Personaje, situaţii, moravuri şi năravuri la românii nord-americani

Citiţi un fragment din această carte.



O surpriză foarte plăcută

Constat că, de cînd o parte a familiei mele a migrat spre America de Nord, spaţiul acela mă interesează tot mai mult, tinde să devină un fel de preocupare obsedantă. Poate şi pentru că mulţi prieteni, mulţi scriitori, se află şi ei acolo. Poate pentru că prima - şi singura deocamdată - vizită a mea în acel spaţiu, de la care a trecut aproape un deceniu, nu şi-a stins ecourile din mintea mea. Nici din suflet, aş adăuga. Oricum, în momentul de faţă, am mai multe rubrici permanente în publicaţiile româneşti din Statele Unite şi Canada decît în cele din ţară!

Mărturisesc că primul impuls cînd am acceptat să citesc manuscrisul acestei cărţi în vederea unei prefeţe a fost de natură documentară decît literară. Voiam, mai curînd, să aflu mai multe despre acel spaţiu, prin ochii unui român, decît să mă bucur de plăceri literare, eventual să disec, să analizez, decît să evaluez compoziţia construcţiilor narative, stilul, calităţile limbii literare utilizate. Mă gîndeam chiar, înaintea lecturii, că voi scăpa cu o prefaţă amabilă la un autor român de departe, care debutează ca prozator la o vîrstă la care alţii şi-au văzut deja sacii în căruţă, dacă nu chiar opera încheiată! Din păcate, de ceea ce fugi, munca interpretativă serioasă, nu reuşeşti să scapi! Din fericire, n-a fost nevoie să uzez de nici un fel de strategie a amabilităţii ocolitoare, a bunăvoinţei complezente! Am avut parte, prin urmare, de o surpriză foarte plăcută, de o surpriză literară. Încă de la prima povestire, "Partida de canastă", cea care dă titlul volumului, cartea lui Mircea Gheorghe m-a prins. M-a prins, desigur, prin dimensiunea sa "documentară", dar m-a prins mai ales prin calităţile ei literare impecabile. Şi prins am rămas pînă la sfîrşitul lecturii.

Mă şi întreb acum de ce n-o fi debutat Mircea Gheorghe (şi) ca scriitor pînă în 1990, la plecarea din ţară, şi de ce a aşteptat cincisprezece ani ca să facă acest lucru, aici, dar de acolo, din îndepărtata Canadă. A dorit să acumuleze suficientă experienţă canadiană, ca fond de explorare narativă? A vrut să "scape" de experienţa românească? E posibil, însă puţin probabil, pentru că experienţa canadiană a autorului, în această carte desigur, este în mod esenţial una românească, toate povestirile locuind mediile româno-canadiene. Ca să nu mai vorbesc despre cele cîteva flashback-uri, pasaje foarte scurte, dar concentrate, dur de consistente, care ne aruncă în lumea "de acasă". Cel puţin, amintirea depozitului de lemne din copilărie, care intervine în "Depozitul de lemne", mărturiseşte, dar şi provoacă!, ceea ce este esenţial în literatură, reverberaţii tulburătoare. Mi s-a întîmplat asta mie pentru că, în străinătate, dorul de ţară mi se manifestă prin amintirea violentă a uşii crăpate şi cenuşii a magaziei de lemne din copilărie, deşi aceasta nu mai există de la cutremurul din 1977? Răspuns greşit, pentru că am procedat ca un fel de om de ştiinţă, am verificat efectul de lectură pe două persoane care nu au avut această experienţă, nici experienţe asemănătoare. E limpede aşadar că efectul se datorează "cum"-ului poveştii, nu "ce"-ului acesteia, deci literarităţii, calităţilor expresive ale poveştilor.

Despre "ce" şi "cum"

Despre "ce" povesteşte Mircea Gheorghe? De unde îşi scoate poveştile? Cum spuneam, din mediile româno-canadiene, însă nu medii româneşti pure pentru că, într-o societate multiculturală cum este cea canadiană, aşa ceva ar fi de negăsit, iar românii trăiesc în această lume amestecată, alcătuită din exemplarele sosite din toate colţurile lumii. O lume cu quebecois de prima mînă, francezi sosiţi mai tîrziu, amerindieni, ruşi, români, americani din State, evrei din România, dar şi din alte părţi, care refac la Montréal şi în împrejurimi vasta diversitate etno-demografică a lumii mari. Personajele sale sînt extrase cam din toate mediile sociale, sînt oameni care au reuşit integrarea culturală, socială şi profesională sau dimpotrivă - Tobias din "Un caz banal" nu va învăţa franceza ori engleza nici în zece ani! -, angajaţi şi şomeri, bogaţi şi săraci, oameni de afaceri, angajaţi la mari firme, zilieri la negru, dansatoare de striptease, curve şi chiar şuţi. Ca şi în ţară, ei se amestecă, se ating unul de altul, intersectează şi se despart. Nu ne vom mira deci că în "Ei doi, calculatorul şi Larisa", de pildă, o respectabilă familie de sexagenari trăitori din ajutorul social va juca rolul de naşi la o căsătorie de convenienţă în care mirele este un şuţ fermecător. Nu ne va mira nici jocul acuplărilor într-o lume atît de neaşezată, de mişcătoare şi cumva structural nevrotică. Şi, desigur, nu ne vor uimi nici nostalgiile faţă de "acasă", manifestate culinar ori - şi asta face deliciul multor povestiri! - muzical şi poematic.

Prin urmare, o lume cumva gogoliană, cu oameni obişnuiţi, aflaţi în situaţii obişnuite, dar care sparg monotonia vieţii de zi cu zi, de bunăvoie ori datorită fatalităţii - petreceri de Crăciun sau open party, înmormîntări, căutarea slujbei, schimbarea locuinţei ori a partenerilor etc. Şi atunci de unde vine farmecul povestirilor, prin ce anume te "agaţă" atît de statornic autorul, de nu-i laşi cartea din mînă pînă la sfîrşit, dacă nu avem de-a face nici cu destine excepţionale, nici cu situaţii de senzaţie? Păi, totul, cum deja am sugerat, vine din "cum", deci din modul în care povesteşte Mircea Gheorghe, prin urmare din calităţile în mod fundamental literare ale volumului. Care sînt acestea? La o privire rapidă, mai întîi, desigur, arta decupajului, atenţia selectivă, ochiul şi urechea de o incredibilă acuitate. Autorul are darul de a alege din magma acelei lumi situaţiile şi personajele care permit glisarea spre neprevăzut, uneori, ori spre semnificativ, spre "general uman" aş spune, dacă aş fi vreun filosof cu pretenţii, nu un simplu, un biet scriitor. E un dar pe care îl avea Gogol, deja amintit, dar şi, de-o pildă, Caragiale. Prin aceste nume am şi semnalat două dimensiuni discrete ale tipului de talent literar al autorului. L-aş adăuga pe Cehov, pentru bunăvoinţa uşor maliţioasă pe care o arată personajelor sale. Şi am ajuns la cea de-a doua calitate esenţială a stilului lui Mircea Gheorghe - arta portretistică. Din cîteva tuşe, în povestirile scurte, sau prin reveniri, cum se întîmplă în microromanul "Ei doi, calculatorul şi Larisa", indiferent dacă principale ori secundare, personajele sînt cu toate memorabile, nu-ţi mai ies din minte. Nici Tobias, deja amintit, nici Vicenţiu, Larisa, Monica, Reli, Ovidiu, Radu şi ceilalţi. Aş spune chiar că personajele suplinesc exemplar modicitatea, relativă de altfel, a poveştilor înseşi.

Scriitorul este stilul său

Sigur că "stilul este omul însuşi", cum spune vorba de duh consacrată, dar în cazul scriitorului aş inversa formula! Un scriitor este cu atît mai important cu cît stilul are mai multă pregnanţă, este mai personal. Cînd am amintit cele trei spirite tutelare pe care le-am sesizat în subtextul cărţii lui Mircea Gheorghe nu m-am referit atît la influenţe, cît la similarităţi de forma mentis, iar dacă ar fi să vorbim de influenţe, ar trebui neapărat să introducem distincţia lui Blaga dintre influenţe modelatoare şi catalitice. Prin urmare, cei trei autori, probabil că sînt şi alţii pe care nu i-am sesizat la prima lectură, rapidă şi acută, nu l-au "modelat" pe Mircea Gheorghe, ci l-au ajutat să se descopere şi să se desfăşoare, să-şi afle talentul său şi să şi-l pună în operă.

N-aş vrea să închei fără a menţiona utilizarea impecabilă a celor două registre lingvistice - cel al naratorului, o limbă română pe care putem fi invidioşi şi noi, cei care am rămas în ţară, şi cel al personajelor, cu limba lor "de tranziţie", marcată de influenţele conglomeratului (şi) lingvistic în care se desfăşoară. Un debut matur, prin urmare? Da, un debut matur, dar mai mult decît atît - un debut pur şi simplu memorabil!

(1-5 mai 2005, în Iaşi)