Lindelfeld

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Vizitaţi un album de fotografii făcute la Lindefeld.

Notă: Personajele şi evenimentele din această carte sînt imaginare. Orice asemănare cu nume şi locuri existente nu e decît o dovadă că adeseori realitatea imită arta.

Nu sînt destule mulţumirile pe care ar trebui să i le adresez soţiei mele, Carmen, care m-a sprijinit cu devotament şi, mai ales, m-a suportat cu stoicism în timpul scrierii acestei cărţi. De asemenea, se cuvine să adresez toată gratitudinea prietenului meu Mircea Mihăieş, care mi-a oferit "expertiza" sa atît de necesară şi mi-a furnizat toate imboldurile necesare. Un gînd aparte pentru Ioan Groşan, pentru care am inventat, cu mulţi ani în urmă, în chip de sinopsis de film, această poveste. Să mă ierte ceilalţi prieteni pentru că îi trec la grămadă în capitolul mulţumiri; îi asigur că-i apreciez separat: mulţumiri, aşadar, pentru Adriana Babeţi, Valeriu Leu, Crista şi Puiu, doctorul Gheorghe Borceanu şi pentru toţi cei care m-au însoţit, între capitolul şase şi şapte, în a doua mea vizită la Lindenfeld.


Lindenfeld are o istorie mică şi zbuciumată. Încape în cîteva pagini. Aşezarea s-a ridicat ca rod al ultimei colonizări austro-ungare, din primăvara lui 1828, prin sosirea a treizeci şi şase de familii de germani din Boemia. Din acest motiv îşi spuneau pemi. De cîteva zeci de ani, Banatul, socotit Siberia Austriei, pentru că aici erau deportaţi răufăcătorii, începuse să-şi schimbe imaginea. Să atragă, în fine, oameni fără cazier, dornici nu să trăiască o aventură, ci, dimpotrivă, să prospere. Mii de mineri, de meşteri ai metalului, de tîmplari şi ţesători au bătătorit drumurile spre Banat.

Ultimele prospecte de emigrare răspîndite în Boemia la iniţiativa colonelului Drasenovich, comandantul regimentului româno-ilir, care primise acordul mareşalului campestru Schneller, din Timişoara, au atras familiile dornice să se bucure de avantajele unei noi patrii. Scutirile de impozit, ajutorul material, vitele şi sămînţa promise au alcătuit un Pămînt al Făgăduinţei spre care s-au îndreptat destule familii, cu pluta pînă la Viena, pentru hîrtiile de colonizare, mai apoi, tot cu pluta, pînă la Orşova şi, mai departe, cu carele în munţi. Cele treizeci şi şase de familii au pornit unite şi au rămas unite, pentru că aveau în comun nu numai o vagă urmă de rudenie, ci şi religia. Erau evanghelici, spre deosebire de catolicii răspîndiţi prin celelalte sate. Au ales să se stabilească la un capăt de drum, izolaţi, să nu treacă alţi drumeţi fără ţintă prin aşezarea lor, aşa cum se întîmpla cu localităţile de pe căile principale de acces.

De la istoricii care au scris despre colonizări aflăm că viaţa noilor veniţi n-a fost o mutare de la o masă îmbelşugată la una şi mai îmbelşugată. Dimpotrivă, condiţiile unei patrii noi i-au dezarmat pe mulţi şi i-au împins să ia calea întoarsă, adesea "cu toiagul de cerşetori". Cei aşezaţi în munţi au intrat automat în regimentele de grăniceri, satele lor fiind socotite unităţi militare, pînă la despărţirea Austro-Ungariei. Dar rolul de militari-gospodari nu le-a adus şi prosperitatea.

Toamna anului 1928 a găsit satul Lindenfeld, din locul numit Cracu Crovului, gata ridicat, cu Primăria, şcoala şi grajdul comunal construite prin grija şi pe cheltuiala stăpînirii. În primărie şi în şcoală existau încăperi care se puteau transforma repede în adăposturi pentru ofiţerii veniţi în inspecţie. S-a construit şi o biserică după un plan tipizat pentru catolici, ceea ce nu a deranjat prea mult. Principalul era că aveau unde să se roage, ei între ei, fără sentimentul de minoritari pe care-l avuseseră acolo de unde au plecat.

Din nefericire, la drum nu li s-a asociat nici un om al Bisericii. Prima slujbă în noua biserică s-a făcut abia la cinci ani după ridicarea ei, cînd a venit în vizită preotul din Mramorak. Se întîlneau duminica la biserică şi, în afara unei slujbe adevărate, după canon, le citea din Biblie Herr Wolfel, cel devenit învăţător în schimbul scutirii de munca sătească.

Fiecare familie a primit cîte o vită şi tot la două familii a fost distribuit cîte un car cu o pereche de boi. Seminţe pentru grîne a primit toată lumea. Au început destul de greu să lucreze pămîntul defrişat; printre ei se afla un singur ţăran adevărat, restul aveau meserii de tîrgoveţi, în majoritate ţesători, un pantofar şi un meşter cărbunar. Iernile lungi şi rugina care a atacat secara au adus primele semne ale sărăciei în sat. Singura hrană la îndemînă era cartoful şi, încet, au eliminat celelalte culturi. Cartofi se făceau, cartofi semănau. Au început, cu trecerea anilor, să vîndă şi în alte aşezări, pînă la urmă au devenit magazia de cartofi a Caransebeşului. De acolo, cu banii luaţi, cărau acasă cele de trebuinţă. Mai mult cu spatele, pentru că drumul dintre Lindenfeld şi Wolfswiese se stricase rău, anevoie puteau trece carele pe el.

Cum prosperitatea nu-şi făcuse drum la Lindenfeld, mai multe familii au hotărît să iasă din grănicerie şi să se mute la şes. În locul celor plecaţi au venit alte familii catolice din Wolfswiese, aşa că satul n-a murit de tot, deşi, din punct de vedere religios, erau două aşezări într-una singură. Le unea totuşi faptul că nici una nu avea preot. După o vreme, mulţi s-au întors în Lindenfeld, în frunte cu Michl Krapfl, cel care dăduse tonul plecării spre cîmpie, astfel încît s-a restabilit majoritatea religioasă. Şi satul a reînviat, sub semnul unei austerităţi ce mima demnitatea.

Un sat tînăr poate fi recunoscut prin absenţa cimitirului. După opt ani, în Lindenfeld nu murise încă nimeni: coloniştii erau cu toţii tineri. Cei ajunşi aici s-au ferit de pericole dintr-o prudenţă tipic nemţească. Nu mergeau singuri la pădure ca să nu-i atace jivinele, nu se aventurau în acele zone despre care, în Caransebeş, li se spusese că ar fi bîntuite de lotri. Veniseră să trăiască, nu să moară. Îşi tîrîseră după ei speranţele pe toate drumeagurile, prin mărăcini şi prin praf, şi nu puteau să se lase pradă deznădejdii tocmai acum. Epidemiile i-au ocolit, nu era cine să aducă bolile în sat. De frig se apărau cu haine groase şi ceaiuri fierbinţi. "Nu urcă moartea atîta deal pentru un singur om", a decretat Herr Wolfel, într-o duminică, după ce citise din Biblie şi discutaseră despre cum vor trece cu toţii în Lumea Cealaltă.

Vorbele au purtat în ele ceva rău prevestitor: la prima prezenţă în Lindenfeld, moartea a luat, într-o singură oră, două suflete: al Marthei şi al nou-născutului ei, Franz. A fost jale mare, prima jale adevărată în sat, jale care a dezmorţit, oarecum, relaţiile comunitare, pînă atunci reci. Micul Franz era singurul născut al familiei Schmiertz, Martha rămăsese însărcinată după ani de încercări în care ea şi bărbatul îşi căutau unul altuia vină. Franz Schmiertz a mai stat în sat doar cît să-şi îngroape familia, apoi, doar cu o traistă, a plecat din Lindenfeld fără să-şi ia rămas-bun. A plecat pentru totdeauna. A rămas în amintirea satului doar prin cîteva zvonuri, toate despre unde şi cum ar fi murit, ba în Ungaria, bătut de hoţi, ba în Italia, într-o încăierare cu soldaţii, ba înapoi, în Boemia, răpus de-o boală neiertătoare.

De fapt, a mai rămas în amintire şi prin sintagma "Cimitirul lui Franz", pentru că trei ani după aceea nimeni n-a mai fost îngropat acolo. Cînd au decis, sub presiunea tristului eveniment, unde să amplaseze cimitirul, au împărţit cîte o fîşie din terenul comunal, din nordul aşezării, tuturor familiilor. Amplasarea locurilor de veci oglindea cu fidelitate amplasarea caselor din sat, după uliţe şi vecinătăţi. Din această cauză, "Cimitirul lui Franz" s-a numit şi "Oglinda de Veci".

Cei care s-au aventurat, de-a lungul anilor, cu treabă sau din curiozitate, prin Lindenfeld trăiau senzaţia că aşezarea e situată în afara istoriei, încremenită, dar vie, că vieţuieşte în paralel cu istoria. Părea o insulă, una atemporală - cu deosebirea că, în loc de apă, în jurul ei unduiau pădurile. Şi că legătura cu uscatul se făcea pe jos sau cu căruţele. Veştile ajungeau gata simplificate de cel ce le aducea, de obicei un sătean plecat cu treabă. Singurii care veneau de jos şi contau erau banii - pe care, pînă la urmă, tot jos îi cheltuiau. Şi banii veneau, la început, pentru cartofii duşi la piaţă, iar mai tîrziu, pentru scîndurile şi pentru stofele de lînă făcute în sat.

În prima sută de ani, sărăcia de la-nceput a fost învinsă, nu cu mijloace din afară, ci cu încăpăţînare, printr-o luptă îndîrjită pentru supravieţuire. Rezultatul nu putea fi numit prosperitate, ci doar un trai decent. Nevoiţi să devină din primii ani ai colonizării ţărani, să-şi uite meseriile, au reuşit mai apoi să pună la punct cîteva războaie de ţesut şi să producă stofe din lîna cumpărată de la ciobani. Munca la pădure, mangalul produs, la început, la comenzile administraţiei imperiale, apoi pe cont propriu, au fost cîteva dintre armele luptei cu sărăcia. Satul se dezvolta încet, fiecare familie de tineri căsătoriţi îşi ridica o casă nouă, s-au mai trasat cîteva uliţe...

Nu însă pentru foarte mult timp. Curînd, s-a ajuns la un echilibru între numărul familiilor şi cel al caselor şi tot mai mulţi bătrîni au început să se mute în cimitirul lui Franz. Casele le-au fost moştenite. Erau case aşezate în vatra satului, o poziţie care conta în anii grăniceritului, cînd era bine să fii aproape de biserică, pentru că în faţa ei se ţineau seară de seară adunările militare. Faptul că Lindenfeldul se afla în afara istoriei s-a dovedit benefic şi în vremea tulbure în care s-a destrămat Imperiul, cînd sătenii-grăniceri n-au vrut să treacă de partea ungurilor, aşa cum au făcut şvabii din cîmpie. Au continuat să apere, timp de cîteva luni, dintr-o loialitate caraghioasă, graniţele deja inexistente ale Imperiului Austro-Ungar.

Comunităţile prea aşezate nu au istorie. Nu poţi povesti multe despre un sat ajuns la marginea prosperităţii şi aproape mulţumit. Despre Lindenfeld nu s-ar putea scrie o carte interesantă în care să povesteşti vieţi banale, morţi aşteptate, naşteri la termen şi căsătorii uşor de prevăzut. O monografie a satului ar conţine mai multe nume decît fapte şi întîmplări. Doar vînarea mistreţilor care ameninţau cartofii poate să mai stîrnească atenţia, capcanele puse în preajma ogoarelor şi, apoi, împărţitul trofeului la tot satul. Şi mica afacere cu salam de mistreţ a familiei Koreck, salam vîndut la Caransebeş românilor mai înstăriţi. În rest, muncă, trecerea lentă a anotimpurilor şi cîte o iarnă mai aspră.

Un bun prilej ca Filip Hochscheidt să evoce, la biserică şi, mai apoi, la birtul deschis prin anii douăzeci, iernile aspre despre care s-a tot povestit. Vreo trei sau patru copii au ajuns să înveţe la şcoală la Caransebeş. Au rămas acolo pentru că deprinseseră meserii cu care nu aveau ce face în Lindenfeld - acasă, în vîrful muntelui, nu era nevoie de mecanici de tren şi strungari. Prin nu se ştie ce miracol, nici un bărbat n-a plecat în primul război mondial. S-a spus că unii ofiţeri au pus problema loialităţii eventualilor recruţi. Dar cel mai probabil era că acolo, jos, uitaseră de existenţa lor. Ceea ce le-a întărit sătenilor convingerea că izolarea e o binecuvîntare. Au şovăit mult, cîţiva ani, dacă să introducă sau nu curentul electric. "Prea ne va lega de lume", ziceau bătrînii. "La ce vă trebuie mai mult decît lămpile cu petrol? De cîtă lumină ai nevoie ca să cinezi şi apoi să te bagi în pat?", întrebau.

Tinerii care coborau mai des la oraş şi-ar fi dorit însă curent şi radio. Pînă la urmă, s-au adunat banii şi s-a plătit o parte din electrificarea satului. Se scurseseră ceea ce am putea numi "anii fericiţi", în număr de zece. La capătul lor a început al doilea război mondial. Treizeci de bărbaţi au plecat pe front, douăzeci şi cinci s-au întors aproape întregi. O dată cu întoarcerea lor, viaţa s-a mai animat, au intrat în sat poveşti noi, bătăliile erau redate cu gesturi largi şi erau descrise cu totul alte locuri, cu altfel de păduri şi munţi în jurul lor. Deşi se izolaseră de lume, lumea pătrundea peste ei cu poveştile ei nesfîrşite.

Mai rău decît războiul a lovit comunismul. O lovitură care a-ntors totul pe dos. Pentru cei din Lindenfeld, comunismul nu a început cu ştirile aruncate de unul sau altul la birt, ci cu nişte fugari, ţărani români ce nu voiau să-şi plece capul. Au pus mîna pe arme şi au fugit - de fapt, s-au adunat pe coclauri ca să reziste şi să respingă duşmanul. Erau în trecere, nu s-au ferit de săteni, erau convinşi că pemii nu-i vor trăda. Nu păreau fioroşi, nici bandiţi, mai degrabă arătau a oameni pe jumătate speriaţi, pe jumătate îndîrjiţi. Fugeau de noul regim şi nu voiau să-şi dea libertatea pe nimic.

La cîteva zile după plecarea fugarilor, au venit urmăritorii lor, îmbrăcaţi în uniformă şi înarmaţi. Au trecut din casă în casă şi i-au interogat pe toţi. Cei mai mulţi locuitori n-au vrut să vorbească româneşte, unii chiar nu ştiau decît să salute şi să înjure. Nu se cădea nici să-i salute pe urmăritori, cum nu se cădea nici să-i înjure. Cei ce vorbeau româneşte au negat că ar fi văzut ceva. "O să avem noi grijă de voi, mama voastră de duşmani ai poporului ce sînteţi", a spus comandantul. "Vă vine şi vouă rîndul!" La cîteva săptămîni, ameninţarea a fost pusă în practică. Mai întîi şi-au făcut drum prin zăpadă, apoi au sosit cîţiva soldaţi. Aveau o listă şi un şef cu banderolă tricoloră pe şuba militară, care i-a anunţat pe cei ce urmau să fie deportaţi. Astfel a început destrămarea ce avea să dureze cîteva zeci de ani.

Din Uniunea Sovietică s-au întors doar douăzeci şi trei dintre cei patruzeci de locuitori împinşi cu puştile în vagoane. Satul i-a primit ca pe nişte fantome dragi. Fantomele au redobîndit, încet-încet, consistenţă, trupurile au început să semene din nou a alcătuiri omeneşti şi s-au reaşezat la locurile lor în rîndurile sătenilor. Apoi au ridicat un mic monument pentru cei dispăruţi în călătoria fără voie şi noimă. Abia deportarea le-a deşteptat pemilor din Lindenfeld stînjenitorul sentiment de minoritari. Fuseseră ridicaţi de acasă şi duşi în pustia siberiană numai pentru că erau nemţi. Nu aveau cum să cîntărească rolul refuzului de a-i turna pe românii fugari în munţi, pe partizanii vînaţi de Securitate. Dacă şi asta contase, înseamnă, şi-au zis, că fuseseră pedepsiţi de două ori pentru fapte care, într-un fel, se băteau cap în cap: erau minoritari, pe de o parte, dar se solidarizaseră cu majoritarii, pe de altă parte. Un cuţit cu două tăişuri ce umpluse de răni o aşezare lipsită de orice apărare.

Colectivizarea n-a ajuns pînă la ei, dar meşteşugurile sătenilor au fost confiscate şi trecute în cooperative. Cartofii erau împărţiţi cu mistreţii tot mai numeroşi. Iar vînarea mistreţilor era pedepsită cu închisoarea. Ce rămînea de făcut? Bruma de prosperitate se stingea văzînd cu ochii, viaţa tihnită şi izolată a sătenilor fusese profund tulburată de emisari politici, de activişti mărunţi, de inspectori hrăpăreţi. Unde se dusese, oare, totul? După fiecare iarnă grea venea o primăvară chinuită de noi dări, interdicţii, controale. Niciodată nu fuseseră mai speriaţi de primăvară ca acum. Trăiau primele anotimpuri cenuşii din viaţa comunei.

Pentru întemeietorii Lindenfeldului, pămîntul făgăduinţei fusese Banatul montan, cu peisajele lui sălbatice, cu Cheile Nerei şi ale Caraşovei, cu Semenicul, cu bogăţiile subterane şi, mai ales, cu scutirea de impozite venită direct de la Împărat. Acum, istoria şi comunismul schimbaseră lucrurile ameţitor. Într-o sută şi ceva de ani, pentru urmaşii coloniştilor de altădată, Lindenfeld nu mai era pămîntul făgăduinţei, se golise de promisiuni. Pămîntul făgăduinţei era altul, era cel de unde plecaseră străbunicii. Era, de acum, Germania cea prosperă. Făgăduinţa îşi schimbase sensul. Şi mulţi s-au ataşat de această nouă întorsătură a lucrurilor, astfel încît au lăsat, încet-încet, tot mai puţini locuitori în Lindenfeld.

Şi a mai fost ceva ce i-a împins să plece. Un lucru pe care, pe atunci, nimeni nu voia să-l recunoască direct. Era problema celorlalţi, deşi era şi a lor: un felcer bătrîn, care a stat doar cîţiva ani în sat, a numit-o "vîrcolacul sîngelui".

De cînd se fondase aşezarea, toţi născuţii fuseseră nepoţii primilor veniţi, căsătorindu-se între ei, îndesind reţeaua de rudenie cu fiecare nuntă nouă, cu fiecare copil care vedea lumina zilei. Chiar infidelităţile, nu prea multe, se consumau în aceeaşi reţea, complicînd, eventual, înrudirea oficială. O ţesătură plină de noduri din ce în ce mai dese. Plimbau de la unul la altul aceeaşi zestre genetică, ca pe un paner în care se usucă fructele, îşi treceau unul altuia aceleaşi calităţi care se toceau, prin acest transfer redus, în roata mică a destinelor. Nici un nou venit nu a intrat în hora reproducţiei. Un sînge obosind, an de an, în vasul prea mic numit Lindenfeld. Toţi semănau între ei, ca şi cum ar fi fost produşi la un copiator cu tot mai puţină cerneală. Feţele li se spălăceau, minţile încetineau, ceea ce fusese cîndva frumos, cu două, trei generaţii înainte, acum era caricatură.

Şi totuşi, prezenţa dascălului Thomas, venit din şvăbimea de cîmpie pentru zece ani, şi a preotului Stephanus, care a slujit din tinereţe pînă a murit, la 75 de ani, a mai schimbat cîte ceva. Un băiat era deosebit de cei din sat, nu semăna cu ceilalţi, şi două fete, în două familii diferite, aveau ochii verzi şi părul şaten. Băiatul semăna cu dascălul, la o adică, iar fetele aduceau cu privirea blîndă, şi pentru o vreme vinovată, a preotului. Băiatul era Herman, tatăl lui Klaus. Iar Klaus este cel aşteptat, cel pentru care se făceau pregătirile febrile din Lindenfeld, cel pentru care fusese pregătit totul.

P.S. Pînă la 1 mai 2003, codul poştal al localităţii Lindenfeld era 1666. De la acea dată, localitatea fără nici un locuitor are codul 327056.


- "Nebunia este o moarte în timpul vieţii. Dar o moarte colorată." Profund mai gîndeşti, Cornele!
- Te-am rugat şi eu două lucruri: să nu-mi mai citeşti ce scriu în carneţel şi să-mi spui Armand, aşa cum mă cheamă în buletin.
- Bine, măi Cornele, o să-ţi spun Armand. Dar numai cînd vei fi băiat de treabă. Că doar Cornel te-a botezat popa şi Cornel te-a chemat pînă acum un an, cît eram colegi de cămin. Cu numele ăsta de artist internaţional te-au botezat nişte dactilografe de la Monitorul Oficial!
- Am mai avut discuţia asta de sute de ori. Alex, dacă tu ţi-ai schimba sexul, eu, unul, ţi-aş spune doamnă sau domnişoară fără să te condiţionez.
- Totuşi, pentru mine, măi Cornele, domnule Armand, chestia asta cu schimbatul numelui e o minciună.
- Diferenţa dintre minciună şi adevăr e o convenţie...
- Oho, iar intrăm în Olimpiada Sofiştilor Bulgari!
- Măi, voi vedeţi ceva, interveni Gabriel, cel de la volan, oare am greşit drumul? Vedeţi că e proaspăt asfaltat. Anul trecut abia răzbeam de gropi.

Vorbele şoferului îl făcură pe Cornel-Armand să se întoarcă cu faţa spre drum şi să abandoneze discuţia cu Alex, care tocmai îi răsfoise carneţelul pe bancheta din spate. Aşa era, drumeagul de munte se arăta proaspăt asfaltat, ceea ce era de necrezut dacă ştiai că ducea spre un cătun părăsit în sălbăticia din Cracu Crovului. Pe stînga, trei muncitori se chinuiau să fixeze cadrul unui viitor panou publicitar. Cei trei ocupanţi ai maşinii de teren, un ARO de armată recondiţionat, nu-şi explicau situaţia. Erau primii dintr-un mic grup de studenţi la Arte Plastice, împreună cu profesorul lor, care se duceau la peisaj, pentru a treia oară în acelaşi loc părăsit. Urcau deocamdată numai ei - erau deschizătorii de drum, cărînd corturile, proviziile şi şevaletele. Profu' şi fetele rămăseseră pentru cîteva ore în Caransebeş, la mătuşa uneia dintre ele. După ce vor descărca la destinaţie, şoferul se va întoarce după restul echipei, în vreme ce Armand-Cornel şi veşnicul său interlocutor vor încerca să amenajeze tabăra. Dacă vor găsi vreun acoperiş de casă întreg se vor întinde acolo, fără să desfacă şi corturile, dormind în sacii de dormit. Dacă nu, tabăra o vor face în curtea şcolii. A fostei şcoli.

Drumul asfaltat părea de domeniul ficţiunii. Chiar se gîndeau că le-a făcut o farsă vreunul dintre cei rămaşi acasă. Nu care-cumva să fie vreo cameră ascunsă... Se vor comporta normal. Totuşi, îşi spuneau, nu poţi să faci o farsă asfaltînd un drum părăsit, îţi trebuie o groază de bani. Era un semn bun sau un semn rău? E o zonă în care semnele, bune sau rele, nu se deosebesc. Abia mai tîrziu, cînd lucrurile încep să se ţeasă, poţi să vezi întregul, abia atunci poţi spune mai multe. Sau nu poţi spune nimic. Iarăşi şi iarăşi trebuie să revenim la frontiera dintre bine şi rău, adevăr şi minciună, realitate şi ficţiune. Dacă ficţiunea e mai frumoasă, nu-ţi vine să faci ceva pe realitatea asta măgărească? Ce, amintirile sînt realitate? Proiectele de viitor sînt realitate? Au fost sau vor fi. Totul se vulgarizează în realitate. Realitatea e o maşină de vulgarizat iluzii, vise, idei. Nu, realitatea e un şofer care nu se uită la peisaj. Cam acestea au fost direcţiile în care s-a purtat discuţia dintre Armand-Cornel şi colegii lui, în următoarea jumătate de oră, pe cînd rulau pe un drum asfaltat virgin.
- Vezi, nu e nici o urmă de maşină, sîntem primii care intrăm în pîntecele pădurii. De cînd am visat să fiu primul bărbat din viaţa unui drum asfaltat!

Mulţumit de gluma lui, pe de o parte, şi de figura uşor stînjenită a lui Armand, Alex rîse sănătos.

După ultima curbă se văd primele case din sat îngrămădite pe cea mai lungă dintre uliţi. Spre deosebire de alţi ani, o placă proaspăt vopsită anunţă pe oricine că de acolo începe localitatea Lindenfeld, înfrăţită cu Saint Paul de Vence din Franţa.
- S-a înfrăţit mortul! zise Alex, amuzat. Cum să înfrăţeşti, tată, o localitate fără vreun locuitor cu o comună super din Franţa? Păi, io chiar am fost acolo cînd eram în liceu, e un restaurant care l-a avut proprietar pe Juan Miró şi are curtea plină de sculpturi. Acolo a fost primar comunist Yves Montand, dacă numele ăsta vă zice ceva. E o comună de comună, n-are cum să se înfrăţească tocmai cu Lindenfeldul. Ceva nu sună bine, bre! E la mişto!
- Eşti prea dur, poate că moşul, ultimul locuitor, s-a constituit într-o delegaţie şi s-a dus de s-a înfrăţit cu localitatea.
- Nu mai e nici un moş, băieţii! N-aţi fost atenţi cînd ne-a spus mătuşa Octaviei că singurul locuitor a coborît în Caransebeş să-şi ia pensia pe şase luni şi a fost călcat de o maşină? Normal, moşul nu mai avea reflexe să se ferească de nimic.
- Pe bune? întrebă Gabriel, încetinind maşina şi apoi oprind-o şi trăgînd frîna de mînă.
- Hai, măi, umblu eu cu tromboane? În primăvară s-a întîmplat asta, s-a scris şi în ziar.
- Oricum, după părerea mea, dragi colegi, cred că am intrat într-un univers fabulos, am ieşit din realitate şi ne afundăm în stranietate. Vedeţi mişcare prin sat? Dă binoclul, Alex.

Alex scotoci după binoclu printre bagajele de pe bancheta din spate, îl găsi şi-l întinse celui de la volan.
- Măi, zise Gabriel după ce scrută aşezarea cu binoclul, să mor io dacă nu se munceşte pe trei acoperişuri, sînt cîteva zeci de persoane care trebăluiesc prin sat. Măi, dacă o fi cumpărat cineva comuna? Sau îl face SRI-ul sat de antrenament? Nu m-aţi crezut cînd v-am vorbit despre poligoane sociologice...
- Ori s-au întors nemţii? aruncă Armand o ipoteză greu de crezut.
- Da, sigur, e un club de nemţi masochişti, care are în program retragerea în România, în sate părăsite şi fără urme vizibile de civilizaţie. Şi pentru că masochismul face casă bună cu sadismul, îşi tîrăsc după ei şi familiile pe care nu le mai suportă. E un club cunoscut, au încercat mai întîi în Mongolia, în pustiul Gobi, într-o aşezare de corturi părăsite. Nu le-a reuşit, le-au mierlit o bună parte din membri, ceilalţi au fost luaţi ostatici de un pîlc de călăreţi şi duşi la graniţa cu China. De acolo i-a recuperat Crucea Roşie. N-aţi citit presa? Acum au revenit, cică, la sentimente mai bune şi se bagă în România. Investesc nişte cinism şi autoflagelarea! În schimb, nu vor decît brînză, transpiraţie de cioban şi înţelepciune populară în coajă de stejar pentru colegii lor care n-au putut să vină încoace!
- Tu îţi baţi joc de noi, bîigui Armand, intrigat, ca întotdeauna, de marea putere de improvizaţie a colegului său.
- Nu-mi bat joc de voi, rîd numai de tine!
- Măi, zise din nou Gabriel, care cu greu putea începe o replică fără acest "măi", ce facem? Mergem mai departe, intrăm în sat, sau ne întoarcem şi ne cazăm la casele din Poiana Buchini? Mă tem să nu dăm de belea, pe bune.
- Eu unul zic să mergem pe jos, rămîne cineva aici, la maşină, să o păzească, de pildă Armand - fost Cornel. Şi, dacă vor să ne-o fure, el, conştiincios, înghite cheile. Noi mergem să vedem care-i schema.
- Şi dacă eu înghit cheile, cum mai plecăm înapoi?
- Aşteptăm pînă ni le restitui, nu-ţi face griji.

Gabriel şi Alex au coborît din maşină şi s-au îndreptat spre locul unde era mai multă forfotă, în faţa fostei Primării şi a fostei şcoli. Se pare că acolo era cartierul general al întregii nebunii din Lindenfeld. Aproape în fiecare curte, observaseră asta pe drum, era un mic şantier în care trebăluia cîte o echipă. Deşi miraţi, muncitorii răspundeau la salutul celor doi, chiar fără să-şi întrerupă lucrul. Pietruiau curţile, puneau garduri noi, de lemn, acolo unde nu exista vreun gard de zid pe care să-l repare, tencuiau casele, puneau acoperişuri. Pe uliţă, din loc în loc, lîngă gropile proaspăt săpate, stăteau întinşi stîlpi pentru curentul electric, mirosind puternic a păcură şi smoală. Un şantier în toată regula se aşezase peste vechea localitate părăsită. Acum, în locul buruienilor din anii trecuţi, crescute de-a dreptul pe mijlocul străzii, se întindea asfalt proaspăt. Culmea mirării le-a produs-o celor doi micuţa prăvălie amenajată pe ruinele fostului magazin sătesc. O prăvălie cu numele Non Stop era ultimul lucru pe care puteai să ţi-l închipui într-un sat părăsit non-stop.

Singurul tip care nu muncea fizic, îmbrăcat într-o salopetă curată, nouă, cu o cască albă, de inginer, pe cap, i-a poftit înăuntru, într-o sală de clasă amenajată birou de şantier, cu dosare şi registre şi chiar cu două-trei afişe de protecţia muncii, care-i sfătuiau pe muncitori să aibă grijă să n-o păţească şi, mai ales, să nu umble în raza de acţiune a macaralei. Oricum, afişele din birou erau bine protejate de privirile indiscrete ale muncitorilor din sat.
- Nu vă pot spune mare lucru, ştiu doar că mîine avem predarea lucrării, zise cel ce se recomandase "inginer Zaharia" şi care, după toate aparenţele, conducea şantierul. Mîine vine beneficiarul, domnul Petrică Florescu, şi-i predăm satul la cheie. Mai are să ne dea nişte bani după recepţie. Să ştiţi că şi pentru mine e ceva nou. Eu am avut lucrări importante, am făcut blocuri, fabrici, am fost şi la baraje în Africa, am lucrat cu Arcomul şi în Israel, dar lucrare ca asta n-am avut. N-am mai renovat niciodată un sat întreg. Şi, mai ales, un sat gol. A fost şi bine cumva, pentru că nu a trebuit să se mute sătenii dintr-o parte în alta, n-am avut comentarii, muncitorii nu s-au încăierat cu localnicii şi nu mi s-au încurcat nici cu văduve, nici cu femei măritate. Am muncit foarte bine şi pe bani frumoşi. Am fost plătiţi ca în Germania, chiar am încasat mărci!
- Totuşi, domnu' inginer, pare o nebunie. Să renovezi un sat părăsit e o ţăcăneală. Şi domnul acesta, care vine mîine, ce face, se mută singur în sat? Aveau dreptate ăia care ziceau că unde-s bani mulţi e şi scrînteală multă, atacă Gabriel care, din cauza mustăţii, părea mult mai matur decît Alex.
- Ţăcăneală, neţăcăneală, eu am făcut lucrarea, ce să vă spun? Aşteptam un contract în Dubai şi ne-a căzut la fix, lăsăm ceva acasă, familiilor. Să ştiţi că şi mie mi s-a părut dubios, chiar am mers să verific mărcile, să nu ne bage pe gît falsuri. Cred că domnul Florescu, deşi e foarte secretos şi n-a vrut să ne spună mare lucru, e numai un executant. Face pentru altcineva, dacă am înţeles bine. A vorbit de cîteva ori prin staţie cu cineva în nemţeşte. Telefonul mobil nu bate pînă aici. Nu ştiu ce e. Dar nici nu mă interesează, drept să vă spun.
- Noi am venit să pictăm, am fi vrut să ne punem corturile undeva unde să nu deranjăm.
- Puteţi sta în barăcile celor de la asfaltare, care au plecat acasă alaltăieri. Sînt curate, îngrijite, nou-nouţe. Domnul Florescu zice că să le lăsăm aici, a plătit şi pentru ele. Vreau să vă ajut, am şi eu un băiat student la sociologie, ştiu ce înseamnă să mergi pe teren. Ca să vă mai spun un secret, să ştiţi că de mîine, cînd pleacă muncitorii, domnul Florescu aduce mobilă şi am auzit că ar căuta şi săteni care să stea aici două săptămîni, contra cost. S-ar putea, adică, nu numai să nu vă coste nimic şederea, dar să vă şi plătească! Eu zic să nu rataţi! Dar vă rog ceva, nu ştiţi de la mine!
- Domnu' inginer, nu sîntem noi gură-spartă, staţi liniştit. Numai să nu intrăm în nu ştiu ce sectă, să ne bage în bucluc Florescu ăsta. Să nu ne pună să ne sinucidem, ca ăia de prin Elveţia, plusă Alex.
- Doamne fereşte, că sîntem oameni cu frica lui Dumnezeu, cum credeţi că se poate una ca asta? zise inginerul şi aşeză repede trei rînduri de cruci imaginare pe salopeta nouă. Vedeţi, după Revoluţie, s-a dovedit că şi domnul Florescu, deşi se cam dădea ateu, e ortodox de-al nostru, n-ar face aşa ceva pentru nimic în lume!

Probabil că timpul petrecut aici în izolare, numai cu muncitorii, îl făcea pe inginer să-şi dorească nişte interlocutori mai acătării, aşa că adăugă cu un aer complice:
- Văd că sînteţi oameni cu capul pe umeri. Vă spun ceva foarte secret, domnul Florescu nu ştie că eu ştiu. Cred că vine un neamţ în vizită, unul din banii căruia se face toată lucrarea. E un neamţ din Germania şi-i putred de bogat. Miliardar. Nu milionar, mi-li-ar-dar! Atît! Mucles!

Şi făcu repede semnul fermoarului închizîndu-se peste buzele lui ca două şopîrle roşu-închis desenate de-un copil.

S-au întors la maşină pregătiţi să-i spună o poveste aiuritoare credulului de Armand. Gabriel lăsă totul pe seama lui Alex, era distracţia lui preferată să-i întindă capcane colegului. De fapt, Alex ţinea, în felul său, la Armand, vedea în el un neajutorat, un amestec ciudat de puritate sufletească, ambiţie şi naivitate care-l făceau vulnerabil. Asta dacă nu cumva puritatea şi naivitatea se suprapun în interiorul cuvîntului prostie, unde e cald şi bine - îşi zicea Alex.
- Armando, ne-am scos! Am nimerit la marele fix. Era scrisă în stele deplasarea noastră aici. Ne-a lăsat vorbă destinul. În satul ăsta care se modernizează acum se va deschide cel mai mare muzeu sătesc de pictură! E un experiment cu bani americani, un proiect foarte serios. Am vorbit cu curatorul, un tip care-a terminat acu' vreo doi ani Teoria Artei, cred că-l cunoşti şi tu. A zis că fiecare dintre noi, fiind primii veniţi, va primi o casă unde să-şi amenajeze galeria după cum îl taie capul. Într-o săptămînă se dă drumul cu mare tam-tam. E un proiect foarte bun, se folosesc artişti din Europa de Est, că-s mai ieftini şi încă nu i-a pervertit sistemul cotelor din Vest. Clienţii vor fi în principal milionarii arabi şi turiştii japonezi, care vor fi aduşi cu elicopterele la art-shopping! Dăm lovitura!

Faţa lui Armand se lumină. Se văzu plonjînd, aşa îmbrăcat cum era, în piscina acestei gugumănii. Gabriel se simţi dator să-l scoată repede de acolo:
- Măi, Armand, tu crezi tot ce spune Alex...
- Ar fi o idee excelentă. Un proiect minunat, de interacţiune culturală. Vă daţi seama cîţi oameni vor cumpăra artă de-a noastră? Era şi timpul să se întîmple o minune! Cuvintele lui Armand voiau să alunge îndoiala semănată destul de brutal de Gabriel, să-şi consolideze iluzia.

Oarecum nemulţumit că Armand a muşcat atît de uşor, Alex a presărat el însuşi puţină îndoială.
- Bine, s-ar putea să ne fi păcălit omul din sat, n-am vorbit chiar cu curatorul, era la masă, nu bag mîna în foc că e chiar aşa. În plus, n-am văzut deloc teren de aterizare pentru elicoptere.

Armand îşi lăsă faţa pradă unui mic nor de deznădejde, care-l întunecă pentru o clipă. Era momentul preferat al lui Alex, îi plăcea să-şi vadă colegul pendulînd nehotărît dacă să creadă sau nu ce spune el. În această zonă îşi etala măiestria de manipulator, de aici încolo situaţia făcea toţi banii. Era momentul să-l împingă din nou pe Armand în apă.
- Poate că nu au aprobare pentru pista de elicopter. Dar îi pot aduce foarte bine pe japonezi cu autocarele, doar de-aia au asfaltat. Japonezii sînt morţi după autocarele europene, cică au ceva aparte! De-aia le şi folosesc aşa de mult. Armand, dacă se deschide în curînd Centrul Sătesc de Artă Modernă, tu ai ce să expui?
- Desigur, am un ciclu tematic cu turnuri de apă, mai am cinci lucrări cu peisaj marin şi natură statică. Nu ştiu dacă se cer şi nuduri, am cîteva, numai să nu creadă japonezii că sîntem obsedaţi sexuali. Aţi văzut cum vin pedofilii la noi, de parcă am fi paradisul orgiilor cu minori. Ar mai fi şi peisajele de anul trecut de aici, de la Lindenfeld, din tabără. N-am vîndut decît unul singur, pentru cineva care-l făcea cadou doctorului Brădăţeanu, după ce a fost operat. Dacă mi se dă galeria, mîine o amenajez. Aş putea merge după lucrări oricînd. Gabriel, plătesc eu motorina.
- Mă uit la tine, Armand, eşti om în toată firea şi iei de bună orice balivernă. Cum crezi tu că s-ar putea deschide aici, la mama naibii, un muzeu de artă modernă? Pe ce lume trăieşti?
- Trăiesc pe lumea în care un astfel de act cultural ar fi posibil, se agăţă Armand de situaţie. Chiar e o idee minunată! Tu nu-ţi dai seama ce idei bune ai, chiar dacă sînt glume.
- Armand, Armand, a fost o glumă nevinovată! Hai să mergem la barăci. Îl luăm şi pe şeful de şantier să ne deschidă, oprim la şcoală.

Maşina se puse în mişcare şi, după ce l-au luat şi pe inginer cu ei, pe locul din faţă, cu Alex mergînd pe scara maşinii, ca în safari, au ajuns la barăci. Două dintre ele erau libere, celelalte urmau să se elibereze a doua zi, după recepţia lucrărilor. Şi-au lăsat calabalîcul într-una dintre barăci, iar Gabriel s-a întors la Caransebeş după restul echipei. Pentru un plus de siguranţă, inginerul i-a dat numărul de telefon al lui Florescu, spre a-l ruga să le îngăduie să locuiască acolo, în barăci. Deşi, le-a spus, măcar atît putea face şi el, nu trebuia să ceară voie nimănui, era încă şeful şantierului.

Profu' şi fetele tocmai terminaseră cafeaua - cam slabă - făcută de mătuşa Iuliei. O degustau în camera dinspre stradă, rezervată evenimentelor speciale şi musafirilor. Acolo unde gazda intră doar din cînd în cînd ca să şteargă praful de pe armata de bibelouri înşirate peste tot, pe migăloase suporturi de macrameu. Căţeluşi, pisicuţe, cerbi, beţivi întinşi pe bancă, pitici, peşti de sticlă şi pescari chinezi împărţeau în pace etajerele bufetului greoi şi cele două măsuţe pirogravate unde abia de s-a găsit loc pentru ibric şi zaharniţă. Profu' se întreba în gînd de unde a moştenit Iulia gustul artistic şi cum a reuşit să se smulgă din universul cu bibelouri al familiei. Era greu să te desprinzi de florile din plastic din verandă, de desenul de pe carpetă în care un vînător cu mustăcioară de Clark Gable duce pe spate o căprioară spre un castel îndepărtat. Deasupra scenei cinegetice, într-o imagine tipărită pe hîrtie lucioasă şi înrămată foarte consistent, un Iisus stilizat lua Cina cea de Taină cu nişte apostoli stilizaţi, dedesubtul unei inscripţii ungureşti. "Religie fără frontiere", gîndi Profu'. "Ei, am adunat şi noi ce-am putut într-o viaţă de om", zicea, din cînd în cînd, mătuşa, observînd privirea uşor nedumerită cu care Profu' analiza detaliile camerei. Era mîndrie în această replică, o mulţumire de sine consolidată cu fiecare bibelou nou achiziţionat.
- Şi cum merge Iulia cu şcoala, dom' Profesor? întrebă mătuşa ca să mai aţîţe conversaţia.

Stînjeneala se intensifică brusc, celelalte trei fete schimbară priviri temătoare, Iulia se fîstîci şi începu să tuşească pentru a distrage atenţia.
- Merge bine, Iulia e foarte talentată, se repezi Profu' cu o replică liniştitoare pentru toată lumea.

Minciuna era doar pe jumătate, Iulia era talentată, atîta doar că nu era studentă. Încă. Profu' o medita de doi ani pentru admitere. Şi tot de doi ani Iulia era amanta lui.

Se întîmplase acum doi ani, cu cîteva zile înainte de admitere, ca într-o buimăceală a simţurilor. Printr-o cunoştinţă, Iulia ajunsese la el, la o verificare. Obişnuia să dea ore de pictură pentru a-şi rotunji veniturile, pregătea candidaţi pentru admitere. Avea la meditaţii chiar doamne din lumea bună care descoperiseră că au aplecare spre "universul frumosului". Iar în rîndurile pestriţe ale noilor îmbogăţiţi era de bonton ca soţia să ia "ore de artă". Apariţia Iuliei în atelierul său nu era un eveniment. Se apropia admiterea şi toţi candidaţii îşi dublau orele. A acceptat-o cam fără chef.

S-a uitat prin caietul ei de schiţe: aceleaşi şi aceleaşi stîngăcii de elev la Şcoala Populară de Artă. Mulţi dintre cei pe care-i medita veneau gata deformaţi de la această instituţie de mediocrizat talente, "traşi pe bandă" de submediocrul Bădilă, un stalinist care pictase numai uzine la viaţa lui. Ba se lăuda că a expus şi la Paris. Nu spunea unde, dar s-a aflat că a expus acolo, dar la un salon dedicat realismului socialist, un fel de bătaie de joc la adresa anilor '50 în pictura Europei de Est. Profu' se enerva de fiecare dată cînd veneau aspiranţii la el în atelier şi se lăudau că au făcut ore cu "maestrul Bădilă". Accepta întotdeauna provocarea, voia să le scoată din cap toate tîmpeniile care le sufocau bruma de talent.

Iulia avea, în mare, aceleaşi stîngăcii, dar nu fusese eleva lui Bădilă. Şi asta avea să cîntărească serios ca s-o accepte la meditaţie. A văzut, dincolo de greşelile din caiet, ceva, un fel de neastîmpăr al liniei, o anumită tensiune, sufocată de bîjbîieli, e drept, dar promiţătoare. A acceptat-o şi au început lecţiile chiar atunci, i-a dat albume să se uite prin ele, apoi cîteva foi trase la copiator în care avea notate planurile lecţiilor viitoare. Nici a doua zi nu s-a uitat cu mare atenţie la Iulia, dar a observat-o mai atent. Era genul pe care nu-l observi de la început. Parcă cineva ar fi desenat-o frumoasă, după care i-a şters liniile de forţă. Trebuia să ghiceşti ce fusese şters din frumuseţea ei discretă, ascunsă, discutabilă. Trebuia să te iniţiezi.

Iniţierea era îngreunată de modul ei de a se îmbrăca, de hainele ei largi, de fustele lungi, de lipsa totală a machiajului. De faptul că se ascundea ca într-un joc infantil şi, în acelaşi timp, provocator. "Nu pe mine mă ascund - avea să zică mai tîrziu, cînd, goală în atelierul Profului, chiar nu mai ascundea nimic -, ascund femeia care mă locuieşte, chiriaşa mea clandestină."

Idila a început la o săptămînă de la prima vizită. Profu' o văzuse de-a binelea, se simţea atras de ea. Iulia, speriată puţin de noua ei viaţă, vedea, în nesiguranţa marelui oraş, în vîltoarea cu care nu era obişnuită, un mic far călăuzitor: Profu'. Vocea lui caldă, atenţia şi răbdarea cu care explica, ochii de hipnotizator, mîinile delicate şi în acelaşi timp puternice au fost primele elemente care au sedus-o. Avusese o singură mare iubire, în liceu. Fusese un sentiment imprecis, o vibraţie necunoscută a trupului, sincope ale ritmului cardiac şi o dorinţă fără ţel, sîcîitoare. I s-a dăruit trup şi suflet studentului de la medicină, pe deal, după ce se întîlniseră de cîteva ori în centru, la un suc. Totul a fost ameţitor. Credea că acolo începe şi se sfîrşeşte dragostea, că ei sînt cei despre care scriu toate cărţile de dragoste. Pînă cînd, în vacanţa de vară, el le-a prezentat-o părinţilor pe colega cu care urma să se însoare. Şi Iulia s-a prăbuşit, ascunzînd şi mai tare femeia din ea.

Cu Profu' era altceva, ştia că relaţia lor nu are viitor, dar prezentul i se părea minunat. La o săptămînă de la prima vizită, pe cînd desena o natură statică, trei mere şi o sticlă de sifon în faţa unei perdele verzi fălduite, Profu' a trecut în spatele ei, i-a luat mîna şi a adăugat o linie. Şi, ca în orice melodramă din cinematografia anilor '60, pornind de la acea linie, atelierul a devenit cuibuşorul de nebunii, adăpostul clandestinităţii lor. Profu' nu şi-a dezminţit simţul artistic, de fiecare dată se întîlneau într-un alt decor, aranja atelierul altfel.

Nu trebuia să facă un efort uriaş, era suficient să schimbe lucrările de pe pereţi, să reaşeze obiectele pe gheridon. Şi să aprindă lumînările în mereu alte unghere. Era un luptător contra monotoniei, îşi făcuse un program din asta. Şi nimic nu era monoton. Sau, dacă era, pentru că, fatalmente, tot ce se întîmplă între un bărbat şi o femeie nu este decît reluarea monotoniei de la Facerea Lumii, la ei nu se simţea. "Pericolul cel mare nu este să-ţi pierzi capul, ci să-l găseşti mereu în acelaşi loc", i-a spus.

Ştia că e însurat şi că el şi nevastă-sa alcătuiau un cuplu artificial, de ochii lumii. A luat-o pentru că avea casă mare, ceea ce fusese un vis pentru tînărul profesor de desen. Într-o perioadă a vieţii ei, nici măcar nu arăta rău. A avut cîteva clipe, de numărat pe degete, cînd a fost de-a dreptul frumoasă. Ea i-a acceptat toate toanele, era un artist, un pictor, un bărbat deosebit. Ea era doar educatoare, nu avea studii superioare, dar reuşise prin căsătorie să intre în lumea artistică. Aşa cum nevestele de doctori şi de avocaţi sînt doamne doctori şi doamne avocaţi, ei îi plăcea să fie "doamna pictor". În plus, avea propria ei viaţă: îşi găsise foarte repede un amant, un antrenor de arte marţiale cu care "făcea sală".

Simulau foarte bine familia, ba chiar ajunseseră să fie prieteni buni. Din cînd în cînd, mai făceau şi dragoste, aşa, de reechilibrare, cum o numea el. De întreţinere a unor obiceiuri, gîndea ea. O familie modernă, obişnuiau să se amăgească amîndoi.

Iulia n-a intrat atunci la facultate. Profu' i-a spus cinstit, dinainte, că nu va intra, concurenţa era mare şi cazurile în care cineva intra din prima erau rare. Practic, inexistente. Asta era cutuma. Rîseseră, cîndva, la o petrecere, spunîndu-şi că dacă ar veni la admitere însuşi Leonardo da Vinci ar intra a doua oară, cel mai devreme, şi asta numai după nişte meditaţii cu profii din comisie! Mai bine o cutumă proastă, dar respectată de toată lumea, decît un criteriu discutabil, cum ar fi, de pildă, talentul! Fiind cel mai tînăr şi cel mai nou în Catedră, Profu' nu avea decît un loc pe an la admitere. Iulia va intra abia la trei ani după ce s-au cunoscut.

Părinţii Iuliei ştiau că n-a intrat, le-a explicat cum stau lucrurile, o iubeau prea mult ca să-i reproşeze situaţii ce nu depindeau de ea. I-au închiriat o garsonieră la Timişoara şi i-au pus la dispoziţie bani cît să trăiască decent. Afacerea lor mergea bine şi în Oraviţa toată lumea ştia că Iulia e studentă. Şi mătuşa din Caransebeş ştia la fel. Şi, iarăşi, minciuna era doar parţială. Iulia mergea la multe cursuri la Universitate, se pregătea intens cu Profu', se învîrtea printre studenţi, iar ceilalţi din Catedră ştiau că va intra pe locul ei, deja rezervat. Acum mergea la peisaj, în tabără, ca orice student la Arte, era parte din grup, se legitima prin tot ceea ce făcea, mai puţin prin carnetul de student.
- Eu vă spun, doamnă, Iulia va face carieră, va fi o pictoriţă recunoscută, plusă Profu' fără să mintă, dar ascunzînd cu această apreciere falsa studenţie a Iuliei.
- Domnule Profesor, vă rog şi eu ceva. Poate îi spuneţi Dumneavoastră să ne deseneze în hol doi cerbi, dacă ziceţi că ştie picta. Vecinii noştri şi-or făcut coridoarele frumos, noi am zis că să o lăsăm pe Iulia să intre în pîine. O şi plătim, nu vrem gratis! Nu-i aşa greu de făcut nişte dealuri, un izvor şi doi cerbi care beau apă. Şi e ceva foarte frumos, nu prostii cum am văzut la televizor!

Un claxon din stradă a fost salvarea din penibilul situaţiei. Profu' nu putea jigni ignoranţa mătuşii, gusturile ei rudimentare. Iulia, nici atît, în fond îi omenise pe toţi, chiar le pregătise pentru plecare, la pachet, nişte slănină şi ceva zacuscă. Claxonul venise la timp, celelalte trei fete, studentele, tocmai începuseră să-şi dea coate. Gabriel ajunsese şi i-a luat repede, fără mari protocoale de despărţire, se grăbea, nu voia să-i prindă noaptea pe drum. Şi, mai ales, voia să vadă ce faţă fac fetele şi Profu' cînd vor vedea cum arată Lindenfeldul. Ce texte le va mai servi Alex... abia aştepta!

După ce-au orînduit, cît de cît, bagajele în cele două barăci, ale fetelor într-o parte, ale lor, în cealaltă, Alex şi Armand au ieşit să se plimbe. S-au mai minunat o dată de forfota şantierului şi încă n-au reuşit să-şi dea un răspuns la întrebarea atît de des repetată: ce se întîmplă aici? Pentru a-l mai nedumeri pe Armand, Alex a încercat şi alte scenarii posibile. Primul susţinea că aici se va deschide un centru Yoga, iar satul îl aşteaptă pe Dalai Lama. Unde să meditezi mai profund despre Fiinţă, Nirvana, Nefiinţă decît într-un sat părăsit din Carpaţi? Se face o mînăstire budistă, cu şaolini bănăţeni, ar fi interesant! Armand încerca să desprindă şi de aici, din aberaţiile colegului său, părţile bune.
- Pe mine nu m-ar mira să vină pînă aici Dalai Lama. Am citit o biografie a lui şi mi se pare un tip tare, nu ştiu dacă Papa e mai tare ca el. Mă refer şi la mesaje, şi la ce fac ei pentru lumea asta.

Fără să-i dea nici o şansă să-şi continue gîndurile, Alex lansă o nouă pistă de discuţie.
- Cel mai posibil ar fi să se facă aici o şcoală de spioni. Dacă România intră în NATO, nu prea are cu ce să contribuie, că nu se cere miros de picioare de răcan. Dă un sat aliaţilor, să-l facă şcoală de spioni. Nu ţi-ar plăcea să predai desenul la o şcoală ca asta? Un spion trebuie să ştie să deseneze. Ai avea o existenţă dublă. Pictor în Timişoara şi, din cînd în cînd, lipsind misterios, o săptămînă-două, profesor la Şcoala de Spioni NATO din Lindenfeld. Plătit cu bani buni. Ce zici?

Ca de fiecare dată, Armand nu simţi dimensiunea ironică a provocării. Totul, pentru el, se transforma în discuţie serioasă. Era credul, dar nu şi prost, atîta doar că nu avea în setările personale simţul umorului şi nici pe cel al ridicolului.
- Alex, să ştii că eu m-am gîndit la astfel de situaţii. Ştii că înainte de Revoluţie am lucrat la Fabrica de Ciorapi, nu puteam face liceul la zi, nu avea cine să mă ţină. Acolo a venit la mine securistul care răspundea de fabrică şi mi-a propus să colaborez. Am refuzat. Eu nu pot duce o viaţă dublă. Referitor la propunerea ta de a mă angaja profesor la Şcoala de Spioni NATO, aş mai medita. În fond, e vorba de spionaj în favoarea democraţiei şi a mersului înainte al lumii. Da, contează pe mine!
- Cornele, aşa o să-ţi spun pînă revii cu picioarele pe pămînt! Nu fac angajări, era doar o ipoteză, o glumă, să mai treacă vremea. Dacă, prin absurd, s-ar face aşa ceva, crezi că mai puteam noi urca cu maşina pînă aici? Era totul păzit, izolat şi camuflat. Nu ştiu ce să mă mai fac cu tine, crezi tot, tot, absolut tot!
- Păi, dacă eu nu mint, cred că nimeni nu minte! încercă să mai iasă din corzi Armand.
- Ei, de data asta trebuie să minţi, ca să rîdem puţin de păpuşele.

Aşa le zicea el colegelor, păpuşă, păpuşică, păpuşele. Cu una dintre ele chiar şi-a propus să meargă mai departe, profitînd de tabăra de aici şi de faptul că, măcar la Lindenfeld, n-o aştepta arabul cu Mercedes.
- Pînă să le facem gluma, hai să adunăm lemne pentru focul de tabără. Să vezi distracţie diseară!

La întoarcere, sub pretextul că trebuie să fie atent la drum, Gabriel făcea pe misteriosul. În timpul opririi pentru ultimele cumpărături, ţigări, cafea, votcă, a încercat să-l ia deoparte pe Profu' şi să-i spună repede totul, să-l avertizeze că e ceva special sus. Iulia nu i-a lăsat singuri nici un minut, aşa că mesajul misterios al lui Gabriel a ajuns numai parţial la Profu'. Din cîte îl cunoşteau, nu se punea de-a curmezişul unei farse, se trezea, din cînd în cînd, misoginul din el şi îi plăcea să rîdă de studente, însă cu o anume politeţe pe care ele, deşi puse în inferioritate, o apreciau. Era un cavaler chiar şi atunci cînd nu-şi dorea.

Au ieşit din Caransebeş, Profu' stătea în faţă, Veturia, Hanelore, Cati şi Iulia, în spate, pe cele două banchete. Veturia Pop era o bondoacă simpatică, venită la Timişoara în urmă cu un an, prin transfer de la Cluj, unde începuse la Ceramică. Un unchi de la Bucureşti i-a aranjat la minister să poată fi primită la Pictură la Timişoara, unde stătea la fratele ei, un om de afaceri în plină afirmare. Lăsase Clujul şi o iubire stinsă, un rocker care se droga şi o mai suna disperat să-i trimită "bani de împunsături". Începuse să se simtă bine la Timişoara cu noii colegi, scăpase de tensiunea de acolo, se redomesticea după nopţile de criză la care asistase. Din tot grupul, cel mai bine se înţelegea cu Iulia, era un fel de solidaritate a marginalelor, a celor tolerate în castă.

Caterina, Cati cum o strigau colegii, era cea mai tăcută. Deşirată, spălăcită, părea o umbră colorată. Se spunea că e foarte talentată, intrase din prima la facultate, dînd peste cap toate calculele şi toate cutumele. Norocul sistemului a fost că, avînd pe ultima poziţie doi cu aceeaşi medie, s-a suplimentat un loc, iar "algoritmul" admiterii n-a suferit cu adevărat. Bîrfele cele mai mojice susţineau că se iubea cu fratele său, student la Filosofie, şi că de aici ar izbucni strigătele ei colorate de pe pînză. Că marea suferinţă, asociată cu talentul, poate da, uneori, ceva ce pare genial. E greu să recunoşti că tocmai colegul sau colega ta de bancă este atins sau atinsă de geniu. Trebuie căutat mai jos, în conductele dejecţiilor, cîte o explicaţie care să aducă lucrurile în termenii normal/nebun. Pentru Cati s-a găsit ca explicaţie relaţia aceea incestuoasă aruncată într-o doară, la bufet, de o colegă a fratelui ei. Chiar dacă uneori, din întîmplare, la urechile ei ajungeau o parte dintre vorbele otrăvite, pe Cati n-o afectau. Era suficient de închisă în sine ca să n-o atingă mizeriile pe care le vedea plutind în jurul ei. Ceea ce pe alţii i-ar fi demolat, pe ea o făceau mai tare, mai sigură pe sine. Se simţea, în singurătatea ei, ca în cea mai confortabilă dintre lumi.

Cea mai de viaţă dintre toate era Hanelore, o făptură bine proporţionată, avînd "tot ce-i trebuie şi tot ce-şi doresc bărbaţii", cum a caracterizat-o prezentatorul la concursul de Miss Boboc. "O statură suplă, picioare atletice şi un bust generos, neînvins de gravitaţie." Fără să se jeneze, Hanelore a pozat la ora de nud atunci cînd modelul oficial, angajata facultăţii, n-a putut veni la serviciu din cauza unei viroze. S-a dezbrăcat în spatele paravanului şi, cînd a ieşit, un frison a străbătut atelierul. "Să o daţi afară pe bolnava aia care lipseşte. Pînă acum am fost minţiţi în legătură cu nudurile!", a spus, în rîsetele asistenţei, Alex. Era venită înapoi din Germania, să studieze Artele Plastice. Era mai ieftin decît acolo, la ea, şi Timişoara va rămîne, de acum, prima sa iubire. Cînd se va întoarce acasă, se va face decoratoare de lux, o meserie în care se cîştigă mult şi e chiar destul de amuzant să vezi cum trăiesc oamenii în case făcute după toanele tale.

Avea o relaţie cu Khaled, un iordanian de la Medicină, care o aştepta cu maşina după ore. Era o relaţie sportivă, fără implicaţii sentimentale majore. Khaled avea două logodnice acasă, iar pe Hanelore o aştepta, în Germania, un stomatolog bogat şi văduv. E de înţeles că ei i-a pus gînd rău Alex. Dacă se putea numi gînd rău intenţia de a-şi explora, reciproc, erotismul într-un sat părăsit.
- Păi, eu cred că se va face un sanatoriu, zise Iulia, ultima participantă la concursul cu tema "Ce mama dracului se face aici?" declanşat de Alex.

Dăduse un răspuns simplu şi neinteresant, ştia şi ea lucrul acesta, era o formalitate, nu putea să-i treacă prin cap ceva serios.

Toate celelalte răspunsuri aveau cam aceeaşi anvergură. Hanelore a fost de părere că se va face un Centru Cultural Montan, Veturia credea că va fi studio de film, iar Cati n-a vrut să răspundă. Pînă la urmă, pentru că toată lumea a insistat, a spus că se va face un sat turistic. Profu' n-a intrat în concurs, Gabriel reuşise să-l scoată afară din baraca fetelor, ca să-i spună că-i vorba de o poantă şi că nici ei nu ştiu exact ce se întîmplă. Vor afla mîine, cînd va veni domnul Florescu, de la care a obţinut telefonic acceptul să locuiască acolo. Înainte să ajungă la mătuşa Iuliei, îl sunase de la un telefon public.

Instalarea în cele două barăci a decurs rapid, fără probleme, oricum, fiecăruia îi revenea cîte o cameră cu patru paturi suprapuse. Au fost anunţaţi de inginerul Cristea că seara la zece şi jumătate se va opri generatorul de curent şi că, prin urmare, ar fi bine, dacă vor duş sau să citească, s-o facă pînă atunci. La nouă deja încetaseră toate activităţile şi se adunaseră în camera Iuliei pentru că acolo era o masă mai mare, drept care au luat scaunele de lemn din toate camerele şi le-au dus acolo, la "sediul central".

Acum stăteau nerăbdători cu toţii, să vadă ce le va spune Alex, care se lăudase toată seara că ştie destinaţia lucrărilor. După fiecare răspuns al fetelor, mărise suspansul cu cîte un amănunt plasat aşa, la întîmplare. Că va fi ceva pentru un viitor îndepărtat, că va fi ceva fundamental, în fine, că sînt martorii unui act istoric.
- Dragi prieteni, stimate păpuşele, a venit momentul să vă spună nenea Alex despre ce e vorba. Pregătiţi-vă sufleteşte să vă împărtăşiţi din Taină. Dar pentru asta trebuie să juraţi că nu veţi spune nimănui nimic. Veţi face un legămînt de Taină. De acord?

Un da lălăit pe mai multe voci, dar rostit cu fermitate, demonstra că farsa era pe drumul cel bun. Fructul mistificării se pîrguise. Erau pregătiţi pentru "Ceremonia ceaiului expirat", expresia preferată a lui Alex pentru acest fel de întîmplări. Esenţa conceptului era simplă: "Dacă ceremonia e foarte bine pusă la punct, nimeni nu observă că serveşti ceai expirat". Pînă şi Armand, care, ca toţi bărbaţii din grup, ştia că e o farsă, era pregătit pentru a se înfrupta din momeală. Oricum, el nu putea să se dedubleze. I-a promis lui Alex că va participa la farsă şi, pentru că altfel nu putea, se situa deja de partea păcăliţilor.
- Vom rosti jurămîntul. Pentru asta trebuie să ne ridicăm şi să ne ţinem de mîini în cerc. Intrăm şi rămînem în Cercul Tainei. Hanelore, tu stai lîngă mine, te rog, ca să-ţi transmit puterea de a păstra secrete. Tu eşti singura mea îngrijorare, nu vreau să fii veriga slabă.

Cu ocazia aceasta, Alex a găsit un pretext bun, plauzibil, pentru a se apropia de Hanelore. Un jurămînt, chiar dacă e o farsă, poate fi o punte durabilă între doi oameni, gîndea el. "Măcar cît să ajung în patul ei de cîteva ori", îşi duse gîndul şmechereşte pînă la capăt.
- Toată lumea să ia buletinul şi să şi-l pună într-un buzunar. Să fie asupra lui. Trebuie întărită identitatea fiecărui participant la Taină.

Ceremonia se desfăşura impecabil, Alex putea servi "ceaiul expirat".
- Rostiţi după mine, cu ochii închişi: Jur să păstrez Taina, jur să devin slujitor supus al Ei, jur să nu dezvălui nimănui adevăratul Ei mesaj. Jur să-L respect pe cel care m-a iniţiat şi să-I ascult ordinele legate de Taină.

Stăteau în cerc şi spuneau orice prostie cu aer de formulă magică aşa cum îi îndemna Alex să spună. Scena era ridicolă doar dacă nu participai la ea. Un observator din afară ar fi ridicat din umeri. În schimb, cei doi muncitori care priveau, din exterior, pe geam, în speranţa că vor vedea fetele dezbrăcate sau în neglijeuri, nu au ridicat din umeri, au înjurat de-a dreptul. După care, unul dintre ei a rostit cu năduf: "Dă-i dracului de sectanţi, Vasile, hai să ne cărăm că nu ne pică nimic".
- Domnule Profesor, dragi păpuşele, băieţi. Acum, că am jurat, vă pot spune. Aici se construieşte un şantier arheologic.
- Cum aşa, Alex, sări Veturia, astea-s gogoşi! Şantierele arheologice nu se construiesc.
- Păpuşico, nici nu am început să vă dezvălui Miezul Tainei şi tu deja o pui la îndoială. Nu uita că eşti sub jurămînt!
- Am fost în liceu într-o tabără de arheologie, dragă Alex, şi ştiu că un şantier arheologic e un fel de carieră în care sapi după trecut.
- Draga mea, păi, tocmai aici e aici. Asta urma să vă spun. E vorba despre un şantier arheologic pentru anul 2800.
- Adică?! întrebă Armand, încercînd şi să fie de partea lui Alex, dar şi să-şi respecte credulitatea.
- Dacă mă tot întrerupeţi, nu faceţi decît să fărîmiţaţi Taina. Trebuie să încep cu un mic istoric. În 1966, un grup de intelectuali englezi, printre care se aflau sociologi, arheologi, antropologi, au luat decizia de a lăsa un semn viitorilor oameni. Au îngropat, într-un loc discret, un container cu tot felul de semne ale civilizaţiei omeneşti din acea vreme. Cărţi, discuri, obiecte de uz casnic, seminţe de flori, butoiaşe de bere, fotografii. Au pus, se zice, o trusă de prim ajutor şi un dulăpior cu medicamente. Îmi şi imaginez arheologii descoperind, peste secole, containerul şi luînd o aspirină veche pentru o senzaţie nouă! Această grijă pentru imaginea noastră în ochii urmaşilor urmaşilor noştri nu e nouă. Săracul Ştefan cel Mare, pentru că n-a avut altceva mai ca lumea, te miri ce containere, ne-a lăsat Moldova, să vedem cum se trăia pe vremea lui! Gabriel, să n-o iei prea personal, aşa mi-a ieşit exprimarea.
- De ce s-o iau personal, doar sînt născut în Timişoara. E drept că tata şi mama sînt din Vaslui, dar nu mai avem pe nimeni acolo. Ni i-a adus Partidul pe toţi în Timişoara! Hă-hă, rîse de glumă doar Gabriel, autorul ei.
- Revin la idee. Există, după cum vedeţi, o paranoia a speciei care ne împinge să lăsăm semne despre noi, despre cum am trăit şi ce am făcut.
- Nu ţi se pare, Alex, interveni şi Profu' pentru a da un plus de credibilitate situaţiei, nu ţi se pare că există şi paranoia în sens invers, adică noi vrem să ştim cum au trăit etruscii, galii, dacii, omul de Cro-Magnon, vikingii. Căutăm semne de la ei, încercăm să le trăim viaţa, la mîna a doua, să-i înviem prin tot felul de monografii. Cred că şi asta trebuie luat în considerare. O paranoia nostalgică versus paranoia prospectivă.

Intervenţia Profului în discuţie a mai animat adunarea, iar pe Armand l-a trecut în tabăra victimelor. Iulia l-a privit oarecum mîndră, pentru că a găsit ocazia să puncteze.
- Aveţi perfectă dreptate, dom' Profesor, dar eu mă întreb cum vor reacţiona arheologii viitorului cînd vor vedea un fier de călcat alături de un filtru de cafea. Vor şti la ce-au folosit? Obiectele englezilor nu au în container ceea ce aveau cînd erau funcţionale: relaţia spaţială, interacţiunea cu omul. Vor bănui cîtă eleganţă a susţinut, aproape anonim, fierul de călcat şi cîte dimineţi minunate a provocat filtrul de cafea? Vor reconstitui viaţa noastră rece. Aşa cum există bere fără alcool, există, probabil, viaţă fără vieţuire, o viaţă reconstituită. Ca să vorbesc în termenii noştri, o natură moartă. Moartă cu multe secole înainte.
- Întotdeauna mi-a plăcut cum îţi sistematizezi argumentele, cum te aprinzi. Eşti bun, Alex. Hai, spune mai departe, închidem parantezele. Mi-ar plăcea să rămîi la Facultate, am avea ce discuta ani în şir. Oricum, la Teoria Artei sînt două locuri vacante. Mai vorbim cînd ne-ntoarcem.
- Mulţumesc, dom' Profesor, sînteţi amabil. Bun, am spus de containerul englezilor din 1966. Mai e un moment înainte de a ajunge la Taina noastră. Japonezii au adunat într-un container, la Osaka, dovezi şi mărturii, semne ale civilizaţiei noastre, şi au lansat containerul în Cosmos. Asta mi se pare şi mai paranoică! Adică trimiţi spre alte civilizaţii nimicurile noastre, legitimaţia limitelor cunoaşterii. Ce să creadă fiinţa superioară care va deschide containerul, dacă-l va deschide cineva, cînd o să vadă poza cu Marylin Monroe deasupra gurii de aerisire, cu rochia ridicată? Ce va gîndi despre noi cînd va citi biografia lui Einstein sau Istoria Lumii? Vor mai vrea să ne cunoască?! Se vor amuza ascultîndu-l pe Elvis? Dar de unde să ştim că au inventat aceleaşi aparate ca şi noi? Poate că ei n-au nevoie de tehnologie, sînt fiinţe pure, fără nevoi trupeşti.

Rostind replica, Alex o ţintui, o clipă, pe Hanelore, care îi înfruntă privirea fără nici o problemă.
- No, hai, ne spui Taina? întrebă, fără să-şi mai ascundă accentul ardelenesc, Veturia Pop.
- Desigur, doar aţi jurat că vreţi să vă împărtăşiţi din ea. Am vrut să vă iniţiez în istoria unui sentiment, acela de a lăsa dovezi despre noi, cei tari, cei vii, cei prezenţi. Despre vanitatea speciei de a-şi lăsa marcaje peste tot pe unde a trecut. Deşi călătoria lui cea mai lungă e prin timp, omul poate lăsa urme doar în spaţiu.
- Hai, că e profundă! interveni în discuţie, pe neaşteptate, Cati.
- Aş putea spune multe pe tema asta, nu se lăsă intimidat Alex. De pildă, am constatat că noi nu putem lăsa nici un semn în timp, numai timpul lasă semne în noi. Şi totuşi, mergem mai departe cu încăpăţînare. Specia într-un sens, indivizii, ceva mai nuanţat. Omul e obsedat să povestească, să transmită, să mărturisească, să se pitească în tot felul de vehicule pentru a lupta cu timpul. Zidim o casă, sădim un pom, semnăm un tablou, facem un copil. Toate astea sînt aspecte ale luptei pentru a rămîne mai mult, pentru a ne prelungi prezenţa pe lumea asta şi după ce ea devine, practic, absenţă. Nu condamn, constat doar şi, constatînd, mă aliniez tendinţei generale. Toate acestea sînt semne mici. Semnele mari ne lipsesc! Acum, aici, participăm la un semn mare, coerent, un semn care va face ca viitorul să ne citească mai bine. Mai relaţionat. Trec peste faptul că în containerul englezesc şi în cel japonez nu există mărturii concrete că pe pămîntul acesta au trăit şi românii. Şi ajung la ceea ce se va întîmpla aici, ca act de maturitate şi responsabilitate.
- Te omor, Alexule, nu ne mai fierbe! izbucni din nou Veturia.
- Nu vă fierb. Voi vă fierbeţi, nu vă struniţi nerăbdarea, eu doar destăinui un secret tulburător: aici se construieşte un şantier arheologic. De fapt, un semn făcut arheologilor de peste sute de ani. Există un proiect secret la care şi România e parte, un proiect central-european. Pentru că vrem ca viitorul să aibă o imagine corectă despre noi, acest proiect va lăsa pe mîna cercetătorilor de peste secole un sat adevărat şi, mai ales, întreg. Aşa că a fost ales Lindenfeld, pentru că acţiunea nu mai trebuia să ducă şi la strămutări de populaţie. Nu vor scoate pe nimeni din casă, nu vor fi obligaţi să le asigure adăpost, să le plătească despăgubiri. Va fi renovat cu materiale durabile şi toate casele vor fi mobilate. Ei, aici intervine rolul nostru, dacă vrem să participăm. Noi vom pune în case tablouri de-ale noastre, pentru ca viitorul să constate că şi central-europenii au avut gusturi rafinate. Dacă vreţi, aici se construieşte ceea ce s-ar putea numi, tîrziu, Muzeul Satului Dezgropat.
- Cum adică "dezgropat"?, întrebă Hanelore.
- Simplu. Pentru că va fi îngropat. Aici e punctul culminant. Pentru a fi siguri că nu-l distruge nimeni şi că toată zestrea de informaţii ascunse în sat nu va fi ştirbită sau furată, satul va fi îngropat. Asta se va întîmpla în cîteva săptămîni. Vor căra pămînt şi-l vor aşeza peste tot. Va fi ca o inundaţie cu pămînt care va înghiţi străzile, casele. O lavă rece cărată cu basculantele şi roabele. Şi, după aceea, peste sat se va planta o pădurice de tei. Care se va numi, aţi ghicit, Lindenfeld, ca să nu se mai modifice hărţile. Ca în Biblie, numai că e uşor schimbat: căci Cîmpie de Tei a fost la început, Cîmpie de Tei se va întoarce.
- Îţi baţi joc de noi, se dumiri prima Veturia. Cum e posibil aşa ceva?
- Dar containerul de la Osaka cum a fost posibil? Nu toată lumea trăieşte doar în prezent, mai sînt şi unii care văd departe, proiectează pentru viitor. Lindenfeld va fi lada de zestre pe care epoca noastră o lasă stră-strănepoţilor. Poate că în viitor arheologii vor fi prea grăbiţi să citească în cioburi de oale şi-n oase de regi. Vor vrea ceva întreg, cert, palpabil. Şi ce e mai palpabil decît un sat conservat ca lumea? Nu vor mai citi cuvinte disparate din mesaje zdrenţuite, vor dezgropa un sat şi-l vor deschide publicului: "Scene de viaţă într-un sat din secolul XX, aşa cum ni le-au lăsat cei care le-au trăit". Veturia, nu ţi s-ar părea interesant ca te miri ce viitorean venit de pe Lună la cumpărături pe Pămînt să stea cîteva clipe în faţa unei lucrări semnate de tine? Exact aşa cum noi mergem în muzeele de artă şi vibrăm la trăirile îngropate în pînză, aşa vor fi şi ei. Numai că în loc de Vermeer va fi Veturia Pop. Şi se vor întreba văzînd tabloul tău: oare ce-a vrut să spună artista? Noi vom fi pictorii din peşterile pe care le vor cerceta cei ce vor veni. Cam ăsta va fi rolul nostru.
- Şi cine dă bani? Pentru toată operaţia, zic, nu pentru tablouri.
- Cum cine, Fundaţia Soros!
- Glumeşti, nu? întrebă, total descumpănit, Armand.
- Da, Armand, glumesc, deşi mi-ar plăcea să fie aşa. Cum ar suna: Fundaţia Soros pentru o Arhitectură Deschisă? Mîine vom vorbi cu şeful tuturor lucrărilor de aici, domnul Petrică Florescu. Dar nu uitaţi că aţi jurat totuşi!

Au fost ultimele cuvinte rostite pe lumină, generatorul electric a fost oprit, iar băieţii, cu lanternele din dotare, s-au întors în baraca lor. Focul de tabără l-au amînat pentru a doua seară cînd, aşa cum li s-a spus, muncitorii urmau să plece la casele lor. Pînă să se inunde cu pămînt, ca în povestea lui Alex, uliţele din Lindenfeld s-au acoperit de întunericul nopţii. Noaptea, toate satele par nelocuite.