Liviu Bleoca
Erotikon
Editura Polirom, 2005
Prefaţă de Mircea Mihăieş
Erotikon
Editura Polirom, 2005
Prefaţă de Mircea Mihăieş
Citiţi un fragment din această carte.
*****
Dincolo de eros, dincoace de vis
Erotikon-ul lui Liviu Bleoca intră – mai mult cu voia decît fără voia autorului – în siajul textelor “fierbinţi” ce-au invadat piaţa literară românească în ultima perioadă. Prin comparaţie, avem însă de-a face cu un eros soft, al sugestiei şi contextului, decît cu unul hard, explicit şi baroc, ilustrat de o Claudia Golea sau Ioana Bradea. Titlul pare ales mai degrabă din raţiuni comerciale decît dintr-o serioasă şi sistematică aplecare a autorului pentru literatura de alcov. De altfel, cam jumătate din cele douăzeci şi una de povestiri n-au nici un fel de tangenţă cu tema sugerată de titlu. Ele sînt fie reportaje abia modificate pentru uzul ficţiunii, fie amintiri convertite în texte cu valoare terapeutico-sapienţial-sentimentală.Scrise, în cvasitotalitatea lor, la persoana întîi, textele conturează o voce naratorială omniscientă, plină de fervoare, propunînd un personaj ce controlează cu autoritate atît materia primă, cît şi efectul obţinut. Din acest punct de vedere, lecţia prozei scurte americane (de la Hemingway la Ring Lardner) a fost bine însuşită. După cum dezinvoltura şi autoironia ce domină fiction-ul american, de la textele hard--boiled ale lui Raymond Chandler la indiscreţiile sans rivages ale lui Charles Bukowski, au lăsat amprente clare asupra stilului direct, nesofisticat, cinematografic al autorului.
Tematic, cele douăzeci şi unu de texte pot fi împărţite în trei categorii relativ distincte: proze încadrate într-o ramă erotică propriu-zisă, amintiri nostalgico-sentimentale şi reportaje inspirate de experienţa postiugoslavă a autorului. Primele şi ultimele sînt cele mai atrăgătoare, categoria mediană fiind uşor minată de primejdiile patetismului autodevorator. Indiferent însă de temă, lumea lui Liviu Bleoca este una a marginalilor, a personajelor fără identitate, a micilor sau marilor drame provocate de uitare, abandon, destin ori tragedie istorică.
Liviu Bleoca face eforturi simţitoare pentru a diminua dramatismul multora din scene, închizînd textul într-o montură de umor, ironie şi dezinvoltură. Speriat oarecum că scenariul ar putea vira în zona conflictualului sau a tragediei, el aşază filtrul relativizant al raţiunii imediate, diminuînd efectul de fantastic şi fabulos în care se scaldă textele. Raţionalist pînă la anularea de sine, naratorul refuză pasajele ademenitoare spre tărîmul misterului şi parabolei, mulţumindu-se cu schiţarea unui univers a cărui complexitate e mai mult sugerată decît descrisă.
Există o anumită bună dispoziţie naratorială, o plăcere a fixării întîmplării în rame viu colorate, ceea ce ar face legătura cu lumea pestriţă a unui Levant ale cărui mize existenţiale tind spre zero. Tensiunea povestirilor e, de regulă, rezultatul unei subtile puneri în scenă, a truculenţei avansate pe post de tehnică narativă. Din acest motiv, destule întîmplări au un nedisimulat aer parodic: ele nu problematizează, ci îşi propun să-l binedispună pe cititor – atît şi nimic mai mult (“Jurămîntul de sărăcie”, “Prietenul cel mai bun al cîinelui”). Altele, dimpotrivă, sînt parte a unui scenariu cvasigotic ce te nelinişteşte cam în maniera povestirilor lui Eliade sau Voiculescu: emoţia e potenţată de sudura dintre magic şi realitate. “Aceeaşi întîmplare, alt personaj” e o parabolă a visului şi a realităţii, a pluralităţii existenţelor. Într-o alta, “Insomnia”, absenţa somnului e prezentată în termenii unei maladii molipsitoare, ai unei boli de dragoste transmise de un personaj altuia.
Într-o altă subcategorie, seducţia exercitată de hiperrealitate produce efectele unui lanţ mitologic ce reverberează dinspre trecut înspre prezent: naratorul vede peste tot “semne”, urme ale unei existenţe secrete, mesaje venind din sau pierdute într-o lume apusă. “Nodul”, de pildă, o mică proză eseistică, pare a fi doar introducerea la “O istorie de familie”, în care jocul destinului şi-al tragediei se întretaie într-o poveste despre o iubire de demult, despre singurătate şi suferinţă.
Un loc aparte îl ocupă “Un concert de neuitat” şi “Textpertul”, în care ingeniozitatea şi inteligenţa autorului creează două mici bijuterii. În prima, absurdul comportamental conduce la conturarea unui univers paralel, prin înmulţirea artificială a personajelor reale şi popularea lumii cu sosii. Mecanismul proliferării monstruoase a oamenilor-copie îşi are originea în spaima de-a fi asasinat a unui cîntăreţ celebru: drept urmare, îşi trimite pe scenă o dublură, pentru a se apăra de eventualul atentat. La fel procedează şi preşedintele ţării, invitat la concert, apoi, într-o nebunie colectivă, spectatorii înşişi, iar la urmă de tot, chiar şi asasinii. Doar presa e mereu de faţă, relatînd evenimentele “în două pagini diferite: cea politică şi cea de divertisment”. Surogatul de realitate – existenţa mediată – e mai puternic decît realitatea!
“Texpertul” e un exerciţiu cu inflexiuni borgesiene, o demonstraţie de virtuozitate a multiplicării şi interferării vocilor textului şi ale realităţii. Perfect circular, constructul experimental conţine totuşi o poveste: fireşte, una complet insignifiantă, dar consonantă cu arta poetică enunţată în răspăr de mai toate fragmentele volumului: viaţa e doar istoria scrisă a unor banalităţi ce promit şi înşală aşteptările cititorului. Dorinţa de ordine, fascinaţia dezlegării enigmelor ca şi cum ar fi nişte probleme de matematică ţin de concepţia existenţială a autorului: misterul trebuie readus în linia raţionalului, viaţa e un şir de lungi şi ferme demitizări/demistificări.
Dramatismul scenelor narate în cele trei povestiri inspirate de (presupun) experienţa directă a autorului în spaţiul fostei Iugoslavii măcinate de războaie civile, vendete, trădări şi violenţe iraţionale (“La balamuc”, “Un act de identitate”, “Erotikon”) e temperat de vocea calmă, detaşată, respingînd emoţionalul a celui care povesteşte. Bun observator al psihologiilor şi pitorescului, Liviu Bleoca redă întregul dramatism al universului ieşit din ţîţîni, al lumii ce trăieşte nu doar dincolo de reguli, ci împotriva lor. Situaţiile ţin de tragedia de-acum cunoscută a “străinilor în propria ţară”, a celor prinşi între focuri, ideologii şi resentimente. Spectaculoase prin înseşi premisele lor, aceste texte sînt şi documente de epocă, aşa după cum altele – “Borgo Pass”, “Natură moartă cu chitară”, “Ceasornicăria Helman” – sînt documentele unei sensibilităţi ultragiate.
Liviu Bleoca abordează spaţiul ficţiunii cu cîteva lecţii teoretice bine învăţate. Înainte de orice, el ştie să aleagă un bun unghi de atac: şcoala prozatorilor americani e – cum spuneam – bine însuşită, iar efectele sînt întotdeauna calculate dinainte, ca la promotorii “New Journalism”-ului. Retorica autominimalizării, strategiile seducţiei funcţionează ireproşabil, astfel încît se întîmplă adeseori să nu mai bagi de seamă că prozele sînt doar pretexte pentru a demonstra capacitatea autorului de a aborda absolut orice temă. Există pretutindeni o răceală auctorială naturală, greu de explicat, aşa cum la sud-americani există, tot în mod natural, o nedomolită căldură. Posesor al unui esprit de géometrie indubitabil, autorul Erotikon-ului scrie căutînd logica interioară a discursului, în detrimentul “plăcerii textului”.
Ingeniozitatea punctului de vedere, postura voit naivă a naratorului, absurdul de bună calitate şi aerul dezinhibat al punerii în scenă transformă povestirile – adeseori, simple crochiuri – în texte solid articulate, capabile să poarte “o fabulă” şi să transmită un sens. Există o luminozitate specială, o transparenţă maximă a textului, ca şi cum Liviu Bleoca ar dori să sublinieze relativitatea în care se scaldă întîmplările. Imaginat în tradiţia picaro-ului post-modern, naratorul construieşte mici scenarii menite să dea consistenţă “vagabondajului motorizat” care ne poartă, în cîteva din povestiri, prin peisajul mustind de întîmplări al unei, parcă eterne, veri a ficţiunii.
Există şi evidente încercări de a aduce textele la acelaşi numitor dramatic. Un factor de unificare îl constituie evocarea automobilului delabrat, un Datsun gata să-şi dea duhul (variantă postmodernă şi ironică a Rosinantei ce-l poartă pe noul Don Quijote spre noi aventuri), un altul e numele iubitei, Lise, menţionat în două dintre povestiri. Alt factor este conferit de tehnica evadării din banalitatea cotidiană, prin forţarea limitelor supranaturalului ori ale magicului. Tentaţia macabrului, a goticului de extracţie balcanică, a psihologiei abisale (ca în varianta legendei Meşterului Manole din “Raport asupra mănăstirii”) ridică textele din condiţia de simple schiţe ce par a ilustra o enormă poftă de a povesti la nivelul metaforei existenţiale şi al parabolei.
Prin Erotikon, Liviu Bleoca reuşeşte să ne convingă de indiscutabila sa vocaţie de narator. Simt însă o anume nelinişte, o grabă şi o abia reprimată dorinţă de a depăşi acestă fază, a tatonărilor şi a experimentelor formale. Deocamdată, el sapă cu dezinvoltură galeriile subterane ale microuniversului generat de experienţa subiectivă, de vis şi de memorie. E de aşteptat ca în viitorul apropiat să găsească şi trapele secrete spre zona construcţiilor ample, spre spaţiul mult mai primejdios, dar şi mai spectaculos, al romanului ca substitut – şi nu doar document al vieţii.