Sfârşitul lumii

Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Pentru majoritatea oamenilor, ziua nu avea nici o semnificaţie specială. O statistică - pe care nimeni nu se gîndise vreodată s-o facă - ar fi arătat totuşi că aproape douăzeci de milioane de pămînteni îşi sărbătoreau ziua de naştere, ceea ce, luînd în calcul rudele şi prietenii apropiaţi, ar fi trebuit să mobilizeze cel puţin o sută de milioane de oameni. Şi asta fără a mai pomeni de cele patru milioane şi vreo trei sute de mii de aniversări ale căsătoriilor, un milion de felurite sindrofii şi circa şase milioane de alte evenimente personale, profesionale, locale, regionale, naţionale şi internaţionale.

Între altele, în acea zi se desfăşura la Manila un interesant simultan de şah la care participau nu mai puţin de cinci mari maeştri internaţionali, faţă-n faţă cu celebrul Deep Blue VII, primul calculator considerat ca făcînd parte din generaţia a şaptea - dar despre asta va mai veni vorba, poate.

Tot în acea zi, la New York se întîlneau reprezentanţii celor 1.714 asociaţii de homosexuali juridic recunoscute pe cinci continente, într-o ultimă şi disperată încercare de-a impune amendarea Rezoluţiei 1955 a Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin care acestei minorităţi sexuale - care, în treacăt fie spus, evolua încet, dar sigur, către majoritate - i se interzicea dreptul de-a face prozelitism instituţionalizat.

În fine, pentru a ne opri la doar cîteva evenimente, în acea zi, undeva, în nord-estul extrem al Siberiei, într-un poligon aflat la 8.744 metri sub nivelul solului, un mic grup de fizicieni, ajutaţi de cîţiva tehnicieni, duceau la bun sfîrşit primul experiment utilizînd "arma totală", despre care restul lumii, inclusiv cei mai mulţi dintre înalţii demnitari moscoviţi, nu ştia nimic.

Cu toate acestea, cum spuneam, pentru marea masă a locuitorilor celei de-a treia planete de la Soare, ziua aceea nu avea semnificaţii speciale. Aniversări, congrese, mitinguri şi chiar testări de super-arme se petreceau în fiecare zi. Pe de altă parte, la nici o săptămînă de la începutul noului an, o bună parte a oamenilor încă nu reintraseră în ritmul normal de viaţă, recuperîndu-şi cu greu energiile după revelion. S-ar putea spune că, pe arii largi din suprafaţa Pămîntului, domnea încă acea bine cunoscută stare de lehamite care urmează sărbătorilor de iarnă, stare provocată şi de oboseală, şi de reculul consumului exagerat de alimente şi băuturi, dar - cu mult mai supărător - şi de efectele irezistibilei tentaţii de a-ţi face, la început de an, bilanţul, eventual şi planuri de viitor, acţiune soldată, pentru destui, cu întrebări mai degrabă neplăcute, de tipul: "De ce mama dracului mai încep eu un afurisit de an nou?!".

Nu-i mai puţin adevărat că acest sindrom post-revelion era departe de-a fi problema tuturor. Cel puţin un sfert din cei şapte miliarde de cetăţeni ai planetei trecuseră pragul dintre decembrie şi ianuarie eludînd orice fel de ritual, iar un segment dintre aceştia nici nu realizau prea bine schimbarea de an. O statistică - de data asta una dusă la bun sfîrşit - releva că trei sute de milioane de oameni trăiau în cea mai adîncă beznă a neştiinţei, două miliarde sufereau de subnutriţie şi cel puţin încă patru sute de milioane, deşi aflaţi în zone civilizate şi beneficiind de un venit oarecum decent, n-ar fi avut cum să savureze un revelion, din varii motive, mergînd de la boli cronice şi grave handicapuri fizice pînă la depresii psihice sau situaţii speciale - cum ar fi, de pildă, aceea de a fi părăsit de partenerul sexual tocmai în preajma noului an (7.564.302 cazuri, conform statisticii citate).

Una peste alta, părea o zi ca oricare alta. Viaţa îşi urma cursul firesc, în limitele consacrate: 114.530 crime, 38.412 vernisaje de expoziţii, 1.008.712 violuri, 15.222 premiere teatrale, 543.002 falimente, 107 vindecări miraculoase şi multe alte dintre acele fapte, aparent mărunte, care colorează fiecare douăzeci şi patru de ore, din Australia pînă în America şi din Groenlanda pînă la Capul Bunei Speranţe.

Exista însă un mic grup de oameni pentru care ziua aceea, mai exact ora 00.00 a acelei zile, însemna ceva. Ei calculaseră cu luni sau chiar ani înainte că la ora 00.00 a datei de 6 ianuarie începeau să se scurgă ultimele trei sute şaizeci de zile pînă la începutul Anului Acela.

Pentru un neiniţiat, 360 ar putea să nu pară un număr prea rotund. Nu prea rotund, Dumnezeule mare! Nu există ceva mai rotund! 360 de grade are cercul, şi nimic nu e mai aproape de perfecţiune decît cercul. O infinitate de puncte aflate la exact aceeaşi distanţă de un altul. De Centru. Pentru o lungime de contur dată, cercul asigură suprafaţa maximă cu putinţă. În ciuda invaziei ceasurilor digitale, dar şi a nostalgiei clepsidrei, cercul continua să simbolizeze, la nivelul subconştientului cel mai profund, ora, scurgerea timpului, mişcarea implacabilă a limbilor ceasului, care măsurau infinitul într-un traseu nu numai finit, dar şi repetitiv! Cercul este chintesenţa Universului, este secţiunea - oricare secţiune, mai mare sau mai mică - a stelelor şi a planetelor, a ovulului născător de viaţă şi a particulelor elementare.
Şi cercul are 360 de grade!

Iată de ce, pentru acea mînă de oameni împrăştiaţi pe suprafaţa Pămîntului, numărătoarea inversă începuse abia atunci, la miezul nopţii dintre 5 şi 6 ianuarie.
Numărătoarea inversă pînă la ce? Iată o întrebare justificată.

Una dintre cele mai frumoase probleme de algebră care a fost creată vreodată sună în felul următor: din gările A şi B, situate la 150 km distanţă, pleacă una spre alta două locomotive (textul ar fi putut spune şi "trenuri", dar nu era nevoie de o zăpăcire suplimentară a virtualilor rezolvitori), cu vitezele de 80 km/h, respectiv 120 km/h (probabil e vorba de locomotive produse de firme diferite; oricum, problema - ca toate celelalte similare - nu ia în calcul accelerările şi decelerările, restricţiile de viteză şi, cu atît mai puţin, accidentele; aţi auzit vreodată de o problemă cu trenuri care să se încheie cu întrebarea: "Să se calculeze timpul pînă la impactul celor două garnituri şi numărul de morţi"?). În acelaşi moment - al startului - o muscă pleacă de pe botul primei locomotive (A sau B, cum preferaţi, e acelaşi lucru), cu 30 km/h, spre vîrful celei de-a doua. Ajunsă acolo, se întoarce spre prima şi tot aşa, pînă cînd musca este strivită între locomotive (soartă destul de ingrată pentru o fiinţă atît de ataşată ecuaţiilor liniare; pe de altă parte, problema nu suflă o vorbă despre soarta locomotivelor, a mecanicilor, a familiilor acestora, dacă societatea de căi ferate a plătit sau nu despăgubiri, dacă amărîţii ăia erau măcar asiguraţi şi alte asemenea detalii deloc neglijabile). În fine, se cere să se calculeze suma drumurilor parcurse de muscă. Ce face elevul fraier? Se-apucă şi calculează primul drum al bietei insecte, plus cele străbătute între timp de locomotive. Le scade din distanţa totală şi o ia de la capăt. Abia pe la pasul al treilea, al patrulea îi cade fisa: "Bine-bine, şi unde mă opresc?!". Căci, într-adevăr, în acest sistem, problema nu are rezolvare decît prin teoria seriilor infinite: drumurile victimei devin tot mai scurte, tind spre zero, dar par să nu ajungă niciodată la zero. Adevărata rezolvare are trei rînduri: se calculează timpul pînă la impactul locomotivelor şi se-mparte viteza insectei la timpul ăsta. Gata. Pe bune, chiar s-a terminat. N-are nici cea mai vagă importanţă din ce e compusă distanţa care rezultă, cîte drumuri du-te-vino a parcurs candidata la sanctificare. Nu contează decît că, într-un timp dat, cu o viteză dată, se parcurge un drum de lungime perfect precizabilă. Dacă te lasă rece frumuseţea indicibilă a acestei probleme, e cazul ca măcar să iei aminte la morala ei: niciodată nu te repezi să calculezi ceva despre care nu eşti absolut sigur că trebuie calculat.

E interesant de observat că, deşi omenirea avea în spate cîteva zeci de mii de ani şi în ciuda faptului că s-au alcătuit calendare încă din Antichitate, obsesia anilor "rotunzi" şi a eventualei lor semnificaţii apocaliptice n-a apărut decît spre sfîrşitul primului mileniu de după Christos.

Explicaţiile par destul de evidente. În primul rînd, abia după Christos s-a pus problema unui calendar acceptat la nivel planetar. Înainte, timpul era măsurat în moduri extrem de diferite, astfel încît - lipsind consensul cifric - lipsea şi dimensiunea mondială a oricărei aniversări. Altfel spus, e dificil de presupus că s-ar fi putut aştepta cu interes anul "1000 înainte de Christos"! În al doilea rînd, ideea însăşi de Apocalipsă apare abia în Noul Testament.

Ambele argumente sînt însă fragile. Modul de măsurare a timpului nu a ajuns niciodată obiectul unui consens. La începutul mileniului trei, creştinii nu reprezentau totuşi decît o treime din populaţia Pămîntului. Restul - mahomedani, evrei, budişti etc., chiar dacă, din motive politico-economice, acceptau calendarul gregorian, n-aveau nici un motiv să raporteze eventualul sfîrşit al lumii - în care, de altfel, unii nici nu credeau, religiile lor impunînd ideea unei lumi continue - la anul naşterii lui Iisus.

Pe de altă parte, chiar dacă Apocalipsa e menţionată ca atare în Noul Testament, nu există nici un motiv să presupunem că sfîrşitul lumii nu intra în calculele oamenilor înainte de acesta. Anticii aveau cunoştinţe bunicele despre astronomie - or, oricine are o viziune cosmologică înţelege destul de repede cît de puţin reprezintă Pămîntul în Univers şi faptul că viaţa lui n-are cum să fie infinită.

În aceste condiţii, adevăratul motiv pentru care sfîrşitul lumii a devenit o obsesie abia în preajma anului 1000 este activitatea cabaliştilor, la care - peste un mileniu - avea să se adauge mediatizarea.

Nici un manual de istorie nu putea preciza, cu o marjă de eroare acceptabilă, momentul apariţiei calculelor şi a speculaţiilor cabalistice asupra Noului Testament. Era însă dovedit că interpretări similare s-au făcut din timpuri imemoriale asupra tuturor cărţilor sfinte, în toate religiile.

Pe de altă parte, e de la sine înţeles că stoarcerea de sensuri şi siluirea frazelor întru alimentarea unei discutabile aritmetici nu prezentau acelaşi interes pentru trecut ca pentru viitor. Iată de ce, plictisindu-se repede să calculeze cam cît ar însemna, la scară geologică, o zi din cele şapte în care a fost creată Lumea şi cum ar trebui interpretat calendarul pentru a accepta exagerata longevitate a lui Moise, cabaliştii şi-au îndreptat atenţia spre Apocalipsă.

Obsesia predicţiei era veche de cînd lumea, fiind cea mai orgolioasă dintre manifestările omului. A şti ce va să se întîmple - ce dovadă mai tulburătoare a unei inteligenţe superioare?

În acelaşi timp, cu greu s-ar fi putut găsi o ocupaţie umană cu atît de multe forme de expresie: chiromanţie, ghicit în cafea, dat în bobi, ghicit în argint viu şi în metale topite, oracole, proroci, profeţi, dat în cărţi, astrologie, bioritmuri, futurologi, horoscoape şi multe altele.

Majoritatea acestora vizau viitorul pe termen scurt al individului, cu un lux de detalii de-a dreptul ridicol, exploatînd inteligent două banale trăsături psihologice, general valabile. Întîi, omul era predispus să-şi amintească, dintr-un noian de preziceri, doar pe acelea care, întîmplător, se adevereau. Apoi, predicţiile erau considerate bune, indiferent de procentul în care se verificau, dacă erau savant înmuiate într-un sirop care exploata stropul de paranoia ce zăcea în fiecare om: "Toţi îţi vor răul, nimeni nu te înţelege". "Aşa e, aşa e!"

La toate acestea se adăuga faptul că grosul "prorocirilor" n-aveau cum să nu fie corecte. "Te aşteaptă un drum" era nerecomandabilă doar pentru cei imobilizaţi la pat, în vreme ce "Se gîndeşte la tine o femeie blondă" era valabilă pentru absolut orice pămîntean (chiar şi pentru africani - nu se ştie niciodată ce suedeză a pus ochii pe tine în exoticul ei concediu).

Cu mult mai interesante erau previziunile pe termen lung, implicînd largi comunităţi, eventual omenirea în ansamblu. Aici, avantajul vizionarului era că termenele implicate depăşeau, de regulă, speranţa sa de viaţă. Ceea ce nu însemna însă că, după moartea sa, nu se găseau prozeliţi care să se zbată pentru a dovedi că a avut dreptate.

Exact aici rolul interpretărilor era esenţial. Aşa cum o piesă muzicală poate să sune cu totul diferit, în funcţie de interpret, deşi succesiunea notelor rămîne aceeaşi, tot astfel cea mai simplă propoziţie poate fi citită în felurite moduri. Uneori, interpretarea care îi conferă un anume sens nici nu rezidă într-un comentariu, ci în modul în care e pronunţată, în alegerea accentelor. Alteori e suficient să pui, să scoţi ori să muţi o virgulă ca totul să capete alt înţeles.

Cabaliştii au mers însă ceva mai departe de virgule. Ei au luat Apocalipsa şi s-au pus pe calcule. Ce le-a ieşit lor acolo a fost prezentat atît de convingător, învăluit în atîta mister, încît prea puţini au fost cei care au mai stat să asculte argumentul că în Cartea Sfîntă nu numai numerele aruncate ici şi colo, dar şi pildele trebuie citite în cheie simbolică. Că Biblia, în întregime, este o genială alcătuire de simboluri, a cărei interpretare ad litteram e o blasfemie, căci ar rezulta, de pildă, că întreaga omenire e născută din relaţiile incestuoase ale primilor fraţi.

Aşadar, socotind după cum le-a venit bine, cabaliştii au anunţat lumii că sfîrşitul îi e scris pentru anul 1000. Nu avea să-i tulbure nicicum faptul că anul 1000 a trecut cu bine, într-un total anonimat. Pur şi simplu, ei s-au întors la abace şi au decis că, după noile calcule, Apocalipsa va avea loc în anul 2000, probabil spre prînz.


"Certificate acţiuni (decese). Preţ maxim, imediat. 675.0761."
"Mese biliard, ofertă specială luna mai nr. 7 cu sistem fişe 5.200.000. Transport inclus. Tel. 041/617500."
"Cumpăr cupoane agricole. Preţ interesant. 092410459."
"Nou! Vise indecente. (01)89.12.837. Pe culmile plăcerii. (01)89.12.968. Zona fierbinte. (01)89.12.641."
"Balcoane, garaje, garduri. 335.7101, 336.0166."
"Vînd autogreder în stare de funcţionare. Tel.094323443."

(Evenimentul Zilei, vineri, 8 mai 1998)


Febra care cuprinsese totuşi doar o mică parte din omenire, în aşteptarea trăsnetelor de foc - ediţia 1000, a reuşit să devină cu adevărat planetară, o mie de ani mai tîrziu, graţie, cruntă ironie, dezvoltării tehnologice, în particular datorită mediatizării. Internetul, jumbo-jet-urile şi presa de mare tiraj au adus nesperate servicii unui crunt obscurantism. Comunicînd între ei prin intermediul calculatoarelor şi al sateliţilor, circulînd lesne şi transportînd, alături de bagaje, zvonurile, lăsîndu-se intoxicaţi de mass media avide de senzaţionalul care asigură audienţă, miliarde de oameni de pe întregul Pămînt au fost angrenaţi într-o psihoză de masă, bazată pe o stupidă şi irelevantă speculaţie aritmetică - adică pe nimic.

Fireşte, cei cîţiva muritori pentru care numărătoarea inversă începuse o dată cu ziua de 6 ianuarie nu se lăsau ameţiţi de argumente ridicole, aşa cum nu se lăsaseră antrenaţi în confuzia generală ce făcuse omenirea să celebreze sfîrşitul mileniului cu un an prea devreme!

Un matematician ştie însă că există puncte de distorsiune. Or, ei calculaseră că începutul Anului Acela era un punct de distorsiune a timpului - ceea ce putea să aibă sau să nu aibă vreo legătură cu mitologia anilor rotunzi şi cu detaliul, necunoscut de cei mai mulţi oameni, că un oarecare Dionisie Exiguul calculase greşit începutul erei creştine, dar nu în minus, aşa cum se crezuse după unele indicii, ci în plus, astfel că, de fapt, nu se scurseseră încă două mii de ani de la prima venire a lui Iisus în lume...

Iată de ce, pentru cîţiva oameni, un mecanism cu explozie întîrziată începuse să ticăie enervant la ora 00.00 a ultimei zile de 6 ianuarie înaintea Anului Acela.




La începutul lui 1999, părea mai mult decît sigur că România nu va intra în NATO. Nici în acel an şi nici într-un viitor previzibil. Mai întîi, pentru că, din punctul de vedere al Occidentului, România nu îndeplinea încă toate condiţiile necesare. În această apreciere se amestecau, de-a valma, nemulţumiri legate de instabilitatea politică, lentoarea procesului de retrocedare a proprietăţilor confiscate sub regimul comunist, slaba dotare materială şi tehnică a armatei, presupusele conflicte interetnice, numărul mare al orfanilor şi al bolnavilor de SIDA, mentalităţile şi legislaţia vizînd minorităţile sexuale.

În al doilea rînd, deşi organizaţia nord-atlantică n-ar fi recunoscut-o niciodată, NATO n-avea nici un chef să se pună rău cu Moscova. Moscova, în schimb, anunţase fără jenă, în repetate rînduri, că o eventuală racolare a României sau a altor state din estul Europei în structurile militare occidentale ar necăji-o. E destul de cunoscut ce face o mare putere cînd se simte necăjită.

A treia cauză era însă mult mai banală: România n-avea să fie primită în NATO pentru simplul motiv că NATO n-avea cîtuşi de puţin de gînd să se mai extindă în Europa. De ce-ar fi făcut-o? Organizaţia îşi atinsese aici toate scopurile posibile: prin includerea "grupului de la Vişegrad" dăduse un semnal Rusiei, dar şi Extremului Orient, nu despre ce face, ci despre ce ar putea să facă NATO; în acelaşi timp, declarînd că "uşa rămîne deschisă", crease celorlalte state pretendente un motiv de veşnică milogeală. Cînd te trezeşti cu un om sărman la poartă, ai trei variante: fie-l bagi în casă, dar atunci ar cam trebui să-i dai de mîncare; fie-l alungi cu pietre, dar s-ar putea să-ţi facă vreo surpriză neplăcută; fie-l ţii la uşă, asta fiind cea mai bună soluţie: mai stai pe-aici, mai vedem, poate-ţi pică o ţuică, o măslină, o atenţie.

La un deceniu după decembrie '89, industria românească strălucea prin absenţă. Majoritatea fabricilor falimentare - adică majoritatea fabricilor, pur şi simplu - fuseseră închise. A continua să produci cu tehnologia existentă ar fi fost o aiureală: calitatea produselor le făcea nevandabile nu doar pe piaţa externă, ci şi pe cea internă. Başca faptul că aveau costuri de producţie care sfidau orice preţ de vînzare cu putinţă. Pe de altă parte, se calculase că retehnologizarea ar fi fost ceva mai costisitoare decît eventuala demolare, urmată de reconstruire. Aşadar fuseseră închise, slavă Domnului.

Din păcate, după ce statul îşi luase această piatră de pe inimă şi de pe portofel, România cam rămăsese fără industrie. Guvernul ar fi ridicat cu bucurie ceva util. Doar că nu dispunea de cele trei condiţii esenţiale: bani, bani şi iar bani. Cît despre "privatizaţi", aceştia rămăseseră fideli reţetei "puţin, da' repede". Cumperi un pachet de ţigări din Matache cu cinşpe mii şi-l vinzi în Obor cu şaişpe mii. Cine s-ar fi pus să-i trîntească o fabrică de cuie ar fi devenit miliardar în dolari - dar cu puţină răbdare. Or, nimeni n-avea răbdare. Viaţa-i scurtă.

Cu agricultura lucrurile stăteau ceva mai simplu. Ţăranii primiseră pămînt, dar nu aveau, vorba bancului, nici cu cine, nici cu ce şi nici măcar de ce să-l lucreze. Un singur hectar era suficient ca să-ţi hrăneşti familia, să mai scoţi şi de-o pereche de pantofi la doi-trei ani şi de-un palton de două-trei ori în viaţă. Asta, evident, orientîndu-te spre legume, fructe, lapte, brînză, ouă. Cerealele să le cultive statul, că oricum e mai ieftin să le importe.

Serviciile, e drept, cunoscuseră o oarecare înflorire, în special cele legate de comerţ şi reparaţii auto. Coaforii şi croitorii falimentaseră pe capete, iar turismul - într-o ţară blagoslovită de Dumnezeu cu tot ce trebuie - funcţiona la cota de avarie. Românii îşi permiteau cu greu un sejur pe litoral, iar celor care o făceau nu le trebuia mult să constate că ies mai ieftin dacă merg în Grecia sau în Turcia. Pe de altă parte, cetăţenii statelor civilizate adorau pitorescul, dar în afara spaţiilor de cazare şi masă, nu în interiorul lor.

Excelent se descurca, în schimb, sistemul bancar, secondat de aproape de către monopolurile de stat. E pur şi simplu tonic să stai cu mîinile sub cap şi să priveşti cum vin banii - fie pentru că negrişorii de pe plantaţii se bucură pentru o dobîndă cît de mică (convingerea lor secretă, înflorită din jumătate de secol de comunism, fiind că te trag în piept ei pe tine - doar ăia sînt bani nemunciţi, nu?), mult inferioară ratei inflaţiei, fie pentru că aceiaşi negrişori, dacă vor lumină, apă şi căldură, trebuie să-ţi plătească atît cît ai tupeul să ceri.

La sfîrşitul mileniului doi, nu exista nici un semn că mileniul trei - dacă naşterea lui n-avea să coincidă cu decesul întregului Univers - ar putea să aducă României vreo schimbare semnificativă.

O!, desigur, schimbări se produceau, şi încă în fiecare zi, dar cu greu mai puteai găsi un urmaş al geto-dacilor care să fie excitat de faptul că, peste noapte, prim-ministru nu mai era Ionescu, ci Popescu. După ce prin structurile de putere locale şi naţionale se perindaseră toate partidele care aveau mai mulţi membri decît articole în statut, iar starea naţiunii se încăpăţînase să nu fie afectată de aceste fojgăieli politice, locuitorii spaţiului mioritic nu mai erau tulburaţi de nici o rotaţie de cadre.

Cum din zece români unul era bucureştean, iar al doilea în trecere prin Capitală, nu e de mirare că, la acel început de ianuarie 1999, Bucureştiul reproducea ţara în toate cele, la scara 1:5. Mai multă aglomeraţie ca în Sulina, fireşte, mai mult bioxid de carbon decît la Braşov şi o mai mare densitate de patroni decît în Buhuşi - în rest, aceleaşi surse de veselie. Suficient cît să-ţi pui palma-n fund şi să te cari în Australia, Egipt sau Africa de Sud (ceea ce şi făceau destui), să-ţi pui ştreangul de gît (soluţie rareori adoptată, românul nu le are pe astea, se văicăreşte de ţi se rupe inima, dar nu-şi taie venele numai pentru că viaţa nu merită trăită) ori să adopţi strategia care a asigurat supravieţuirea unui popor vreme de cincizeci de ani (dacă nu cumva timp de două milenii): să te descurci cumva. Sigur, e nasol că au scumpit ăştia telefoanele ca nesimţiţii, dar, slavă Domnului, eu am un celular de la patron şi convorbirile le plăteşte firma.

Cum-necum, oraşul trăia. Un premier care, la adăpostul interimatului, îşi permitea rarisimul lux de-a spune ce gîndeşte, ba chiar de-a face (sau, mă rog, de-a încerca să facă) ceea ce spune, îi liniştise cîndva pe români cu observaţia de bun-simţ că o economie naţională funcţionează şi-n vreme de război.

Dincolo de optimismul ei cuceritor, observaţia era riguros exactă. Un sistem social-economic nu dispare decît o dată cu populaţia pe care e grefat. Cum arată sistemul ăla, cum funcţionează, cum trăiesc oamenii în el - asta e altă mîncare de peşte. Dar, cîtă vreme există oameni, există şi un sistem. Cît timp mai trăiesc măcar doi indivizi, dintre care unul îi dă celuilalt brînză şi ia de la el castroane, se cheamă că economia funcţionează. Cu sau fără bani. Cu sau fără Bursă. Cu sau fără comisii anti-corupţie.

Oraşul trăia, respira, tuşea şi, la anumite ore, era victima unor abundente hemoragii.

Hemoragia de dimineaţă semăna cu cele din toate oraşele cît de cît răsărite de pe glob. Era hemoragia condicii de prezenţă - chiar dacă acest document dispăruse din majoritatea fostelor întreprinderi, actuale "firme" (nu mai existau uzine, fabrici, ateliere de proiectare sau cîrciume - ci firme; ultima baracă unde se vindeau gogoşi era o firmă sau un "butic", denumire fără nici o legătură cu ce era un boutique pe malurile Senei).

Condica se semna în puţine locuri, dar absenţa la prima oră a programului putea fi un bun pretext de concediere. Încît nu e de mirare că, între 7 şi 9, străzile oraşului păreau locul de desfăşurare a unui impresionant miting.

A doua hemoragie, care se petrecea în jurul prînzului, era ceva mai greu de înţeles pentru un străin. Un milion de oameni îşi părăseau locurile de muncă şi ţîşneau pe străzi. Teoretic, o parte dintre aceştia goneau prin oraş în interes de serviciu. Practic, era o fojgăială uşor absurdă, căci majoritatea acestor oameni bîntuiau prin magazine după produse pentru care nu aveau nici în vis banii necesari.

Dacă, în urmă cu un deceniu, această mişcare browniană avea drept scop identificarea puţinelor locuri unde se "băgase" ceva, acum crosul de masă urmărea să descopere, dintre nenumăratele locuri bine aprovizionate, pe acela - unicul, magicul, neştiutul de nimeni - unde se vindea mai ieftin decît în tot restul oraşului.

În sfîrşit, a treia hemoragie era ceva mai fluidă, mai diluată, lăbărţîndu-se între orele 15 şi 19-20, căci, în funcţie de multe variabile, momentul retragerii spre dormitoare diferea foarte mult de la individ la individ.

Spre dormitoare, da. La acel sfîrşit de deceniu, secol şi mileniu, românii făceau puţine lucruri, odată ajunşi acasă, înainte de a se culca. Femeile găteau. Bărbaţii se uitau la televizor sau îşi băteau nevestele preventiv, conform principiului "Trosneşte-o din cînd în cînd, fără explicaţii, că ştie ea de ce". Copiii se hîrjoneau în scara blocului. La un moment dat mîncau cu toţii - pentru destui cetăţeni era singura masă a zilei. O dată, da' prost.

Şi totuşi, oraşul trăia. Chiar şi noaptea. Nu exista bloc în care să nu rămînă cîteva ferestre luminate pînă în zori. Oameni care îşi luau de lucru acasă. Oameni care se uitau în disperare la televizor, butonînd telecomanda pînă la loc comanda, sărind de la un film la altul fără să aştepte sfîrşitul vreunuia. Oameni care petreceau - rar. Oameni care făceau dragoste - din cînd în cînd. Oameni care făceau copii - rarisim.

Oraşul trăia însă cu adevărat ziua. Departe de a redeveni "micul Paris", Bucureştiul - cel puţin o parte din el - era o mică oază de capitalism în care spiritul bizantin făcea, cu fiecare zi, cîte un pas înapoi în faţa realităţilor occidentale. Lent, cu mari eforturi, civilizaţia cucerea oraşul.


TV Promotion - spot 30 sec.
Peisaj montan. Prim-plan: doi alpinişti care urcă un perete. Fond sonor: zgomotele specifice ascensiunii. Fără replici şi fără muzică de fundal.
Alpiniştii ajung pe platou, se îmbrăţişează. Alpinistul 1 îşi aranjează rucsacul, coarda etc., în timp ce Alpinistul 2 se holbează siderat undeva. Arată cu mîna, îi atrage atenţia celuilalt prin gesturi.
Alpinistul 2 se uită şi e la fel de uimit. Lărgirea planului de filmare: pe platou se află o tonetă la care se vinde romanul Sfîrşitul lumii, de Tudor Călin Zarojanu. Alpiniştii se apropie, iau cîte o carte şi Alpinistul 1 spune: "Asta-i culmea! Sfîrşitul lumii, aici!"
Filmare din elicopter: cei doi, pe platou, citind. Muzică triumfală. Voce din off: "Sfîrşitul lumii! Asta-i culmea!"...

Notă: spot-ul (şi întreaga campanie) urmăreşte crearea automatismului de asociere între produsul vîndut şi o expresie uzuală (vezi "Altă viaţă!" - Titan Ice, asociere care se face şi azi, deşi produsul a dispărut de mult).


La doi paşi de mileniul trei, românii scăpaseră în sfîrşit de complexul provincialismului şi de marota topurilor ("Pe locul 27 în Europa în ceea ce priveşte..."), dar o făcuseră într-un stil specific, băgîndu-şi picioarele în ele de clasamente şi comparaţii. ACUM, AICI, EU redeveniseră cuvintele suverane.

Nu pentru toţi, e drept. Exista încă o mică pătură - o păturică - de români care făceau în continuare comparaţii, care încercau să înţeleagă ce se întîmplă şi ce urmează. O breaslă care persista în ideea complet neaducătoare de profit de a încerca să răspundă - aşa cum o cereau, de altfel, regulile elementare ale meseriei - la întrebările clasice, la fel de banale, dar şi de importante ca o reacţie Wasserman: "Cine-Ce-Unde-Cînd-Cum?", plus enervanta, insomniaca "De ce?".

Nu întîmplător, ziariştii alcătuiau grupul de indivizi care evoluase cel mai mult în cei nouă ani. Nu întîmplător, în presă se înregistra media de vîrstă cea mai scăzută.

Ziariştii învăţaseră din mers. Dacă în '90 presa fusese inundată cu proaspăt-absolvenţi de liceu şi chiar elevi, care nu ştiau decît că vor să se facă jurnalişti, între timp majoritatea absolviseră facultăţi de profil, unde fuseseră îndopaţi cu toate teoriile posibile. Dar nu de acolo li se trăgea. Dacă, vreodată, sintagma "calificare la locul de muncă" a avut vreun sens - ăsta era domeniul şi momentul. O liotă de vreo cincisprezece mii de copii, abia săltaţi de vîrsta adolescenţei, deveniseră pe bune ziarişti, aproape peste noapte.

Şi nu "furînd meseria", pentru că n-aveau de la cine s-o fure: ziariştii pre-decembrişti, cu rare excepţii, nu doar că aveau pe conştiinţă o activitate şi articole pe care ar fi dat orice să le poată uita, dar - prin forţa împrejurărilor - erau bîtă în materie de calculatoare, tehnoredactare computerizată, scanare, Internet şi alte asemenea năzdrăvănii fără de care, doi ani după decembrie '89, nu mai ieşea nici o publicaţie. Majoritatea "bătrînilor" n-o aveau nici p-aia cu faxul sau reportofonul. Asta în ceea ce privea mijloacele de muncă, că pe partea cu scrisul lucrurile stăteau şi mai trist: chiar dacă unii dintre veterani făcuseră ceva cursuri de jurnalistică - la "Ştefan Gheorghiu" - sau trăseseră cu ochiul prin presa capitalistă, practica de zi cu zi, în Epoca de Aur, avea legături prea vagi cu felul în care se face cu adevărat un ziar.

Încît puştimea post-decembristă fusese nevoită fie să reinventeze roata, fie să asimileze într-un an cît Occidentul în jumătate de secol. Şi le făcuse pe amîndouă.


Titanic nu este o capodoperă şi în nici un caz «filmul secolului» - tîmpită expresie şi tîmpită obsesie a unicităţii seculare; cîteva «meciuri ale secolului», în diferite sporturi, avuseseră loc pe vremea cînd veacul abia sărise de jumătate. Este un film bun, în care tragedia celor 1.500 de oameni - de fapt, a tuturor, morţi sau supravieţuitori - este prezentată credibil, tulburător şi, exceptînd cîteva gafe, convingător şi din punct de vedere tehnic. Sînt, în film, imagini imposibil de uitat. Pe de altă parte, este, evident, un film tributar reţetei hollywoodiene, cu zeci, poate sute de şabloane şi cu un dublu final dublu ridicol.
Dar nu asta contează, ci replica-cheie. Acest film-mamut se învîrte în jurul a patru cuvinte (de fapt trei, căci unul se repetă) şi cine n-a sesizat asta a văzut filmul degeaba. You jump, I jump. Dacă tu te arunci, mă arunc şi eu. În Atlantic, în fîntînă, în aventură - nu contează.
Iată un test sută la sută semnificativ: ai dubii dacă trăieşti sentimentul acela sau doar un surogat, un embrion ori un rest al lui? Atunci întreabă-te: dacă ea sare, sari şi tu?
Dacă da - da. Dacă nu - nu. Restul sînt frecţii.

(Aceste note, nepublicate niciodată pînă acum, au fost scrise de celebrul pictor piteştean în ziua neaşteptatei şi inexplicabilei sale sinucideri.)


Agenţia de ştiri OnLine îşi avea sediul în buricul tîrgului, vizavi de Universitate. Doar cîţiva bucureşteni aveau idee că în Capitală există o clădire care să arate în halul ăla. În primul rînd, sfidînd orice reguli arhitectonice, între cele zece nivele ale clădirii nu existau două care să fie structurate la fel. În al doilea rînd, termenul însuşi de structură era impropriu: fiecare etaj părea o înşiruire aleatorie de încăperi care dădeau unele într-altele atît de imprevizibil, încît ai fi putut jura că străbaţi o configuraţie dinamică, care se modifică pe măsură ce avansezi.

Indicaţiile erau inutile şi nu făceau decît să te zăpăcească şi mai tare. Pentru cei din afara agenţiei, singurul mod de acces era să fie aşteptaţi la intrare de către unul dintre angajaţi. Ceea ce nu înseamnă că angajaţii ştiau drumul - de fapt nici nu putea fi vorba de un singur drum, ci că oamenii ajungeau la locurile lor de muncă folosindu-şi instinctul, răbdarea, şi niciodată de două ori la rînd pe acelaşi traseu.

Lucrul cel mai straniu în toată povestea asta era faptul că secţiunea clădirii nu era prea mare şi nici foarte neregulată: imobilul n-avea nici douăzeci de camere pe nivel, iar cele patru laturi ale lui formau un dreptunghi aproape perfect.

O agenţie de ştiri este o instituţie în, din şi spre care se circulă permanent, de aceea, avînd în vedere bizareria de configuraţie (chiar de comportament...) a clădirii, încă din prima săptămînă de funcţionare (la începutul lui august '92), lîngă uşa ascensorului, pe fiecare palier, se afişase un plan al etajului, aşa cum fusese obţinut din arhivele primăriei. Dar nimeni nu fusese în stare să se descurce doar studiind acel plan, odată ieşit din lift.

De altfel, şi cu liftul era o mică problemă: nu oprea niciodată la etajul unde ai fi vrut să ajungi, ci cu unul mai sus sau mai jos. Cîteva generaţii de mecanici, chemaţi pe rînd, plecaseră ridicînd din umeri: în definitiv, mergea sau nu? Un etaj pe jos n-o fi un capăt de ţară!

De mers, mergea. Nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată stricat. Mergea atît de bine, încît mai multe persoane susţineau că au ajuns cu el în subsol (fără să poată deschide uşa), deşi nu exista un buton pentru subsol, nici vreo cale de acces în subsol şi nici vreo menţiune despre subsol în planurile de la primărie.

Obişnuinţa, însă, e mai puternică decît orice. În prima zi de lucru, noul angajat era dus de mînă în birou şi, toată ziua, arunca priviri speriate în jur. Ar cam fi fugit, dar nu-i era clar pe unde. După o săptămînă, nimerea singur drumul - unul dintre ele -, iar după o lună bîntuia fără angoase prin labirint şi, la fel ca toţi ceilalţi, făcea haz de necaz:
- Măi copii, spuneţi-mi adevărul, nu-i aşa că ieri Editarea era lîngă biroul de Contabilitate?
Sau:
- Fraţilor, io am început să cam obosesc: e a treia oară că plec la budă şi ajung la bufet.
Ori:
- La vară-mi iau familia şi venim să facem o excursie pă coridoarele astea. Numa' să ne ajungă concediul...

Dincolo de aceste mici probleme topografice, viaţa la OnLine semăna cu cea din oricare agenţie de ştiri occidentală. Nu lipsea nimic: nici aerul condiţionat, nici reţeaua de calculatoare cu softul aferent, inclusiv o impresionantă bază de date, nici monitorizarea radio-TV şi nici măcar automatele de băuturi. Patronul, cunoscutul om de afaceri Vlad Steriadi, înţelesese mai repede decît alţii ce fel de marfă este informaţia. Pe vremea în care majoritatea "privatizaţilor" se buluceau să facă brutării, magazine sau, în cel mai bun caz, complexuri en-gros, Steriadi începuse să ridice un mic imperiu al informaţiei. Doar un an mai tîrziu, OnLine deţinea un cvasi-monopol naţional. Nu erau abonate la agenţia lui Steriadi doar ziarele şi posturile radio-TV locale care n-aveau bani destui şi periodicele, care n-aveau nevoie de ştiri fierbinţi. O parte dintre clienţii OnLine apelau şi la alte agenţii - aşa, să fie, să ai de unde alege -, dar nici un organ de presă serios nu lipsea de pe lista care făcea să pulseze sîngele în arterele clădirii labirintice din Piaţa Universităţii.

Din fericire, majoritatea beneficiarilor erau conectaţi on line (deci numele ales de Steriadi, pe vremea cînd agenţia dispunea doar de un PC 386, se dovedise inspirat), altfel ar fi fost oarecum dificil să se trimită trei sute cincizeci de faxuri pe oră.

OnLine trăia pe picioarele proprii, cu nici o sută de oameni, cu cîteva calculatoare, telefoane şi faxuri. Fără tîrnăcoape, cuptoare sau aparate de sudură. Fără camioane şi fără frigidere. O întreprindere profitabilă, aproape lipsită de mijloace de producţie.
Un picior de pod în mileniul trei.




Şase fracturi, între 5 şi 14 ani. Trei la mîna stîngă, în acelaşi loc. Suflu sistolic din naştere, în remisiune la pubertate. Un lanţ de iubiri sfîşietoare, dintre care prima, neîmpărtăşită, din clasa întîia pînă într-a opta. Un an la Spiru, trei la Viteazu. Clasă specială de mate. Nici o pasiune pentru mate. Pregătiri pentru Actorie, abandonate cu două luni înainte de examen. Intrare din primul foc, fără emoţii, la Mate-Info. Armata - prilej de-a scăpa de complexele fizice, dar şi de a-şi pierde iubita. Şapte ani de teatru de amatori, din liceu pînă în cîmpul muncii. Facultate făcută la ştolbă, mai mult la repetiţii şi în legendarul bufet al Arhitecturii. Căsătorit din anul doi. Un an şi jumătate de căsnicie itinerantă: la fiecare sfîrşit de săptămînă, şase ore dus, o zi împreună, şase ore întors. Şase luni de convieţuire cu soţia şi părinţii în două camere comandate. Un an şi jumătate în gazdă, cu viză de flotant în oraşul de reşedinţă. În fine, o casă - cincisprezece ani de datorii. O treime din salariu rata la casă, o treime tributul la CAR, lună după lună, an după an, un deceniu. Abandonul teatrului. Defularea în scris. Zeci de mii de pagini. Scrisori, jurnal, proză, eseuri, orice. Meditaţii la matematică în toate colţurile oraşului, cu elevi normali, imbecili sau sclipitori. Un an de predat informatica la Spiru şi altul la o şcoală post-liceală. Cîteva studii de lingvistică matematică prezentate pe la congresele internaţionale de profil şi publicate de Editura Academiei. Naşterea copilului. Cîteva cărţi. Un premiu. Un best-seller. Colaborări răzleţe în presă, din vremuri imemoriale. În fine, un calculator pe birou, acasă.
Şi zece locuri de muncă în optsprezece ani.


Epocă de expansiune, de flori. Soarele urcă pe eliptică spre solstiţiul de vară, cu un ultim, lent şi puternic impuls, pentru a-şi desăvîrşi opera. Totul e freamăt, veselie şi zbucium.
Semn de aer. Natură intelectuală şi înşelătoare. (...) Acest semn prezidează condeiul şi tot ce este scris. Elementul precumpănitor este expresia orală sau scrisă.
Nativii se interesează de numeroase chestiuni (...) şi sînt întotdeauna în căutarea lui «de ce?». Sînt dibaci, nervoşi, abili şi pătrunzători. Verbul «a gîndi» reprezintă natura lor proprie.
(...) În fapt, semnul acesta, mental prin excelenţă, prea frenetic în expansiunea lui, trebuie să fie adesea centrat şi disciplinat ca să reprezinte vreo valoare. (...) Părinţii şi educatorii vor trebui să disciplineze copiii (...) să nu înceapă, necum să săvîrşească, decît cîte un lucru deodată.
(...) Nativul va avea în destinul său tendinţa de a-şi schimba mereu ocupaţia. Ideală va fi aceea care va satisface această dorinţă înnăscută de mereu nou şi schimbător: ziaristică, publicistică, comerţ şi tot ceea ce e în legătură cu ideea dibace.
(...) Nativii (...) uită adesea contingenţele materiale şi sînt dezinteresaţi. Foarte uşor poţi să-i păcăleşti (...), să abuzezi de naivitatea lor, care nu se poate socoti o prostie din parte-le, ci mai degrabă o regretabilă credulitate.
Viaţa va avea întotdeauna ceva strălucit în existenţa ei, dar fără acea reuşită materială care li s-ar putea, cu drept cuvînt, cuveni. Vor fi decepţii, insuccese, din cauza încrederii în aproapele lor (...) ori din cauza părăsirii unui drum de realizare pentru a urma un altul.
Întotdeauna, însă, marile resurse cerebrale se vor întinde ca un arc şi vor căuta să restabilească lucrurile.
(...) Existenţa este imprimată de la naştere de rapidele vibraţii ale planetei Mercur, aşa că întregul trai va fi ca şi natura frămîntată din cursul lunii mai-iunie: un trai plin de agitaţie, neastîmpăr şi linişte, întotdeauna în căutare de ceva nou, fie în bine, fie în rău, niciodată repaus, de la leagăn pînă în mormînt!


Liviu alesese Informatica potrivit unui singur criteriu: era, la vremea aceea, singura facultate care asigura repartiţii în Bucureşti (într-adevăr, aveau să fie 36 locuri în Capitală pentru 20 de bucureşteni; un singur an mai tîrziu, însă, lucrul ăsta nu mai funcţiona). În patru ani de facultate nu avea să vadă cum arată un calculator. Cartelele perforate se duceau cu valiza la Centrul de Calcul şi se lăsau la poartă, de unde, a doua zi, se luau listing-urile.

La Centrul de Calcul Electronic al Industriei Metalurgice - pe care-l alesese pentru că era în buricul tîrgului - descoperise, în sfîrşit, obiectul muncii şi începuse să-i placă. Opt luni mai tîrziu, însă, pentru că directorul voia să scape de şeful lor de colectiv şi n-avea nici un pretext, aranjase să se desfiinţeze colectivul cu totul. Cum repartiţia guvernamentală te obliga să stai trei ani la post, dar şi întreprinderea trebuia să te ţină, Liviu îndrăznise să întrebe cum rămîne cu legea. Directorul, Marian, un ins uns cu toate alifiile, îi zîmbise:
- Te văd băiat deştept. O să fie legal...

Aşadar plecase la COCC, unde dăduse peste Dinu Emil Anastasiu, de la care învăţase cam tot ce-ar fi trebuit să-nveţe în facultate. Dar peste doi ani Anastasiu emigra în Germania şi Liviu ceda propunerii lui Marian de-a se întoarce la Metalurgie. Avea să urmeze cea mai lungă perioadă în acelaşi loc - şase ani -, în cel mai mişto colectiv cu putinţă şi trecînd prin toate limbajele şi sistemele de calcul inventate pînă la acea oră. Ar fi ieşit, poate, la pensie de acolo, dacă în 1989 Galileu n-ar fi descoperit punctul de sprijin care i-a permis, cînd nimeni nu mai spera, să răstoarne lumea.

Liviu n-a aşteptat previzibila dispariţie a Ministerului (care avea să fie urmată de cvasi-dizolvarea metalurgiei însăşi) şi, deşi în vîltoarea post-revoluţionară ajunsese şef de secţie, s-a aruncat într-o aventură numită CPPDIC.

Cepepedicul era o instituţie-fantomă, inventată din nimic şi care nu se ocupa cu nimic. În principiu, conform viziunii celor două directoare, ar fi trebuit să instruiască profesorii cum să-şi predea materia cu ajutorul calculatorului. Această iniţiativă avangardistă se lovea de cîteva mici obstacole, cum ar fi faptul că nici dracu' n-auzise de cepepedic, care de altfel n-avea nici o acreditare oficială, după cum - pe de altă parte - şcolile n-aveau calculatoarele pe care profesorii să exerseze ceea ce ar fi învăţat de la ineditul centru de perfecţionare.

De la cepepedic, care s-a dizolvat în economia de piaţă precum o linguriţă de zahăr într-un butoi de apă, Liviu a plecat în Ministerul Învăţămîntului (dacă tot o luase pe partea asta cu profesorii). Deşi aici nu prea se simţea în largul lui, instituţia fiind ultimul mare bastion al comunismului, cine ştie cît ar fi rămas acolo dacă n-ar fi fost Alex. Şi, fireşte, dacă n-ar fi fost Rely.

Alex era cel care-l publicase prima dată, cu aproape un deceniu în urmă, deschizîndu-i apoi diverse uşi şi chiar îmbrîncindu-l pe ele (Liviu fiind mai degrabă timid). Noua uşă se numea Zig Zag, unde fermecătoarea Rely i-a propus mai întîi o colaborare permanentă. După trei luni, însă, l-a întrebat brusc:
- Tu unde lucrezi?
- În Ministerul Învăţămîntului.
- Şi-ţi place acolo?
- Nu.
- Şi nu vrei să te muţi aici?

Se gîndi cîteva zile înainte de a răspunde. Avea, totuşi, în spate, enşpe ani din altă meserie. Se consultă cu familia. Se perpeli. În fine, se prezentă în faţa lui Rely şi-i spuse, emoţionat, "Da" (a nu se specula, pentru celălalt tip de "Da" era tardiv).

Astfel, în ziua istorică de 16 decembrie 1992, cînd majoritatea oamenilor se pregăteau să intre în sărbătorile de iarnă, Liviu intra în presă. Tîrziu, da' adînc. La Zig Zag a fost frumos. Aşa cum se ştie, tot ce-i frumos se termină la moment dat.


Iaşi, 15 dec (OnLine) - Cîteva sute de cetăţeni susţin că luni-noapte au putut urmări deasupra Iaşiului evoluţia unui grup de 7-8 obiecte zburătoare neidentificate, transmite corespondentul OnLine.
Marţi dimineaţă, redacţiile ziarelor locale şi ale posturilor radio-TV, ca şi sediul Poliţiei Municipale, au fost luate cu asalt de persoane care afirmă că în noaptea de luni spre marţi cîteva OZN-uri au survolat capitala Moldovei.
Conform martorilor, 7-8 obiecte luminoase de culoare portocalie au traversat, cu viteză aparent redusă, cerul neobişnuit de senin pentru această perioadă a anului. Ceea ce i-a impresionat pe martori a fost forma extrem de bine conturată, tronconică, a obiectelor, lipsa oricărui zgomot, ca şi faptul că OZN-urile evoluau într-o perfectă sincronizare.
Directorul Observatorului Astronomic Iaşi i-a declarat corespondentului OnLine că nici un fenomen astronomic sau meteorologic nu poate justifica o atare imagine.
Comandantul UM 010760-Antiaeriană a refuzat să facă orice comentariu. La insistenţele repetate ale presei, el a recunoscut totuşi că obiectele cu pricina au fost detectate şi pe radarele militare.


Cînd s-a terminat Zig Zag-ul, Liviu a plecat la Revista X. Revista X n-avea legătură cu filmele X, nici cu Dosarele X. Aici, Liviu scria texte umoristice. Dacă era inspirat, putea să scrie pe două luni înainte şi după aia să stea la soare. Dar nu era genul care să stea la soare.

La moment dat, s-a terminat şi Revista X. La fel ca şi Statul, o publicaţie este o creaţie istorică, a apărut la moment dat, trebuie să dispară la alt moment dat. E drept, ceva mai repede decît Statul.

Deloc intimidat - încă de cînd se aruncase în cepepedic, îi picase fisa că aşa e-n capitalism: te mai muţi, te mai dau afară, mai pleci singur -, Liviu s-a dus la Flacăra, care tocmai ce devenise lunară. Să lucrezi la o publicaţie lunară e ca şi cum te-ai ocupa de intratul aerului pe fereastră. Nu foarte excitant, dar nici istovitor. Şi la Flacăra i-ar fi plăcut să rămînă, dar cum Dumnezeu să zici "Nu" cînd vine Tia şi-ţi spune: "Hai să facem o echipă trăsnet şi un ziar pe bune!".

A urmat, aşadar, Cotidianul. La Cotidianul a fost ca-ntr-un vis. O gaşcă de zărghiţi care, la trei luni după ce se cunoscuseră, au făcut revelionul împreună, în redacţie.
- Mă gîndesc uneori, avea să spună unul dintre ei după ce totul fusese aruncat în aer, că dacă şocul deziluziei finale ar fi direct proporţional cu cît de bine te-ai simţit pînă atunci, atunci pe noi ar fi trebuit să ne-mpuşte.

De împuşcat nu-i împuşcaseră. În alte detalii n-are rost să intrăm. Fapt e că Liviu, deloc curios să asiste la mega-experimentul cu giga-editorialistul, o sunase pe Rita:
- Rita, n-am să-ţi spun decît trei cuvinte: Caut de lucru.
- YES!! strigase ea, adăugînd: Sună-mă peste o oră.
Peste o oră îi spusese:
- Vino mîine.
Între prietenii vechi, abuzul de cuvinte e inutil.

A doua zi, Liviu îşi făcea cererea de transfer şi peste două săptămîni Rita îl ducea de mînuţă prin labirint spre cel de-al zecelea loc de muncă al său despre care nici ea, nici el nu aveau habar că avea să fie ultimul.

Viaţa într-o agenţie de ştiri era încă, la nouă ani după dispariţia comunismului instituţionalizat (căci comunismul interior era departe de-a fi eradicat), complet necunoscută marelui public consumator de ştiri.

O redacţie de ziar era relativ mai uşor de imaginat. Şi de vizitat, de altfel. Concret, redacţiile erau asaltate de cel puţin patru categorii de oameni: Gînditorii, Răspîndacii, Amărîţii şi Lunaticii. La care se adăugau, fireşte, ziariştii în căutare de lucru şi colaboratorii, ocazionali sau permanenţi.


New Delhi Express, 15 mai - La trei zile după catastrofala alunecare de teren din provincia Saha-Mytem, Comandamentul de Urgenţă, instituit prin ordin prezidenţial, a anunţat cel de-al doilea bilanţ provizoriu. Conform acestui raport, în calamitate şi-au pierdut viaţa peste 10.000 persoane, alte 30.000 fiind date dispărute. La acest tragic bilanţ se adaugă circa 80.000 de răniţi, dintre care cel puţin 20.000 în stare critică.
Alunecarea de teren, în care au fost implicate 11 sate şi oraşul Tezmyen, s-a produs în dimineaţa zilei de 11 mai, la orele 3.45, a durat 22 minute şi a produs o falie de aproximativ 64 km lungime.
Echipele de geologi, specialişti în fizica pămîntului şi alţi cercetători, sosite încă de ieri la faţa locului, nu au putut oferi încă nici o explicaţie acestui sinistru fără precedent. Cea mai mare alunecare de teren cunoscută anterior se înregistrase în 1887, în Somalia, şi nu măsurase mai mult de 2 km lungime.


Gînditorii erau cetăţenii creatori de eseuri. Oameni care, acasă, în halat şi papuci, ajungeau la concluzii copleşitoare şi la geniale judecăţi de valoare privind fenomenele politice, sociale, sportive, artistice, sexuale, paranormale etc. - naţionale, internaţionale, galactice şi intergalactice. Ei îşi puneau aceste judecăţi pe hîrtie şi a doua zi se duceau să fericească vreun jurnal cu ele. Gînditorii făceau parte din categoria oamenilor care îşi încep orice intervenţie într-un dialog cu cuvintele "Să-ţi spun eu cum stau lucrurile...".

Singurul avantaj cu Gînditorii era că, refuzaţi, se simţeau atît de jigniţi, încît nu reveneau niciodată în acelaşi loc. Drept care, după o vreme, epuizînd toate canalele mass media, fiecare Gînditor se retrăgea ofuscat în turnul său de fildeş, mulţumindu-se să-şi împărtăşească reflecţiile vecinului, la o tablă.

Răspîndacii erau cei care deţineau informaţii-bombă, confidenţiale, în exclusivitate. Rareori îşi dezvăluiau numele - doar nu erau nebuni să-şi pună pe urme CIA-ul, KGB-ul şi Mossadul. Afişau aerul că fac un imens serviciu, dezinteresat, umanităţii, naţiunii şi, în particular, organului de presă ales: "Vă spun dumneavoastră, pentru că sînteţi un ziar serios şi am văzut că vă luptaţi cu ăştia care...". "Ăştia" erau masonii, sectanţii, bubulii, spionii, securiştii şi alte forţe obscure, dar bine organizate.

Nici Răspîndacii nu prea reveneau într-un loc unde fuseseră trataţi cu indiferenţă, dar nu din motive de orgoliu, ci de siguranţă personală.

Amărîţii erau cetăţenii care chiar aveau o problemă, pe cît de banală, pe atît de dureroasă. Bolnavi, handicapaţi, oameni fără casă şi/sau fără serviciu, victime ale birocraţiei, prostiei sau răutăţii, jefuiţi, bătuţi, violaţi - se prezentau la uşa redacţiei purtînd cu ei, ca o combinaţie de mirosuri puternice, tristeţea, umilinţa şi o vagă speranţă.

Dintre toate categoriile sociale - patroni, sindicalişti, demnitari, bişniţari, vedete -, Amărîţii erau singurii care chiar respectau ziariştii, văzînd în ei ultima şansă (dacă nu cumva singura) de-a se rezolva ceva. Din vocabularul lor lipsea cu desăvîrşire sintagma "Trebuie să", fiind înlocuită cu "Dacă puteţi dumneavoastră să...". Din păcate, presa nu prea putea să.

În plus, supuşi nemilos legilor economiei de piaţă şi forţaţi să se înscrie într-un spaţiu/timp fatalmente limitat, ziariştii îşi permiteau rareori luxul de-a strecura în pagină/emisiune cazuri izolate, obsedante pentru cel în cauză, dar neinteresante pentru marele public.

Amărîţii reveneau uneori în aceeaşi redacţie, din ce în ce mai umili, parcă scuzîndu-se că există şi că au probleme, fără reproşul că n-a "intrat" cazul lor, cu nădejdea că poate mîine... Dar, de cele mai multe ori, dispăreau în tragicul anonimat din care apăruseră.

Cu Lunaticii, însă, era treabă serioasă. Fie că descoperiseră vaccinul anti-SIDA pe bază de limonadă ori proiectaseră o rachetă care zboară pe sub pămînt, fie că aveau de reclamat faptul că sînt gazaţi cu sarin în timp ce fac baie, fie că fuseseră martorii unui desant extraterestru, Lunaticii nu abandonau niciodată prada.

Dacă făceai greşeala - din curiozitate, amuzament sau timiditate - să-l laşi să intre în detalii, să stai de vorbă cu el, să-i laşi impresia că te interesează ce spune, Lunaticul nu te mai scăpa din mînă. Revenea săptămînal, te suna zilnic (inclusiv acasă) şi te urmărea pînă-n pînzele albe. Dacă-ţi schimbai serviciul, venea după tine. N-avea importanţă dacă, exasperat, te mutai la o revistă de divertisment - venea şi-acolo, propunîndu-ţi o integramă pe tema vaccinului anti-SIDA limonadic.


La 41 de ani fără cîteva luni, nu era încă scutit de surprize. De altfel, nu era scutit de nimic. Se împliniseră doi ani de cînd era convins - calm, fără jeluiri - că nu mai are nimic de aşteptat. Da, copilul, cărţile, prietenii, cerul înstelat - dar atît. Nimic personal.

Şi totuşi, printr-o bizară coincidenţă, cu doar cîteva săptămîni în urmă îşi reîmbrăcase un dinte, al cărui aspect degradat nu-l deranjase pînă atunci. Ca şi cînd ar fi avut de ce să arate mai bine, tocmai acum.
Acum, cînd acceptase invitaţia lui Cristi de a petrece cîteva zile la Rădăuţi.

Decizia n-avea nici un sens. Rădăuţiul nu-i spunea nimic, nici măcar nu ştia bine unde naiba e situat, iar Cristi era un tip cu care se întîlnise fix de opt ori şi-un sfert. Liviu, care amîna de ani de zile să viziteze oameni de care se simţea legat sufleteşte - nu prin cele coclauri, ci chiar în Bucureşti - se urcă totuşi în tren cu Cristi şi, mai mult, se trezi că-i povesteşte intimităţi pe care puţini le cunoşteau.

La Rădăuţi îi aştepta un simpozion despre rolul presei în societatea românească post-decembristă - o manifestare care s-ar fi putut foarte bine intitula "Influenţa lătratului pînă la răguşire asupra traseelor turistice din Sahara". Cum Liviu era, orişicît, "de la Bucureşti", Cristi îi aranjase să intre pe postul de radio local, în direct şi la o oră de vîrf.
- Am vorbit cu o tipă de-acolo care face un talk-show, da' ai grijă, ia-o-ncet, să nu se sperie, îţi dai seama, pentru ea e un eveniment..., îi precizase amicul.

Liviu era decis să ia totul încet, căci nu se grăbea neam, n-avea de ajuns nicăieri şi intenţiona să trăiască sejurul la Rădăuţi ca pe o evadare.

Carmen lucra într-o bibliotecă - la radio avea doar o colaborare - situată într-un peisaj care pentru invitatul ei de la talk-show părea din altă lume: o stradă pe care maşinile nu treceau mai des de una pe zi, o cornişă abruptă, mici blocuri ascunse de copaci. Intrară într-unul din acestea, urcară la etajul I şi deschiseră o uşă pe care scria, foarte discret, "Biblioteca". Un hol minuscul, o altă uşă, prevăzută cu un geam mat, dincolo de care se ghicea o penumbră luminoasă. Liviu deschise şi această a doua uşă şi, în capătul opus al camerei, lîngă uşa unui mic balcon, în spatele unui birou, o văzu pe Carmen.

Timpul nu se opri în loc, dar frînă violent, continuînd apoi să ruleze cu viteză redusă, pînă la limita evitării oricărui pericol. Era 17 ianuarie 1997, ora 10 şi 46 de minute.


Una peste alta, activitatea dintr-o redacţie nu ridica mari semne de întrebare. Percepţia generală era că prima grijă a ziariştilor, odată ajunşi la serviciu, era să citească restul publicaţiilor, ca să ştie şi ei despre ce naiba să mai scrie. Pînă la un punct, era adevărat. Se scriu ele cărţile din cărţi, d-apăi gazetele din gazete. Şi ce satisfacţie mai mare decît să iei un subiect fuşerit de alţii şi, săpînd adînc, să faci din el o bombă de presă sau măcar o bijuterie de stil?

Totuşi, monitorizarea întregii prese (nu doar a celei scrise) era doar una din sursele de subiecte - dar nu e cazul să facem aici un curs de jurnalistică.

Fapt e că, în vreme ce despre redacţii lumea avea o imagine, mai mult sau mai puţin corectă, despre agenţiile de ştiri nu ştia nimic şi nici nu se omora să ştie. Existase una şi înainte de 1989, aia care, din cînd în cînd, era împuternicită să declare că opinia publică din România a luat act cu indignare de faptul că la-la-la. Avînd încă în urechi această melodie, oamenii nu prea erau interesaţi să afle la ce foloseşte o agenţie de ştiri şi cum funcţionează.

Liviu însuşi, înainte de-a ajunge la Cotidianul, lucrase patru ani jumătate în presă fără să vadă un flux de ştiri. La ce-ar fi trebuit aşa ceva unui săptămînal? Drept care, în prima sa zi la primul (şi ultimul) lui ziar, cînd Mihaela năvălise în birou, întrebîndu-l (erau numai ei doi, n-avea cine să răspundă în locul lui): - A venit sumarul?, trăise momente grele. Ce-aţi face dumneavoastră dacă, proaspăt instalat la un nou loc de muncă şi arzînd de dorinţa de-a lăsa de la început o bună impresie, v-ar întreba careva "A venit dunga?" Sigur, există întotdeauna posibilitatea să fii idiot de sincer şi să-ntrebi "Care dungă?", dar ce-o să zică ăia din jur: "Ia uite la ăsta! Ce-o fi căutînd aici dacă nu ştie nici ce-i aia o dungă?!".

Atunci, Liviu scăpase cu o stratagemă clasică, răspunzînd: - Nu ştiu, abia am ajuns, după care, evident, o filase pe Mihaela prin toată redacţia, să surprindă momentul cînd găseşte sumarul, ca să se prindă şi el ce dracu' e ăla (lista principalelor evenimente previzibile ale zilei - n.r.).

Acum, nu numai că privea din interior întregul mecanism al agenţiei, dar îl încînta faptul că redactarea "albă" a ştirilor constituia un util exerciţiu, nu atît pentru ziarist, cît pentru scriitor.


"Who wants to live forever?... It's so hard now living on my one... It could be heaven for everyone... You don't fool me..."


Cu cît timp înainte a ştiut? De la bun început, probabil. Dar cine poate şti care e începutul sfîrşitului? O analiză, un verdict, o sentinţă nu înseamnă sfîrşitul. Există dreptul la apel, există amnistie, există graţiere, există speranţă.
Există speranţă?
Există ceva mai tare decît speranţa: puterea de a refuza evidenţa.
Totul e un semn. Totul e un semnal. Dar semnalele pot fi interpretate. Sau ignorate.
Semnalul cel mai greu de ignorat este tăcerea de jumătate de secundă.
Atunci cînd simţi cum îţi fuge pămîntul de sub picioare, cînd nu mai poţi ţine sus paravanul dintre tine şi îndoială, cînd nu mai ai de ales, atunci recurgi la cea mai periculoasă, la cea mai blestemată întrebare, cea care începe cu: "Nu-i aşa că...".

În clipa în care ai rostit ultima silabă a întrebării, îngheţi. Muşchii devin la fel de rigizi ca într-o criză tetanică, oasele se pietrifică, sîngele se coagulează în artere, inima încetează să bată, toate lichidele interne se solidifică. Şi aştepţi. Aştepţi să se sfîrşească fie lumea, fie ucigătoarea jumătate de secundă.

O jumătate de secundă este arhisuficientă pentru a măsura o ezitare. Dacă se scurge acest interval pînă cînd celălalt exclamă "Sigur că da!" sau "Sigur că nu!", răspunsul e egal cu zero. Nici nu e nevoie să-l priveşti ca să-i vezi stinghereala.


"Empty spaces... abandoned places... I guess we know the score... all and all, does anybody know what we are living for?"
Show must go on.




Tornada care a lovit statul Massachusets în zorii zilei de 8 decembrie a luat prin surprindere nu numai serviciile meteorologice, inclusiv cele asigurate via satelit, ci şi sofisticatele sisteme care asigurau monitorizarea completă a mediului pentru Pentagon şi NASA.

Nici o turbulenţă atmosferică de amploare nu fusese semnalată în orele precedente, la nivelul întregului continent nord-american. Diferenţele de presiune barică nu anticipau nici măcar o furtună, cerul era senin de la o coastă la alta şi din Alaska pînă deasupra Golfului Mexic. Ploi de intensitate medie se semnalaseră în ultimele zile în nordul Braziliei, dar asta intra în domeniul normalităţii.

Portavionul US Enterprise, aflat în zona Insulelor Midway, comunicase cu doar cîteva minute în urmă că agitaţia Pacificului se înscria în limitele uzuale. Fratele său geamăn, US Independence, plutea liniştit în largul Islandei. Naveta spaţială Columbia tocmai survola Europa, raportînd nesemnificative acumulări de nori cirus deasupra Scandinaviei.

Trecuseră trei luni de la ultima mişcare seismică majoră (Buenos Aires, 5 septembrie, 6,1 grade pe scara Richter, 56 victime), o jumătate de an de la ultima erupţie vulcanică (Vezuviu, 8 iunie, fără victime) şi trei săptămîni de la ultimele inundaţii de proporţii (sudul Indiei, 18 noiembrie, 3.400 de hectare acoperite de apă, 2.800 de morţi). Traversînd un moment de linişte, Pămîntul respira regulat şi nimic nu prevestea ceea ce avea să urmeze. Cu doar două zile în urmă, IRA semnase prelungirea acordului de încetare a focului, ETA nu mai dăduse nici un semn de moarte în ultimele săptămîni, iar în Balcani forţele de menţinere a păcii tocmai aşezaseră la aceeaşi masă toate părţile implicate. Era atîta linişte la nivel planetar, încît principalul eveniment care ţinuse prima pagină a ziarelor în ultimele zile era campionatul mondial de şah.

Toate acestea aveau să devină o amintire idilică după ce, pe 8 decembrie, tornada ucigaşă apărută de niciunde a mototolit trei sferturi din Massachusets.

La ora locală 6.47, cerul - care abia se luminase - a devenit cafeniu. Nu erau nori, ci o suspensie de praf. După cum s-a estimat, aproximativ şaizeci de mii de tone de pămînt fuseseră decopertate - nu se ştie cînd şi cum - de pe suprafaţa solului şi, ridicate la cinci mii de picioare, alcătuiseră un straniu tavan, întins deasupra întregului stat. Şi mai bizar însă era faptul că sub acest inedit plafon persista o lumină inexplicabilă, mată, de nuanţă verzuie şi cu aspect artificial. Oamenii care, observînd această neobişnuită configuraţie atmosferică, au ieşit atunci din case pentru a vedea mai bine aveau să-şi plătească scump curiozitatea. Nu-i mai puţin adevărat că nici cei rămaşi în interiorul clădirilor n-au avut, majoritatea, o soartă mai bună.

La 7.02, plafonul de praf s-a prăbuşit. Datele primite de la sateliţi, de la naveta Columbia - care între timp ajunsese deasupra coastei atlantice a Statelor Unite -, de la mai multe avioane care survolau statul Massachusets şi de la toate observatoarele terestre au înregistrat, cu mici variaţii, acelaşi fenomen: imensa masă de pămînt suspendat a coborît în circa 25 de secunde pînă la altitudinea de 1.200 de picioare. Nici o explicaţie credibilă n-a putut fi oferită de către specialişti. Conform calculelor efectuate, pentru ca această prăbuşire să fie posibilă, ar fi fost necesar ca acceleraţia gravitaţională să se multiplice de zece ori.

De îndată ce plafonul de praf a atins înălţimea de 1.200 de picioare, s-a putut observa cum de la periferia lui s-a declanşat o mişcare spiralată care, în cîteva minute, a cuprins întreaga boltă de deasupra statului Massachusets. Cînd viteza de rotaţie a acestui vîrtej a atins - conform măsurătorilor efectuate în timp real - 180 de mile pe oră, valoare fără precedent, mişcarea orizontală s-a propagat şi pe verticală, dînd naştere unei tornade a cărei pîlnie măsura zece mile în diametru la partea superioară şi circa optzeci de picioare la nivelul solului.

Primul contact dintre vîrtej şi sol s-a petrecut la 7.08, în periferia nordică a oraşului Settelmyer. Oraşul a explodat, pur şi simplu. Opt sute de case şi treizeci de clădiri mari, inclusiv trei fabrici, au fost pulverizate. N-a existat nici un supravieţuitor. Totul a durat mai puţin de cinci secunde.

Contrar tipicului unei tornade, cea din 8 decembrie, odată declanşată, nu a început să măture pămîntul, ci să-l foreze. Fără a se deplasa cu măcar un deget din locul primului impact, pîlnia de praf, în care acum erau amestecate cîteva mii de suflete omeneşti, împreună cu tot ceea ce fuseseră bunurile lor materiale, a acţionat ca o uriaşă freză, săpînd un crater cu o adîncime de o mie de picioare şi cu o rază de cinci mile şi jumătate. În forajul său, tornada a distrus toate instalaţiile subterane din zonă, inclusiv magistrala de gaz metan, dar incendiul declanşat din această cauză s-a stins imediat, din simplul motiv că toate materialele inflamabile, inclusiv gazul, au fost supte în vîrtej.

La ora 7.23, tornada a părăsit în sfîrşit punctul în care se născuse şi în următoarele patru ore a parcurs un traseu labirintic, aleator, de-a lungul şi de-a latul statului. Unele localităţi au urmat soarta Settelmyer-ului, altele au fost distruse parţial, iar cele pe lîngă care sinistrul a trecut la suficientă distanţă au scăpat doar cu acoperişuri smulse, geamuri sparte, răniţi.

Din cauza dimensiunilor tragediei, o primă evaluare a urmărilor n-a fost posibilă decît peste mai bine de două săptămîni. Astfel, pe 23 decembrie, cînd restul creştinătăţii se pregătea de Crăciun, iar lumea întreagă aştepta sfîrşitul anului, însuşi preşedintele SUA anunţa, la Casa Albă, că "sindromul Massachusets" - aşa cum fusese botezată tornada de către presă - provocase 112.800 morţi, 85.702 dispăruţi, 205.300 răniţi şi pagube materiale de cel puţin 3.000 miliarde de dolari. Era, de departe, cel mai mare dezastru din istoria Americii.

Ziua şi noaptea, aproape non-stop, posturile de televiziune transmiteau imagini halucinante: clădiri din care nu mai rămăseseră decît fundaţiile sau nici atît, imobile masive spulberate precum un castel din cărţi de joc spre care ai îndreptat un ventilator, vapoare contorsionate, înfipte în sol la multe mile distanţă de cea mai apropiată apă, poduri torsionate, cratere lunare, păduri transformate într-o încîlceală de surcele. Şi morţi. Incredibil de mulţi morţi. Izolaţi, descoperiţi în cele mai stranii locuri şi poziţii, cel mai adesea parţial descărnaţi, sfîşiaţi, rupţi în bucăţi - sau acoperind cîmpii întregi, de parcă ar fi plouat cu cadavre. Ceea ce, de fapt, se şi întîmplase. Cît despre dispăruţi, unii dintre ei aveau să fie descoperiţi încă peste cîteva luni, din Canada pînă în Nicaragua. Ridicaţi de tornadă, probabil sufocaţi sau storciţi în cîteva secunde, purtaţi prin aer sute şi chiar mii de kilometri - pentru că asasinul fenomen se extinsese, nu cu aceeaşi intensitate, sub forma unui front de furtuni, la scara întregului continent - şi prăbuşiţi din înalt ici şi colo - inclusiv, spre groaza celor vii, în zone intens populate. Nu e prea plăcut să te trezeşti că-ţi cade în curte sau pe parbrizul maşinii un cadavru sfîrtecat, dar aşa se întîmplase în numeroase cazuri.


Nairobi, 15 dec (Nairobi News) - La numai o săptămînă după ce o tornadă gigantică a devastat statul american Massachusets, nordul Kenyei a fost afectat de un fenomen meteo fără precedent.

Ninsoarea care a început pe 11 decembrie în nordul Kenyei şi care a dus la depunerea unui strat de zăpadă cu o înălţime, pe alocuri, de pînă la 4 metri, s-a transformat miercuri dimineaţă într-o violentă grindină.

Unele bucăţi de gheaţă căzute au atins greutatea de peste 2 kg. Stratul gros de zăpadă a limitat distrugerile provocate de grindină, dar, pe măsură ce zăpada este tasată de aceasta, se aşteaptă ca efectele să fie mult mai mari.

Pînă la ora 12.00 se înregistraseră 1.750 victime, dintre care 875 ca urmare a temperaturii neobişnuit de scăzute şi a împotmolirilor, iar restul cauzate de grindină.

Guvernul a instituit un Comitet Naţional de Acţiune şi a solicitat sprijin internaţional.


Adrian ridică privirile. Era puţin încruntat, dar n-ai fi putut spune dacă e îngrijorat, supărat sau doar gînditor. Întinse mîna după sticla de votcă şi-şi umplu paharul, apoi îşi aprinse o ţigară.

Liviu îşi pierdu răbdarea:
- Ei?
Adrian zîmbi, apoi ridică din umeri. Mimica lui spunea limpede: "Cum crezi tu...".
- Mamă!, da' ştiu că m-ajuţi!, comentă prietenul lui.
De fapt, prea multe nu erau de comentat.

Nici "sindromul Massachusets", nici cei douăzeci şi cinci de mii de morţi din Kenya, nici faptul că, pe 27 decembrie, trei sferturi din Peninsula Kamceatka dispăruse sub apă în urma unui cutremur de 8,6 grade pe scara Richter, cutremur care făcuse victime pînă la Ulan-Bator şi se simţise pînă la München - nici unul dintre aceste lucruri nu a putut stăvili isteria cu care a fost întîmpinat Anul Acela.

Ar fi fost imposibil de spus cît din această isterie era o formă extremă de bucurie şi cît una de spaimă. Într-un fel, e de presupus că predomina totuşi bucuria, pentru că şi cei care erau convinşi că sfîrşitul lumii e aproape se bucurau: se bucurau de fiecare clipă trăită în plus, de fiecare minut smuls Apocalipsei, de fiecare oră din ceea ce ei considerau a fi doar o mică amînare.


Lansare cu bucluc

Anunţat cu surle şi tobe, romanul Sfîrşitul lumii a fost lansat, în sfîrşit, ieri, la Observatorul Astronomic Bucureşti (sic!). Desfăşurarea lansării a fost cel puţin şocantă. De altfel autorul, Tudor Călin Zarojanu, a mărturisit că a pregătit lansarea "după un minuţios şi meseriaş plan de marketing". Menţionăm doar cîteva din elementele inedite: cartea se vinde în pachet închis (deci nu poate fi răsfoită înainte de a fi cumpărată), în faţa Observatorului era organizat un miting pro-Sfîrşitul lumii, iar obişnuitele luări de cuvînt au fost înlocuite cu o discuţie liberă - evident, despre sfîrşitul lumii.

Aşa cum promisese în anunţurile promoţionale, autorul a precizat pentru cei prezenţi cînd va avea loc Apocalipsa: e vorba de... azi. Fără comentarii.

Lansarea nu a fost însă lipsită de incidente. La numeroasele bizarerii programate de Zarojanu s-a adăugat şi un incident neprevăzut: aşa-zisul miting a avut parte de un real contra-miting! Circa o sută de membri ai sectei "666" au protestat vehement împotriva a ceea ce ei au numit "batjocorirea ideii de Apocalipsă". Poliţia a trebuit să intervină pentru a îndepărta pericolul unor ciocniri de stradă.

Vom reveni cu o cronică a acestei ciudate cărţi.

(Gabriela Simon)


Liviu se aruncă asupra activităţii profesionale cu o energie stahanovistă. Dar şi cu prudenţă, pentru că ştia bine cum priveşte colectivu' - orice colectiv - un nou venit care vrea să mute munţii.

De altfel, agenţia funcţiona după un tipic bine rodat şi oamenii ştiau, fiecare, ce au de făcut. Cînd noul premier îşi prezentase programul, în direct şi la o oră de vîrf, Gina "sindicalista" pusese imediat mîna pe telefon şi obţinuse primele reacţii ale liderilor sindicali. Liviu, care pe atunci era boboc rău de tot şi habar n-avea cum merg lucrurile, rămăsese mut de admiraţie: un om care face ceva fără să-i ceară nimeni nimic!

Pe de altă parte, Tatiana, care răspundea de Parchet, era în stare să stea pe treptele respectivei instituţii din zori pînă noaptea, aşteptînd să iasă naibii f'un procuror şi să zică pe cine-au mai arestat-anchetat-împuşcat, după caz.
- Fraţilor, le povestea ea colegilor, pînă la trei jumate mai e cum mai e, că ne lasă în hol, da' după ce ne-azvîrle pe scară e jale! Un' să-i tragi şi tu un pipi? Ieri seară nu mai puteam, mi se făcuse vezica cît dirijabilu', am zis "Ce-o fi o fi!" şi m-am băgat într-un tufiş, lîngă parcare. Da' cînd mă uşuram şi eu, ce-mi vine de mă uit pe sub maşini! Ştiţi cum mişună pe-acolo şobolanii?! Nu chiţcani, nene, d-ăia cît pisica! Nu mă-ntrebaţi cînd mi-am tras chiloţii înainte de-a o lua la goană şi-n ce hal am urlat, de-au crezut ăilalţi că m-a tăiat careva... Iar azi-dimineaţă altă dandana... La-nceput ne căţăram pe zid să ne uităm pe geam care-i p-acolo, da' s-au prins şi-au tras draperiile... Azi, ce m-am gîndit: m-am suit în cîrca unuia de la foto, să mă uit printre draperii - geamul era deschis, mă-nţelegi... Şi cînd să-mi arunc privirea, începe să-mi sune celularu-n buzunar! A-nceput nebunu' ăla s-alerge cu mine-n cîrcă, să nu ne aresteze dracului...