Kołakowski într-un impresionant eseu publicat în cadrul volumului 1984 revizitat. Totalitarismul în secolul nostru, editat la mijlocul anilor '80 de cunoscutul critic literar şi filosof social american Irving Howe. Kołakowski este conştient de atacurile la care este supus în ultima vreme conceptul de totalitarism şi tocmai din acest motiv el înţelege să susţină valenţele cognitive şi relevanţa politic-intelectuală a acestei noţiuni. În absenţa unui cadru explicativ întemeiat pe conceptul de totalitarism, în absenţa conştiinţei noutăţii fundamentale a sistemului totalitar în raport cu tot ceea ce a cunoscut umanitatea în materie de teroare şi represiune, este imposibilă abordarea lucidă a problemelor societăţilor de tip sovietic. Trebuie să fii cu deosebire refractar evidenţelor pentru a nu vedea relaţia de profundă afinitate dintre sistemul ideologic marxist şi structura despotic-teroristă a regimurilor staliniste şi neo-staliniste. Kołakowski a experimentat personal intoleranţa şi obtuzitatea birocraţiilor dominante, s-a izbit de zidul de orgoliu insolent ridicat de potentaţii totalitari. Cărţile filosofului polonez, şi în primul rînd epocala sa trilogie Main Currents of Marxism, au reuşit să clarifice relaţiile de profundă solidaritate între visul social-marxist şi utopiile poliţieneşti ale acestui veac.

În celebrul ei studiu asupra fenomenului totalitar, Hannah Arendt accentua faptul că regimurile despotic-totalitare îşi află forma perfectă nu în împărăţia mesianică, ci în lagărul de concentrare. Lagărul de concentrare este simbolul tragic al condiţiei de prizonierat la care este condamnat individul în cadrul sistemului totalitar, sau cu cuvintele lui Adam Michnik, "lagărul de concentrare este totalitarismul pe deplin realizat". La Buchenwald şi la Magadan s-au scris paginile esenţiale ale istoriei totalitare: sîrma ghimpată a devenit veritabilul fir roşu al unui întunecat şi infinit supliciu. Sistemului îi repugnă îndoiala, el se teme de eretici, nu are nici o milă pentru cei slabi şi şovăielnici. "Aici nu există warum (de ce)", avea să afle Primo Levi în prima zi trăită la Auschwitz. Dictatura trăieşte sub semnul mobilizării permanente, îşi denunţă adversarii, automat identificaţi cu interesele cine ştie căror puteri străine. Totalitarismul tratează cu ostilitate orice inovaţie, se fereşte de alteritate, persecută metodic imaginaţia şi creativitatea. Pentru Hitler, fizica trebuia să fie "ariană", pentru Stalin cibernetica şi genetica erau ştiinţe "burgheze", deci "pseudo-ştiinţe": cele două totalitarisme perfecte ale secolului douăzeci mărturiseau cel mult diferenţe de jargon, nu însă şi de impuls ori finalitate. Scopul ambelor era acelaşi: "purificarea" permanentă, înlăturarea tentaţiilor eretice sau libertare, masacrarea adversarilor, obsesia lugubră a năruirii unui inamic de cele mai multe ori fantasmat. Lupta de clasă şi lupta de rasă devin fixaţii patologice ale discursului terorist. Dictatorii vorbesc cu spume la gură, anunţă noaptea totalitară şi nu ezită să lupte pentru eternizarea ei. Aici este miezul întregii chestiuni a totalitarismului: o dată cu această orînduire a răsărit în istorie un sistem care aspiră la veşnicie şi care urmăreşte să distrugă tot ceea ce este liber şi spontan. Victimele totalitarismului, spune Orwell, "trebuie să trăiască într-o continuă exacerbare a urii faţă de duşmanii din afară şi de trădătorii dinăuntru, de jubilare în faţa victoriilor şi de auto-umilire în faţa puterii şi înţelepciunii Partidului".

Glorificarea fiinţei colective a partidului, pasiunea de a smulge din rădăcini orice pornire de emancipare, plăsmuirea unei noi structuri lingvistice adecvate scopurilor propagandei totalitare, iată numai unele dintre caracteristicile colectivismului birocratic pe care Orwell a ştiut să le distingă cu admirabilă acurateţe. Confiscarea memoriei, tratarea cinică a trecutului, cauterizarea oricăror relaţii de ataşament sentimental şi încurajarea celui mai abject oportunism au dus la geneza unui tip uman incapabil să mai opereze distincţia dintre adevăr şi fals. Spre a-l cita pe Kołakowski, în societăţile de tip sovietic, "minciuna devine adevăr - sau cel puţin distincţia dintre adevăr şi fals în sensul lor obişnuit a dispărut. Acesta este marele triumf cognitiv al totalitarismului. Întrucît el reuşeşte să abroge însăşi ideea de adevăr, nu mai poate fi acuzat de minciună".

Tăcerea şi consimţămîntul, conformismul cel mai obedient şi răbdător sînt însemnele inconfundabile ale zodiei totalitare. Timp în care diverşi inspectori ai sufletelor, servitorii dictaturilor concentraţionare, se pregătesc să mai adauge vreun cadavru etic pe lunga listă a oribilelor lor cuceriri. Reluînd cuvintele lui Albert Camus, putem spune că "nici un rău pe care totalitarismul pretinde a-l vindeca nu este atît de rău precum totalitarismul însuşi". Dincolo de atîtea triste abdicări, rămîne însă certitudinea raţiunii ca substrat al speranţei, convingerea că solidaritatea, individuală şi socială, poate învinge noaptea totalitară. Poate că nimeni nu a afirmat mai limpede acest lucru decît Hannah Arendt în finalul Originilor totalitarismului: "But there remains also the truth that every end in history necessarily contains a new beginning; this beginning is the promise, the only 'message' which the end can ever produce. Beginning because it becomes a historical event, is the supreme capacity of man; politically, it is identical with man's freedom. Initium ut esset homo creatus est - 'that a beginning be made man was created' said Augustine. This beginning is guaranteed by each new birth; it is indeed every manChrW(8220) ("Rămîne totuşi adevărul că fiecare sfîrşit în istorie conţine în chip necesar un nou început; acest început este promisiunea, unicul «mesaj» pe care îl poate vreodată genera sfîrşitul. Începutul, întrucît devine un eveniment istoric, este suprema capacitate a omului; se identifică cu libertatea umană. Initium ut esset homo creatus est - «pentru ca începutul să se producă a fost creat omul», a spus Augustin. Acest început este garantat de fiecare nouă naştere; el este de fapt fiecare om").

Toate aceste lucruri trebuie necontenit subliniate, îndeosebi atunci cînd din diverse motive se încearcă "respectabilizarea" experienţelor totalitare, escamotarea frontierelor fundamentale dintre acest tip de regimuri despotice şi oricare dintre celelalte modele de organizare politico-socială, fie ele democratice ori autoritare. Înfrînt în versiunile sale seculare, totalitarismul îşi caută refugiul în zonele fanatismului teocratic. Noile sau vechile fundamentalisme continuă să viseze la instituirea unui "regat al virtuţii" şi îşi află suporteri în acele grupuri ostile proiectului modernităţii pluraliste. Devizele imperiului imaginat de Orwell în O mie nouă sute optzeci şi patru prezidează asupra întregii ofensive anti-occidentale a diverselor secte radicale pseudo-iluminate: Războiul înseamnă pace; libertatea înseamnă sclavie; ignoranţa înseamnă forţă. Falsitatea şi ipocrizia sînt pilonii de rezistenţă ai propagandei totalitare, acea instituţie omniprezentă pentru care scopul a fost şi rămîne acelaşi: lichidarea libertăţii, distrugerea democraţiei, zdrobirea demnităţii individului.