20.07.2005
Mircea Gheorghe
Partida de canastă
Editura Polirom, 2005


prefaţă de Liviu Antonesei



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro


Mircea Gheorghe (n. 1943), stabilit în Canada din 1990, redactor la revistele Luceafărul românesc, Hypatia, Argus din Montreal. Autor de sinteze de istoria criticii literare româneşti, publicate la Biblioteca Centrală Pedagogică, de lucrări didactice şi pedagogice, traducător (Fernand Braudel, Pierre Chaunu, Jean-Marie Guyau, Yvan Allaire etc.), cronicar literar, ziarist şi prozator (numeroase articole, cronici, povestiri, eseuri, interviuri publicate în reviste din România şi din Canada). Titular al rubricilor "Cărţi, scriitori, idei" şi "Ex libris" publicate în Pagini româneşti, respectiv Candela, Montréal.


****


Partida de canastă


Salvatore se întorsese în apartamentul ăsta ieftin după ce un an de zile locuise într-un alt cartier, mai scump. Avusese o slujbă bună. Acum, că o pierduse, a fost nevoit să se întoarcă aici. Fusese norocos, fiindcă apartamentul în care locuise era încă liber. Avea aceiaşi vecini. Dar nu mai era bătrînul român de vizavi cu care făcea partide interminabile de canastă în fiecare zi. După ce-şi aranjase bagajele, coborîse la administrator şi-l întrebase în engleza lui stricată ce se întîmplase cu el. Se mutase? Nu, nu se mutase. Era plecat pentru cîteva zile în Estrie cu fata cea mică. Era însă tare bolnav.
- Ce are?
O să-l vezi, trebuie să se întoarcă zilele astea.

Într-o dimineaţă, cam peste o săptămînă, auzi soneria sunînd lung. Deschise. Era bătrînul. Îl privea zîmbitor şi cu prietenie. În spatele bătrînului, se vedeau uşa deschisă de la apartamentul lui şi masa. Şi pe masă, un pachet de cărţi de joc desfăcut.
- Te aştept!

Salvatore nu vorbea româneşte, dar pricepea că este vorba despre invitaţia obişnuită la partida de canastă. S-ar fi zis că bătrînul îi pîndise venirea.

Dar azi, în mod special, nu avea chef de cărţi. Aseară fusese la Cazino şi pierduse 300 de dolari. Pentru un imigrant care trăia din ajutor social era mult. Chiar foarte mult. Avea în faţă aproape o lună şi nici un ban de trai. Ca acasă. Se simţea vinovat şi ar fi vrut să bea ceva tare.
- Astăzi nu jucăm cărţi, omule! zise, mişcîndu-şi degetul arătător de mai multe ori la dreapta şi la stînga.

Se putea înţelege cu el doar prin semne.
Bătrînul se încruntă.
- Cum adică? Ce-i asta? îl chestionă el pe româneşte. Ce dai din mîna aia?
- Astăzi nu jucăm, sînt ocupat...

Bătrînul pricepu că indianul, aşa îi zisese el de la început, îl refuză. Îl privi cu necaz.
- Nu jucăm. Nu-pot-juca-nimic-astăzi, vorbi rar Salvatore în englezeşte, aproape silabisind.

Bătrînul îşi depărtă mîinile a neputinţă. Bărbia îi tremura.
- Nu joci, nu joci. Asta e. N-am să mă rog acum de dumneata... La revedere! Şi intră în apartamentul lui trîntind uşa.

Salvatore se duse la frigider şi-l deschise larg. Mai avea o sticlă de bere golită pe jumătate. O scoase, o duse la gură şi, după ce-o bău, o puse pe masă. Umblă în dulapul de haine. Nu erau prea multe. Scoase hainele, le trînti pe pat şi începu să caute în buzunare. Avea nevoie de bani. Poate se întîmpla o minune, poate găsea, cine ştie cum, uitată, vreo bancnotă de 20. Atît, 20. Atît îi trebuia pentru o sticlă de tequila. Sau pentru un scotch canadian.
Dar nu găsi decît mărunţiş, vreo trei dolari şi ceva.

Terminase şi se pregătea să-şi aşeze hainele înapoi în dulap, cînd auzi iar soneria. Deschise uşa cu băgare de seamă.
- Te aştept să facem o partidă... spuse bătrînul zîmbitor din prag. Îl privea pe sub sprîncenele albe cu simpatie.

Salvatore se uită la el cu ostilitate.
- Nu jucăm nimic astăzi, omule, ţi-am spus acum zece minute.

Îi întoarse spatele supărat. Îl auzi cum intra la el. O uşă scîrţîitoare, care se închidea încet.
Era, probabil, descumpănit românul... "Fiecare cu problemele lui", gîndi Salvatore.

Îşi puse hainele la loc şi se duse la noptiera micuţă de la capătul patului. Avea acolo într-un sertar un borcan în care punea monedele de un cent şi de cinci rămase de la cumpărături. Borcanul era plin pe trei sferturi. Într-un alt sertar, ţinea o pungă cu tuburi de hîrtie. În fiecare putea pune 50 de cenţi. Sau doi dolari, în tuburile de cinci cenţi. Le numără. Dacă le umplea pe toate, le-ar fi schimbat la bancă pentru 15 dolari în bancnote. Nu era rău. Răsturnă monedele în pat şi începu să umple tuburile. Era la al cincilea, cînd auzi soneria pentru a treia oară. O lăsă să sune de mai multe ori înainte să deschidă.

Era tot bătrînul. Avea faţa luminată a surpriză:
- Bună ziua. Credeam că nu eşti acasă. Facem o partidă?

Salvatore îl privi cu atenţie.
- N-am mai vorbit astăzi?
- Poftim înăuntru! insistă bătrînul. Trebuie să facem o partidă... Una mică... Şi deschise larg uşa care dădea în apartamentul lui.

Era atît de jalnică vocea, atît de rugător tonul, încît nu putea să-l mai refuze. Îşi puse la repezeală o haină şi intră la bătrîn în casă.

Mirosea urît înăuntru. Un apartament de om sărac. La fel ca în urmă cu un an. O canapea scofîlcită şi slinoasă, două scaune jupuite, o masă acoperită cu muşama, un scrin negru plin de hîrtii, de broşuri publicitare şi de reclame. Pe jos, un covor murdar şi subţire. Era totuşi ceva schimbat. Apăruseră multe fotografii. Peste tot, pe pereţi, pe scrin, pe masă. Fotografii decolorate sau în alb-negru vechi de zeci de ani. Din tinereţe. Cu copiii, cu nevasta, cu prietenii. Bătrînul fusese un bărbat slab şi înalt, puţin cocoşat, cu umerii înguşti şi mîinile lungi. Părea umil şi viclean. Într-una din fotografii, era înconjurat de oameni mai în vîrstă. În faţa lui, în primul rînd, un băieţel de vreo zece ani pieptănat îngrijit, cu cărare, în pantaloni scurţi şi largi. Intimidat şi cu privirea opacă.

Salvatore luă fotografia şi arătă înspre băieţel cu degetul:
- Băiatul meu. Avocat. Are un cabinet cu patru avocaţi care lucrează pentru el.
Salvatore luă o fotografie în care apărea o femeie îmbrăcată într-o blană scumpă. Un bărbat o trage de reverele hainei spre el. Amîndoi rîd către aparatul de fotografiat. I-o arătă bătrînului.
- Şi aici?
- Fata mea, dentistă. Ăsta e bărbatul ei. E de mult, cînd i-a cumpărat vizonul.

Salvatore nu înţelege, dar dă din cap că da, adică ştie despre cine e vorba.

În urmă cu un an, bătrînul îşi aducea aminte o grămadă de lucruri din tinereţe. Îi plăcea să povestească fel de fel de chestii cînd împărţea cărţile sau cînd făceau o pauză. Dornic să ştie ce i se spune, Salvatore se interesase atunci în dreapta şi-n stînga despre istoria bătrînului. Cu o lună înainte să se mute în apartamentul celălalt, mai scump, venise în bloc administratorul de acum.

Era şi el tot român, ca bătrînul. Se umpluse Montréalul de români care administrau blocuri. Se împrietenise cu el. Administratorul cunoştea familia bătrînului din România, de mult, dinainte de emigrare. Aflase de la el că bătrînul venise de undeva din Cadrilater, la vîrsta de 18 ani. În România, făcuse studii de medicină veterinară, intrase la comunişti şi ajunsese în doi ani un funcţionar important. Se ocupase, printre altele, cu un proiect de naţionalizare a fabricilor şi atelierelor mari şi lucra şi acasă, pînă noaptea tîrziu, în secret, ascuns în camera lui. Nimeni nu avea voie să intre. Nevastă-sa îi lăsa mîncarea în prag şi bătea încetişor în uşă, să-l anunţe că e ora mesei. Cînd s-a decretat apoi naţionalizarea, a fost o mică dramă în familie, înăbuşită repede. Nevastă-sa avea şi ea un atelier de pălării cu şapte angajaţi şi nu bănuise o clipă la ce lucra bărbatul ei cu atîta tragere de inimă.

La el în casă, portretul unui şef mare de-al lor, Stolin sau Stalin, parcă aşa spusese administratorul că-l chema, era la mare cinste, aşezat în vitrină, printre servicii de porţelan, pahare şi cupe de şampanie din cristal. Ura capitalismul şi mai ales îi ura pe americani. Aici semăna cu Salvatore.
Pesemne că despre astea îi povestea bătrînul anul trecut. Nu era cine ştie ce. Viaţă.

Se aşezară la masă. Salvatore îşi scoase ceasul de la mînă şi-l puse alături. Cureaua era prea strîmtă, îi lăsa urme pe piele. Bătrînul se uită să vadă cît e ora.
- Zece jumate. Al meu e zece. A stat, poate nu mai are baterie. Ia să-l pun la zece jumate, să vedem, merge?

Îşi potrivi meticulos ceasul şi luă cărţile de pe masă. Începu să le amestece. Le împărţi.

După primele două schimburi, privi iar spre ceasul de pe masă. Era mirat.
- Unşpe fără un sfert. Curios. Al meu e zece jumate. A stat. Cred că s-a terminat bateria. Ia să-l pun la unşpe fără un sfert, să vedem, merge?

Îşi aranjă din nou ceasul. Începură alt tur. Cînd se termină, bătrînul îşi potrivi iar ceasul, bombănind că probabil a stat din cauza bateriei. Şi pe urmă încă o dată.
Agasat, Salvatore îşi băgă ceasul în buzunar.

Jucau de o oră tăcuţi, fiecare cu ale lui. Bătrînul cîştiga tot timpul. Fiindcă trişa. Salvatore se făcea că nu bagă de seamă. Îi era milă. Măcar asta să-i rămînă amărîtului ăstuia, îşi spunea, satisfacţia că a cîştigat la cărţi. Dar nu avea de gînd să mai joace şi mîine.

Deodată bătrînul dădu cărţile de-o parte şi începu să vorbească. Vorbea repede. Salvatore se gîndi că asta îl ajută să se simtă mai bine.

Îl întrerupse peste vreo zece minute, ridicînd mîna. Voia să bea puţină apă. Se duse în bucătăria de alături.

Era cu paharul plin cînd văzu găleata mică, galbenă, din plastic, în care bătrînul strîngea gunoaiele şi resturile de mîncare ce-i rămîneau de la masă. Era ceva acolo. Lăsă paharul de-o parte şi se aplecă intrigat. De sub o coajă înnegrită de banană trase o bancnotă de 50 de dolari. O luă cu băgare de seamă şi se uită la ea lung. Era o bancnotă adevărată, era bună. O băgă în buzunar. De dincolo se auzea vocea bătrînului, care începuse din nou să povestească. Răsturnă paharul în chiuvetă şi se întoarse în salon.
- Nu ai nimic de băut?

Bătrînul se uită la el cu ochi albi:
- Poftim?
- Nu ai nimic de băut? Un scotch sau un brandy. Făcu un semn ca şi cum ar fi avut un pahar şi l-ar fi dat pe gît.
- Ia de la bucătărie.
- Nu ai...
- Du-te şi ia-ţi singur. Ştii unde-s paharele...
- Bine, jucăm mai departe.

Strînse cărţile de pe masă şi începu să le amestece meticulos.
- Haide odată, se supără bătrînul, nu le mai învîrti atîta, o să le toceşti.

Refuză să le taie.
- Sînt bune!

Salvatore cîştigă acum pentru prima dată în dimineaţa asta. Apoi încă o dată şi încă o dată. De cinci ori la rînd.
Bătrînul era furios.
- De ce joci aşa? Parc'ai juca pentru un milion... Eu voiam să facem o partidă mică, prieteneşte, ca între doi vecini.

Încerca să trişeze, dar nu-i mai reuşea nimic. Celălalt nu-l mai ierta. "Joacă cinstit." "Ai mai numărat o dată punctele astea." Îi dădea peste mînă: "Ai luat două cărţi, asta pune-o la loc". Îi trăgea cărţile din faţă şi-i număra el punctele. Acum trişa el.

Bătrînul îl privea neputincios şi cu ură.
- Ajunge! strigă el la un moment dat, cînd Salvatore etală o canastă de valori. Gata, ajunge!

Strînse cărţile şi le băgă tremurînd în pachet. Se duse şi deschise uşa în lături. Ţipă, arătînd coridorul:
- Afară!

Salvatore ieşi cu sufletul împăcat. În camera lui, scoase bancnota din buzunar şi o netezi cu grijă de faţa oglinzii de la baie. Pe urmă o băgă în portofel.

Trebuia să bea ceva tare astăzi. Să bea ceva tare şi pe urmă să meargă cu ce-i rămîne la Cazino, la împuţiţii ăia şi să-şi ia banii de aseară înapoi. Poate şi ceva pe deasupra. O să fie mai norocos diseară. Dimineaţa asta începuse bine.

Se îmbrăcă, fluierînd în surdină şi, aruncîndu-şi o ultimă privire în oglindă, se pregăti să iasă.
Atunci auzi soneria de la uşă sunînd lung.


Marjolaine


În fiecare zi, înainte de a lua autobuzul spre biblioteca unde lucram de cîteva luni, mă opream la o băcănie din colţul străzii să-mi cumpăr cîte ceva de mîncare pentru pauza de prînz.

Dar în ziua aceea trebuia să fiu la serviciu abia la 12 şi aveam două ore înaintea mea. Aşa se face că am putut sta de vorbă pe îndelete cu Peter, care mi-a spus povestea lui Marjolaine.

Stăteam la rînd să plătesc nişte cornuri proaspete şi l-am văzut în faţa mea împingînd un cărucior aproape plin. Desigur, cumpărături pentru două-trei săptămîni, dacă nu chiar pentru o lună. Şi nu pentru o singură persoană. Mi-a făcut zîmbitor semn să trec înaintea lui. I-am mulţumit şi atunci mi-am dat seama că îl cunoşteam.

Numai din vedere. Peter cînta şi se acompania la ghitară într-o staţie de metro dintr-un cartier în care locuisem în urmă cu un an şi ceva. Cutia pentru contribuţia celor care l-ar fi apreciat se afla la doi-trei metri mai departe, în calea trecătorilor, ca o piesă detaşată, ca un obiect ce nu-i aparţinea. S-ar fi zis că un soi de mîndrie îl împiedica să o ţină aproape de el. În felul ăsta el părea indiferent la cît se aduna în cutie şi dădea impresia că nu e acolo pentru bani. Cînta cu o voce plăcută, vag răguşită, fără volum, era un Nat King Cole de buzunar. Îl remarcasem din primele zile de cînd mă mutasem în cartierul acela. Avea faţa uşor buhăită, cearcăne şi o bentiţă roşie în jurul capului - un artificiu juvenil, într-un elan de a părea mai tînăr decît cei 35-40 de ani pe care nu-i purta frumos. O singură dată i-am lăsat şi eu un dolar şi mi s-a părut, privindu-l cu coada ochiului, aproape involuntar, că schiţează o mică plecăciune. Probabil fiindcă-şi imagina că nu-l văd. De atunci nu mă mai oprisem, dar, trecînd prin faţa lui, de fiecare dată călcam mai rar ca să-l pot asculta ceva mai mult. Fiindcă Peter cînta repertoriul lui Joe Dassin, Aznavour şi Adamo - lucruri din altă lume şi din alte vremuri şi era o adevărată şansă să le auzi aici, în America de Nord.

Dar de peste un an schimbasem cartierul şi îl uitasem.

Acum, la băcănie, după ce răsfoisem cîteva minute un jurnal de cartier gratuit expus pe-o etajeră, mă pregăteam să ies, cînd l-am văzut pe Peter (dar nu-i ştiam încă numele!) în spatele meu, încărcat de pachete, mişcîndu-se greu. Nu era prea înalt, avea ceva dezordonat în felul în care îşi transporta cumpărăturile, parcă sălta, şi deodată mi-am dat seama că era şchiop.
- Pot să te-ajut? l-am întrebat.
- Eşti amabil, cîţiva paşi pînă afară n-ar fi rău. Pe urmă am să iau un taxi.

I-am luat din mînă vreo trei-patru pungi pline, şi, în timp ce ieşeam din magazin, am încercat să încropesc o conversaţie:
- Cînţi tot la Snowdon?

M-a privit surprins.
- Mă ştii?
- Am stat doi ani pe Queen Mary...
- Nu mai cînt acolo, sînt acum la Lionel Groulx, trei zile pe săptămînă pînă la prînz.
- Eşti talentat, îmi plăcea cum cîntai...
- Merge...

Îşi lăsă jos pungile şi-mi întinse mîna.
- Numele meu e Peter.

I-am strîns mîna, i-am spus că sînt încîntat de cunoştinţă şi m-am prezentat şi eu. S-a uitat puţin intrigat la mine:
- Ce nume e ăsta? După accent mă gîndeam că eşti italian...
- E un nume românesc.
- Aha.

A tăcut cîteva clipe, gînditor. Uitase de taxi, stăteam pe marginea trotuarului, vag încurcaţi.
- Băieţii care cîntă după mine la Lionel Groulx sînt tot români, a continuat el. O vioară, un acordeon şi un ţambal. Nu-s grozavi, fac mai multă gălăgie decît muzică.
- Cred că-i ştiu, am zis.

Da, îi ştiam. Îi auzisem de cîteva ori, aveau un repertoriu fix - un ceardaş, Ciocîrlia, Ave Maria şi încă vreo două-trei piese. Cîntau cu elan şi am văzut oameni care-i aplaudau. Peter era prea sever.
- N-am chef să merg acasă, mi-a spus brusc Peter. Ajută-mă să duc astea pînă aici la colţ, la Van Houtte, vreau să iau o cafea şi un muffin.

Am pornit alături unul de altul.
- Ai vorbit vreodată cu ei?
- Cu cine?
- Cu românii de la Lionel Groulx. Sînt de-ai tăi...
- N-am vorbit, nu ştiu dacă le-ar face plăcere.
- S-ar putea să nu le facă, a convenit el. De obicei nu ne place să vorbim cu de-ai noştri cînd sîntem printre străini. Noi, ăştia din Québec, cînd mergem în Florida, ne aranjăm să nu fim niciodată vecini, măcar atunci să mai scăpăm unii de alţii...

Nu era multă lume în Van Houtte, doar vreo trei-patru mese ocupate.
- Te deranjează dacă rămîn cu dumneata cîteva minute? l-am întrebat. Aş lua şi eu o cafea.

S-a luminat la faţă.
- Îmi pare bine, mai stăm de vorbă.

Am ales o masă lîngă fereastră şi, în timp ce era ocupat să aranjeze pungile de plastic pline de cumpărături pe lîngă el, m-am dus la bar şi am cerut două cafele şi un muffin pentru Peter.
- E proaspăt, a apreciat el muffin-ul. Vrei? Şi mi l-a întins, să rup o bucată. Am refuzat.
- De cînd cînţi în staţiile de metrou? l-am întrebat în timp ce-mi puneam zahărul şi două cutiuţe de lapte în cafea.
- De şapte ani. De ce mă-ntrebi?
- Cînţi bine. Mai ştiu o fată care cînta la Snowdon... cu părul roşu şi îmbrăcată mereu în şort... Nu prea tînără...
- Myriam...
- Pe urmă un flautist... pe catalige, îmbrăcat în verde... şi el destul de în vîrstă...
- Marc...
- Sau mexicanul bătrîn, răguşit, cu un sombrero mare şi murdar şi îmbrăcat într-un costum roşu, vechi, cu fireturi galbene...
- Alfredo...
- Are un defect de voce... poate e prea uzată...
- Vai de capul lui, e bolnav, în cîteva luni se curăţă.
- Şi pianistul?
- Care?
- Unul slab şi trist, cu ochelari, cărunt. Cîntă Mozart, Chopin, Bach...
- Victor...
- Nu cumva e rus?
- Evreu rus, de ce?
- Are o figură de rus. Cîntă repede... E un virtuoz... Îmi place...
- Marjolaine zicea că nu aude ce cîntă...
- Marjolaine?!
- O oarbă. Cînta şi ea pe vremuri ca noi...

Mi-am aprins o ţigară.

Peter strînse cu grijă firimiturile de la muffin şi le puse într-un şerveţel pe care-l împături meticulos. Se uită în jur după un coş de gunoi. Nu era. Lăsă şerveţelul pe masă, sub farfurioara de la ceaşca de cafea.
- Nu prea eşti vorbăreţ... observă el puţin ironic.
- Ce spuneai de Marjolaine?
- Te interesează?
- Da, foarte tare...
- De cînd eşti aici?
- De patru ani...
- Nu mai cîntă de cinci. Muziciană adevărată, singura dintre noi. Cînta la violoncel dumnezeieşte. Şi la pian, dar numai acasă, pentru prieteni... O femeie frumoasă, nu frumoasă, interesantă...
- Unde cînta?
- La Place des Arts, de două ori pe săptămînă. Dar numai la prînz, pînă spre ora trei-trei şi jumătate, fiindcă îi era imposibil să ajungă la 4 dimineaţa ca noi ceilalţi şi să se treacă pe listă...
- Ce listă?
- Cine vrea să cînte în primul schimb, de la şapte, trebuie să fie luni la 4 dimineaţa în staţia de metro pe care şi-a ales-o, ca să se treacă pe listă. Poţi alege şi alte schimburi, dar cele mai bune sînt dimineaţa şi după-amiaza, în jurul orei 5.
- De ce?
- Fiindcă atunci oamenii se duc ori se întorc de la serviciu. Marjolaine era înscrisă de obicei de Marc, dar pentru orele de prînz.
- Nu credeam că e o regulă...
- Este.
Am tăcut iar.
- Eşti ziarist? m-a întrebat Peter.
- De ce?
- Întrebi mereu, altminteri nu spui nimic.
- Nu, dar mă interesează Marjolaine.
- Fiecare cu povestea lui. Şi eu, şi Myriam, şi Marc, şi Victor, şi Marjolaine. Poate că şi dumneata... Sau eşti milionar?
- Nici vorbă.
- E clar. Marjolaine s-a născut oarbă. Nu a văzut nici măcar o zi. A rămas singură de la 9 ani. Părinţii i-au murit într-o zi de Crăciun în Columbia Britanică, la o partidă de ski în munţii Kootenay, tîrîţi de o avalanşă într-un lac de la poalele muntelui... Kokanee... Marjolaine s-a născut oarbă, dar era un copil genial, cînta la pian de la cinci ani. Avea o mătuşă în Franţa, care a luat-o la ea, la Lyon.
- Nu avea alte rude aici?
- Poate avea, poate n-avea, ea a ajuns la Lyon. Mătuşa aia a crescut-o cu profesori de pian, de violoncel, de germană şi engleză. A studiat şi la Conservator, unde a fost una dintre cele mai bune studente. La 20 de ani s-a măritat, fără voia mătuşii, cu un francez. A stat cu el opt ani şi a făcut doi copii, un băiat şi-o fată. Pe urmă, francezul a încercat s-o omoare din gelozie, aşa că l-a părăsit. Apoi, într-o zi, şi-a luat copiii, cutia cu violoncelul şi a trecut în Germania, fără să mai ia legătura cu mătuşa care era bolnavă şi senilă. Avea în Germania pe cineva, nu ştiu exact pe cine, nu ne-a spus niciodată. A stat trei ani acolo, dînd lecţii de violoncel, pînă cînd unul dintre prietenii de familie din Canada a aflat de ea şi i-a scris. S-a oferit să-i plătească avionul ca să se întoarcă la Montréal. I-a promis că o să-i găsească o casă şi ea s-a întors.
- Din ce trăia?
- Avea ajutor social. Dar nu-i ajungeau banii pentru chirie şi pentru copii, mai ales cînd i s-a îmbolnăvit fetiţa. A început să cînte prin staţiile de metrou. Avea mare succes, la Place des Arts, de multe ori intra la concurenţă cu sălile în care cîntau artiştii consacraţi. Ăia cîntau pe bani mulţi, nu ca noi, pe mărunţiş...

Peter privea pe geam cu un fel de amărăciune.
- Era sensibilă, dar dură. Myriam, care este nebună şi rea, devenea o pisicuţă cînd vorbea cu ea. A cîntat de vreo cîteva ori şi cu Victor, dar s-au despărţit fiindcă Victor se intimida şi nu mai era în stare să nimerească notele, se făcea de rîs. Marjolaine, care nu s-a văzut niciodată în oglindă, avea cîteodată un fel de expresie de te punea la pămînt... Batjocoritoare, resemnată, trufaşă, nu ştiu cum să-ţi spun, poate toate la un loc, simţeai că eşti un gunoi în faţa ei şi că ai să rămîi gunoi toată viaţa, orice-ai face. Ea însă te tolera, îţi accepta handicapul cu bunăvoinţă, colegial. Erai prost cum ea era oarbă...
- Dar cu dumneata cum era?

Peter ridică din umeri:
- Nici într-un fel, eu nu contam. Eram nou în meserie. Cu Marc era mult mai apropiată.
- Cel cu cataligele?
- A fost singurul ei prieten. O conducea acasă cînd ea îşi termina schimbul. Uneori dormea la ea.
- Marc nu e prea tînăr... Să tot aibă acum vreo cincizeci de ani...
- Cincizeci?! Aproape şaptezeci... Nimeni nu crede că un om la şaptezeci de ani poate dansa pe catalige, dar Marc este de pergament. Indestructibil. A călătorit mult în Europa, a fost şi-n Africa, a ajuns pînă la zuluşi, în Africa de Sud, unde a făcut-o pe vraciul... Am impresia că se cunoşteau mai de mult. A fost foarte nenorocit cînd ea a dispărut fără să lase o vorbă...
- Cum a dispărut?
- Uite-aşa, a dispărut. Acum cinci ani, vara, într-o vineri. Ea l-a invitat seara la un restaurant chinezesc, au pălăvrăgit ca de obicei şi pe urmă, spre miezul nopţii, au ieşit şi au chemat pentru ea un taxi. Marc mi-a spus după aia că Marjolaine era într-o formă extraordinară. Nu a vrut să-l lase s-o conducă, a plecat singură. După trei zile în care Marjolaine nu a apărut nicăieri, Marc s-a alarmat şi a căutat-o la telefon. Numărul nu mai era bun. A căutat-o acasă. Vecinii i-au spus că se mutase, dar nu ştiau unde. Şi cu asta, gata - e ultimul lucru pe care l-am mai aflat despre ea. Poate că acum e din nou în Franţa sau în Germania. Mătuşa ei fusese bogată, cine ştie, i-o fi lăsat ceva bani moştenire... Dar n-a fost corect din partea ei să plece aşa, fără să ne lase o vorbă...

Peter mai avea, probabil, să-mi spună multe lucruri, dar eu trebuia să plec. Se întrerupse o clipă să aşeze o pungă plină cu mere ce se răsturnase. Mi-am privit ceasul.
- Peter, am zis, ridicîndu-mă, cred că o să continuăm altădată. Trebuie să plec.

S-a uitat la mine mai întîi contrariat, apoi cu milă:
- Cum adică "trebuie"?
- Întîrzii la serviciu...
- Tu ai serviciu?!

Tonul lui era ca şi cum m-ar fi întrebat dacă sufăr de o boală grea...
- Am, da... şi tu ai... voi toţi aveţi...
- Ce tîmpenie! Mi-am pierdut timpul de pomană!

S-a întors cu spatele spre mine, preocupat de circulaţia maşinilor de pe bulevard.
- Îmi pare rău... Nu-mi dai numărul tău de telefon? l-am întrebat aproape rugător.

A dat din mînă a lehamite.
- De ce? Du-te la slujba aia să-ţi iei leafa. Voi ăştia de pe stradă sînteţi nenorociţi dacă nu vă dă cineva o leafă. Slugi...

Ne-am despărţit fără să ne strîngem mîna.

Peste o jumătate de oră ajungeam la bibliotecă, punctual, fără să întîrzii nici măcar un minut. Şefa ajunsese totuşi înaintea mea şi acum răsfoia o carte veche, cu foile îngălbenite. Nu mă auzise.
- Bonjour. Ce faci?
- Mulţumesc, bine. Vreau să-ţi arăt ceva interesant...

Vorbea încet, aproape în şoaptă.
- Am adus nişte cărţi de-acasă, dintr-o ladă, şi am găsit o carte extraordinară, pe care credeam că am pierdut-o de mult. Metodica pentru violoncel a lui Duclos şi Bérenger, cu exemple din Händel, Mozart şi Schumann.

Şefa mea mîngîia cu tandreţe foile îngălbenite.
- Cînd eram copil, cînd aveam opt ani, mama mă trimitea seara la culcare devreme, zicea că sînt obosită, nu mă lasa să mai citesc. Atunci luam cartea asta cu mine, o băgam sub plapumă şi citeam pînă la ora două-trei dimineaţa. Era o fericire să ascult muzica asta singură, cînd toţi din casă dormeau...

Priveam cartea pe care o mîngîia şefa mea, Marjolaine, şi nu înţelegeam nimic. Fiindcă era în braille.


Depozitul de lemne


E viscol, e spre prînz şi ne-am adăpostit, eu şi Matei, într-un Wendy's la o masă, lîngă fereastră. Peste drum, un cerşetor, refugiat sub o scară, întinde palma rarilor trecători care se încumetă să înfrunte viscolul. Matei îl priveşte absent şi-mi povesteşte un episod din copilărie.

O altă iarnă, curtea unui depozit de lemne la marginea Bucureştiului, prin anii '50, plin cu lume care se vînzoleşte prin zăpada mare de peste o jumătate de metru să găsească şi să dezgroape lemnele care se dau pe cartelă. El are şapte sau opt ani, este cu maică-sa şi fac ce face toată lumea. Este puţin ruşinat fiindcă ştie că grămada lor de lemne o să fie, ca de obicei, mai mică decît a celorlalţi. Ei sînt doar trei acasă şi la atîta au dreptul, la "şapte sute de kile". Pe strada lui, îşi aminteşte Matei, unii vecini aveau dreptul la o mie şi chiar la o mie cinci sute de kilograme. Mai cumpărau şi la liber, adică fără cartelă, la un preţ dublu. Cîte o căruţă întreagă, plină ochi.

Ai lui n-aveau bani, luau numai lemnele pe cartelă şi astea nu umpleau mai mult de jumătate de căruţă. Niciodată nu reuşeau să treacă peste iarnă cu lemnele astea. De pe la sfîrşitul lui ianuarie trebuiau să se încălzească la o lampă cu gaz. Aşezau peste flacără o cărămidă şi apoi un cot de burlan ca să împrăştie căldura mai bine.

Acum, în timp ce răscoleşte în zăpadă în căutarea lemnelor ce li se cuvin, Matei se simte părtaş la nemulţumirea mamei. Lemnele care zac sub zăpadă de o săptămînă sînt ude, or să atîrne greu. Se mai pierd cîteva zeci de kilograme. "Nu sînt ude madam Ispas, a fost frig şi zăpada e îngheţată. Alea de peste două luni or să fie ude, cînd o să-înceapă zăpada să se topească", o linişteşte o femeie, poate o vecină.

Cînd găseşte un butuc, Matei se bucură de parcă ar fi găsit o comoară. Îl dezgroapă şi îl împinge de-a dura, prin zăpadă, lîngă ceilalţi pe care i-au adunat pînă acum. S-au strîns vreo şapte-opt şi rămîne să-i păzească. Maică-sa continuă să caute mai departe, dezgroapă butuci, vine cu ei gîfîind şi-i aruncă în grămadă. E veselă, aproape au terminat. Trebuie să se grăbească, nu sînt lemne pentru toată lumea, cine apucă, bine, cine nu, vine peste două săptămîni, abia atunci o să mai vină un alt transport. Ei au venit de la ora şase dimineaţa, acum e aproape unsprezece.

Cînd maică-sa socoteşte că au strîns cantitatea la care au dreptul, cheamă un funcţionar de la birou. Acesta vine, evaluează din ochi grămada de lemne şi apoi le spune să aştepte. Matei a transpirat din cauza efortului, dar acum stă pe loc, este ger şi începe să-i fie frig. Maică-sa vorbeşte cu unii şi cu alţii cine ştie despre ce şi el e neliniştit cînd o vede îndepărtîndu-se mai mult de cîţiva paşi.

Nu ştie cît a trecut de la plecarea funcţionarului, poate o oră, poate mai mult. În sfîrşit, se apropie o căruţă cu un cal mic şi slab. Calul are două răni pe şira spinării. Omul care mînă calul nu-i place lui Matei, îl sperie. E ţigan. Îi spune maică-sii ceva despre lemne şi maică-sa se supără. Încep să le încarce. Căruţaşul nu-i ajută, stă în căruţă şi fumează. Le arată cum să aranjeze lemnele.

Cînd butucii sînt în căruţă, ţiganul fluieră tare şi biciuieşte cu sete calul. Chiar pe răni. Calul se smuceşte, scuturîndu-şi capul de durere şi urneşte căruţa. Se opresc la cîntar, în faţa unei cabine.

Cineva înăuntru priveşte cîntarul şi le face semn să dea doi, trei butuci jos din căruţă. Mama lui Matei e revoltată. Merge înăuntru să privească şi ea cîntarul. Se întoarce supărată, da, aşa e, trebuie să dea cîţiva butuci jos. Lemnele se cîntăresc din nou, de data asta e bine. Femeia intră iar în cabină, plăteşte. Pe urmă se urcă toţi trei în căruţă. Mama lui Matei stă pe un butuc în spate. Pe Matei căruţaşul l-a luat în faţă, pe banchetă, alături de el.

Căruţa iese pe poarta depozitului în şoseaua pavată cu piatră cubică, pe lîngă linia de tramvai. Calul trage din greu, căruţaşul îl înjură, îl biciuie la fiecare douăzeci-treizeci de metri.

Se apropie din urmă un tramvai. Ajunge în dreptul lor şi se opreşte - este o staţie. Căruţa merge mai departe. Tramvaiul porneşte încet din staţie, o ajunge din urmă, o depăşeşte.

Şi atunci Matei observă un lucru care îl uluieşte. Căluţul lor vrea să se ia la întrecere cu tramvaiul. Cinci, şase metri grăbeşte pasul, schiţează, extenuat, un început de alergare, dar tramvaiul e mult mai puternic, mult mai rapid şi, cînd îi depăşeşte arogant, căluţul renunţă şi revine la pasul dinainte, bătrînesc şi resemnat. Căruţaşul rîde batjocoritor. Din urmă, peste cîteva minute, vine un alt tramvai, din nou căluţul încearcă să-şi apere onoarea, dar povara pe care trebuie s-o tragă e prea grea. Matei se simte vinovat. A văzut de curînd un jurnal de film la cinema Odeon cu un cal care cîştigase o cursă. Oamenii îl sărutau pe ochi şi îi puseseră o coroană mare de flori în jurul gîtului. Matei îşi spune că poate şi căluţul ăsta putea să alerge pe hipodromul plin de verdeaţă, să fie aclamat şi să poarte în jurul gîtului coroane de flori... Îi spune asta căruţaşului. Omul rîde şi biciuieşte încă o dată căluţul, cu sete, pe rănile de pe şira spinării.

*


Cerşetorul de peste drum nu mai acostează oamenii.
Vîntul viscoleşte zăpada din ce în ce mai tare.
Cerşetorul îşi priveşte mărunţişul din palmă şi traversează strada.
Intră în restaurant să se încălzească.
O să comande o cafea cu lapte.
Trecînd spre bar, privirea lui se-ncrucişează cu privirea lui Matei.


Medicina dulce


Anunţul din ziar îl trimitea undeva pe strada Duluth. La numărul 1040 era o clădire roşie cu un etaj. Şi cu o vitrină prăfuită la parter. În mijlocul vitrinei, trona o fotografie mare cu o fată goală, zîmbitoare sub duş. Iar sub fotografie un aforism: "Nimic nu egalează apa cînd foloseşti produsele DUSANT".

Îşi privi ceasul, sosise la timp. Mai avea cinci minute pînă la interviul cu domnul Jerôme.

Era emoţionat. Anunţul din ziarul de dimineaţă era de-a dreptul miraculos: "Ce e mai dulce decît medicina dulce? Firmă de renume în America de Nord în domeniul medicinei dulci angajează urgent 40 de persoane fără experienţă: funcţionari, vînzători, gestionari etc. Cîştiguri de peste 50 000 de dolari pe an. Pentru interviu: Domnul Jerôme...".

Şi urmau numărul de telefon şi adresa.

Asta da, era tipul de anunţ care-i convenea: 40 de persoane fără experienţă - în sfîrşit avea ocazia să nu mai audă blestemata întrebare inchizitorială: Ce experienţă de muncă aveţi aici în Canada?

Ce experienţă, domnule? Nici una. De cum a pus piciorul în Canada, aidoma unui pionier de acum o sută de ani, a început să caute de lucru. Dar nu a găsit. "Dacă nu mă angajaţi, n-o să am niciodată experienţă. E ca un cerc vicios!" adăuga el subţire, privind semnificativ. Patronii rămîneau insensibili la această dovadă de inteligenţă dialectică, un bun obştesc, al întregii comunităţi de imigranţi. Cerc, necerc, asta e, dacă n-avea experienţă de lucru în Canada, e riscant să-l angajeze. Angajarea nu e nici loterie, nici filantropie. Să găsească pe cineva care nu are nevoie de experienţă.

Uite că a găsit!
...Patruzeci de persoane fără experienţă... Păcat că nu ştia ce e aia medicină dulce, ar fi făcut o impresie mai bună la interviu. Dar pesemne că asta nu contează. Fără experienţă, aşa scrie în anunţ. Nu-i nimic, o să afle... Îşi mai privi o dată ceasul. Gata, era momentul să intre. Şi deschise uşa hotărît.

*


Era gălăgie înăuntru, dar o gălăgie îndepărtată ce venea de undeva de sus. Scările galbene de lemn, care duceau într-acolo, străluceau de curăţenie. "Firmă de renume..." îşi spuse cu un fel de mîndrie.

Urcă scările concentrat şi zîmbitor. Mintea îi era plină de recomandările primite timp de trei săptămîni de la 9 la 3 după-amiaza la un "Club de căutare de lucru": "Trebuie să arboraţi o atitudine şi o expresie pozitivă", i se spusese. Tot acolo aflase că nu e bine să poarte la interviuri pulovere cu dungi. Dungile l-ar putea ameţi pe patron. Nici parfumat prea tare. Mirosul i-ar putea face greaţă patronului. Şi să nu bată darabana cu degetele pe marginea mesei sau a scaunului. De obicei asta îi derutează şi pe urmă îi înfurie grozav pe patroni. Să nu bea cafea dacă i se oferă. Din cauza emoţiei, ar putea s-o verse peste hîrtiile de pe birou. Catastrofă, s-a dus dracului angajarea! Şi nici ţigară să nu accepte, chiar dacă patronul îl îmbie... Ţigara face impresie proastă şi poate că patronul nici nu e sincer, doar îl încearcă...

Îşi făcuse ideea că patronul e o fiinţă gingaşă, capricioasă şi perfidă...

Pe urmă, să nu se scobească în nas, să nu se scarpine, să nu scuipe pe jos, să nu facă alte zgomote naturale... Se spuneau multe lucruri folositoare la Cluburile astea, nu aveai de unde să le ştii chiar pe toate cînd veneai de la celălalt capăt al lumii...

Urca încet, savurînd clipele de linişte dinaintea luptei.
- Căutaţi pe cineva? îl întrebă o fată grasă, rezemată de balustradă, un etaj mai sus.
- Pe domnul Jerôme. Mă aşteaptă.
- Poftiţi, intraţi acolo.

Fata îi făcu loc să treacă şi-i arătă o uşă de la capătul coridorului.
Ajunse într-o sală mare, luminoasă, cu trei mese lungi aşezate în careu şi cu un televizor mare pe latura liberă. Mai era, lîngă televizor, o tablă verde plină de cifre pe trei coloane. Gălăgia pe care o auzise de jos venea dintr-un birou alăturat cu uşa deschisă care dădea în sala asta. Cineva de-acolo închise uşa şi se făcu linişte.
- Aţi venit pentru o slujbă? se interesă fata grasă care îl urmase fără s-o observe.
- Bineînţeles, şi arboră o mină plină de încredere în sine, privind-o neînfricat în ochi - altă recomandare de la Clubul de căutare de lucru: "să vă uitaţi fix în ochii celui cu care vorbiţi!".
- O slujbă permanentă sau temporară?
- Ori... ori, zîmbi el înţelegător. ("Trebuie să manifestaţi un spirit deschis către orice oportunitate vi se oferă.")
- Domnul Jerôme vine imediat, luaţi loc. Şi, întorcîndu-se brusc, fata ieşi.

Se aşeză curajos pe o margine de scaun. Ştia ce trebuie să facă: să nu dea nici un semn de slăbiciune. Salariul era nesperat de mare, dar... "Să nu vă speriaţi niciodată de o slujbă grasă."

Trecură vreo zece minute şi începea să fie neliniştit, cînd uşa care dădea spre biroul gălăgios se deschise şi apăru un judokan. Bărbos şi masiv, cu părul lung, cărunt şi slinos, revărsat pe umeri şi cu un kimono larg, abia strîns în talie de o centură neagră, răpănoasă.
- Aţi venit pentru angajare? îl întrebă şi judokanul.
- Da... îl aştept pe domnul Jerôme! declamă el calm şi cu voce răsunătoare... "Fiţi totdeauna explicit, evitaţi să daţi răspunsuri cu da sau nu..."
- Eu sînt domnul Jerôme...
- Sînt deosebit de încîntat să vă cunosc! declamă iar milităreşte.

Se ridică şi porni în întîmpinarea lui, puţin încurcat, fără să ştie precis dacă trebuie sau nu să-i întindă el primul mîna domnului Jerôme. Era o prevedere şi în privinţa asta, dar o uitase...
- Mă cheamă Vasile... am găsit anunţul dumneavoastră în ziar şi sînt foarte interesat de unul dintre posturile pe care le oferiţi.
- Înţeleg...
- N-am nici o experienţă.
- OK.

Domnul Jerôme părea încîntat, începea bine.
- Domnule Vasile, pentru început vreau să vă pun o casetă. O vizionaţi în linişte, singur, îmi comunicaţi impresiile dumneavoastră şi pe urmă facem formele de angajare. Corect?
- Foarte corect!
- Vă mulţumesc. Apreciez spiritul dumneavoastră de colaborare, domnule Vasile.

Era în al nouălea cer. Nu-şi imaginase niciodată că o să fie atît de uşor.
Domnul Jerôme dispăru în birou şi se întoarse cu o casetă video şi cu o foaie de hîrtie. Începu să citească:
- Firma DUSANT Enr. se inspiră din tradiţiile japoneze pe care le dezvoltă în spiritul vremii noastre de astăzi. E vorba despre tradiţii uitate şi pe care firma noastră le-a adus la lumină după cercetări amănunţite, efectuate în Valea Regilor şi în Tibet. Noi propunem o nouă viziune, integratoare, asupra individului ordinar în raporturile lui cu lumea şi cu propriul trup corporal. Pentru noi, rădăcina tuturor bolilor se află în abuzurile pe care omul le practică fără să-şi dea seama asupra lui şi a mediului înconjurător: animale, peşti, păduri, plante, eschimoşi. Concepţia medicală a firmei consideră toate demersurile medicinii clasice drept nişte paliative care nu duc niciodată la o vindecare totală, ci doar la o aparenţă temporară de sănătate, pînă cînd omul cade iar la pat. Nu există boli, ci o singură boală - dezechilibrul - sub numeroase aspecte şi noi susţinem că omul modern este profund dezechilibrat în toate privinţele. De cele mai multe ori, cînd medicina clasică pretinde că a vindecat, boala revine sub o altă formă şi după ani şi ani dezechilibrul se manifestă în funcţionarea altui organ, ce refuză să mai asculte de creierul mic, sediul tuturor forţelor noastre active.

Or, pentru a înţelege legile echilibrului care dirijează trupul omenesc, trebuie pornit de la natură. Universul funcţionează datorită unui număr restrîns de elemente care sînt în acelaşi timp fondatoare şi purificatoare: apa, aerul, focul. Filmul pe care îl veţi viziona - şi domnul Jerôme ridică demonstrativ mîna cu caseta - vă va arăta importanţa celui dintîi element fondator şi purificator, apa, care este un agent terapeutic universal şi accesibil oricui. Să nu uităm că trei sferturi din suprafaţa planetei noastre sînt acoperite de apă şi că 92% din materia trupului nostru este apă. Vizionare plăcută.

Domnul Jerôme puse hîrtia deoparte şi băgă caseta în magnetoscopul legat de televizor.
- Filmul durează trei sferturi de oră. Vă las singur, dar o să revin, să-mi comunicaţi impresiile dumneavoastră.
Puse televizorul în funcţiune şi ieşi.

*


După un prolog ce relua textul citit deja de domnul Jerôme, filmul arăta mai multe persoane entuziaste care mărturiseau a fi suferit de diferite boli grave. Se vindecaseră datorită tehnicii terapeutice a firmei DUSANT Enr. Urma apoi descrierea tehnicii. Simplă şi ingenioasă. Timp de 21 de zile consecutive, la aceeaşi oră trebuia să faci un duş de 21 de minute, masînd cu energie tot trupul începînd de la tălpi. Organul lezat, în special, trebuia avut în vedere şi masat cu şampoanele, loţiunile şi cremele naturale furnizate contra cost de firmă. Buretele era şi el de concepţie unică şi originală.

Pacienţii erau filmaţi goi, în timp ce aplicau tehnica DUSANT. Reveneau apoi uzi, pe rînd, pudici, în halat de baie, în faţa aparatului de filmat spre a mărturisi binefacerile resimţite. "Mă dureau picioarele, că aveam varice de sus şi pînă jos, dar acum varicele au dispărut şi mă simt minunat. E plăcut să-ţi masezi picioarele." "Sufeream de constipaţie, acum merg de două ori pe zi la closet. E plăcut să-ţi masezi burta." "Aveam probleme sexuale şi logodnica m-a părăsit. Acum nu mai am probleme, totul e grozav şi logodnica s-a întors. E plăcut să-ţi masezi organele genitale." "Aveam dureri de cap puternice şi-mi cădea şi părul. Acum nu mă mai doare capul, iar părul creşte des şi negru. E o plăcere să-ţi masezi capul."

În final, o imagine de grup a pacienţilor vindecaţi cu ajutorul tehnicii DUSANT, plini de energie, veseli, sportivi, cu zîmbete largi, toţi cu o atitudine pozitivă şi un avîntat spirit de echipă. Filmul era încheiat de cuvîntul preşedintelui firmei, domnul Benjamin Garment, care explica succesul tehnicii DUSANT - Duş-sănătate - prin colaborarea stabilită între medicii firmei şi pacienţi, precum şi prin calitatea deosebită a produselor DUSANT puse la dispoziţia clienţilor la preţuri accesibile şi deductibile din impozit. Ultima imagine a filmului era fotografia din vitrină cu fata frumoasă sub duş şi cu concluzia firească şi plină de înţelepciune a tot ceea ce fusese prezentat: "Nimic nu egalează apa cînd foloseşti produsele DUSANT".
- Ei! se auzi vocea domnului Jerôme, care privise ultimele secvenţe din pragul biroului. Ce părere aveţi?
- Foarte interesant... şi foarte simplu...
- Mesajul e convingător, există sute de mii de practicanţi ai tehnicii DUSANT în toată America de Nord. Oamenilor le place să se spele, mai ales în perioadele de recesiune cînd din pricina stresului, sistemul imunitar este vulnerabil şi se infectează mai uşor. Ne gîndim acum la Europa. Şi acolo e stres, şi acolo sînt sisteme imunitare. Dumneavoastră de ce naţionalitate sînteţi?
- Român...
- Din România...
- Da.
- Ceaucescu... cunosc... Sistem totalitar...
- A fost un dictator...
- Da. Vă interesează filosofia noastră?
- Sigur... Nu doar filosofia... Aş vrea să lucrez la dumneavoastră...
- Avem posturi de şefi de sucursale. Nici o experienţă necesară, sînteţi propriul dumneavoastră patron şi contribuiţi la promovarea tehnicii şi produselor DUSANT.
- Ce fel de sucursale?
- Sucursale pe care le înfiinţaţi şi le administraţi dumneavoastră personal. Şefii noştri de sucursale cîştigă în mod obişnuit, fără nici o bătaie de cap, între 50 000 şi 70 000 de dolari pe an.
- Ohoho!
- Da! Prima etapă, dacă lucraţi cu noi, este prezentarea tehnicii şi produselor DUSANT. Setul complet cuprinde două tipuri de şampon, un revitalizant, o spumă de baie, trei bureţi de baie de mărimi diferite din materie vegetală, un pieptene ergonomic din material organic, o alifie hidratantă din alge de mare, o cremă de ras şi o loţiune după ras. La toate se adaugă o casetă cu filmul pe care vi l-am prezentat şi dumneavoastră şi un pliant în culori... Veţi începe prin a contacta prietenii şi cunoştinţele din comunitatea dumneavoastră şi prin a le prezenta setul de produse DUSANT. Firma noastră vă pune la dispoziţie setul complet DUSANT la preţul special de încurajare, rezervat gestionarilor debutanţi, de 99 de dolari şi 99 de cenţi. O ocazie rară, fiindcă valoarea lui comercială reală este de 199 de dolari şi 99 de cenţi, o reducere de peste 50 la sută...
- Vasăzică preţul e la jumătate! Grozav! (Admirativ, conform preceptului de la Club: "Trebuie să daţi frîu liber admiraţiei...".)
- Da! Din mulţimea prietenilor şi cunoştinţelor dumneavoastră care vor fi încîntaţi să folosească tehnica şi produsele DUSANT, alegeţi numai zece persoane în care aveţi încredere. Notaţi numele lor, adresa, numărul de telefon şi trimiteţi informaţiile la noi. Firma noastră le va expedia produsele DUSANT la preţul de promovare şi dumneavoastră veţi avea 10% comision.
- Chestiunile de bani le putem discuta mai tîrziu. Ce mă interesează pe mine în primul rînd este angajarea! Sînt deosebit de motivat să mă angajez! ("Este bine să nu formulaţi pretenţii salariale şi să nu pierdeţi din vedere scopul principal al interviului - acela de a fi angajat.")
- Da! După această primă etapă, veţi fi în măsură să treceţi la etapa a doua. Restaurantele!
- Ce înseamnă etapa a doua? ("Puneţi întrebări precise care să denote interes.")
- În restaurante, oamenii beau, mănîncă, vorbesc despre şefi, neveste, afaceri, sex... Transpiră... Mulţi, cînd ajung acasă, fac repede duş. Nici un loc nu e mai potrivit pentru ca să faceţi promovarea produselor DUSANT. Fiecare client transpirat din restaurant este un viitor partizan înflăcărat al produselor DUSANT. Îi interceptaţi la ieşire, la început n-o să aveţi ochiul format, dar pe urmă o să vă deprindeţi, o să ştiţi care muşcă.
- Muşcă?! (Fără nici o recomandare, pur şi simplu mirat.)
- Vreau să spun cumpără.
- Perfect.
- Pe urmă, saloanele cosmetice. Saloanele cosmetice sînt frecventate, după cum bine ştiţi, mai ales de femei. Femeile adoră produsele DUSANT, sînt înnebunite după ele de la prima vedere. Numai că trebuie să le prezentaţi bine avantajele, fiindcă la început sînt încăpăţînate şi nici nu vor s-audă.
- Ştiu eu cum să le iau! ("Nu dezarmaţi în faţa responsabilităţilor, fiţi descurcăreţ.")
- Mă bucur să aud asta! După aia bateţi cartierul.
- Cum să-l bat? ("Nu ezitaţi să cereţi explicaţii cînd vi se prezintă o sarcină prea complexă.")
- Cu piciorul. Din poartă-n poartă şi cu trusa de produse DUSANT sub braţ pentru demonstraţii. Cînd aţi obosit sau v-aţi plictisit, puteţi întrerupe. Ca să vă odihniţi şi în acelaşi timp să vă amuzaţi, puteţi iniţia promovarea produselor DUSANT de pe loc. La ieşirea din staţiile de metrou sau în faţa bisericilor, după slujbe. Mai fumaţi o ţigară, mai promovaţi un produs, mai fumaţi încă o ţigară şi iar mai promovaţi un produs... Nu uitaţi, 10% comision!
- Şi sucursalele? ("Întrebările dumneavoastră trebuie să denote logică şi capacitatea de a urmări un obiectiv clar.")
- După ce promovaţi primele cincizeci de seturi DUSANT, firma noastră vă va elibera un certificat de gestionar categoria I. Cu acest certificat veţi fi în măsură să postulaţi şi apoi să participaţi, cu o investiţie minimă de 15% din valoarea magazinului la licitaţie.
- Ce licitaţie?
- De magazine specializate în desfacerea produselor DUSANT. Avem deocamdată o reţea de douăzeci şi şapte de magazine în toată America de Nord şi numărul lor creşte de la an la an. În Canada avem douăsprezece. Cinci la Montréal, trei la Toronto şi patru la Vancouver. Gestionarii noştri sînt oameni tot unul şi unul, v-am spus cît cîştigă...
- Între 50 000 şi 70 000 de dolari pe an...
- Exact. Ce memorie bună aveţi! De gestionar categoria I!
- Mulţumesc.
- Ei?! Vă convine?
- Absolut! ("La sfîrşitul întrevederii, trebuie să vă exprimaţi entuziasmul.")
- Atunci... Am aici un formular, vă rog să-l completaţi... pe urmă vă aduc un set de produse DUSANT... îl plătiţi cu bani peşin. 99 de dolari şi 99 de cenţi.

Peste zece minute, formularul era completat.

Domnul Jerôme se opri îndelung la rubricile formularului, numără banii şi apoi îi întinse mîna.
- Vă felicit pentru alegerea pe care aţi făcut-o. Bine aţi venit în marea familie a promotorilor produselor DUSANT. Vreau să vă spun un secret. A fost o concurenţă sălbatică pentru posturile noastre. Nu ne interesează experienţa, e adevărat, dar nu lucrăm decît cu oameni talentaţi ca dumneavoastră. Trebuie să ai talent ca să ajungi gestionar. Aţi avut şansa să ocupaţi ultimul loc disponibil. Felicitări!

Nu ştiu ce să răspundă, fiindcă recomandările Clubului de căutare de lucru nu se refereau la întrevederile care se termină cu bine. Era emoţionat şi mîndru.

Salută intimidat şi ieşi ţinînd în mînă o pungă de plastic plină cu produse DUSANT.

Pe scară, se întîlni cu un tînăr grăsuţ şi măsliniu, cu ochii mici, care urca zîmbitor şi cu un aer şmecher. Un latinos, desigur. Trecu mai departe, dar se opri curios cînd tînărul dispăru în sala cu cele trei mese aşezate în careu.
- Aţi venit pentru angajare? se auzi încet vocea domnului Jerôme.
- Da, îl caut pe domnul Jerôme.

Vasile zîmbi sardonic:
"Gata băieţele, caimacul l-am luat eu. Mai încearcă mata în altă parte...".

La ieşire, privi duios vitrina cu fotografia fetei sub duş. Acum că se angajase toate porţile îi erau deschise. Şi avea sentimentul că a intrat într-adevăr într-o familie. Fiindcă sub trăsăturile fetei din vitrină i se păru că o recunoaşte pe fata grasă de pe scară.

0 comentarii

Publicitate

Sus