În ziua când am găsit a treia flegmă pe parbrizul maşinii în interval de o săptămână, mi-am zis că a venit momentul să dispar din lume pentru o vreme. Cu maşină cu tot. La a doua flegmă, de oripilat ce am fost, am făcut greşeala să pornesc ştergătoarele de parbriz. O zic cu mâna pe inimă - flegmele consistente, verzui, de dimineaţă, aidoma miezului unei scoici, sau ale unui limax călcat primăvara pe ploaie în cimitir, la o înmormântare, nu merg şterse decât manual.
Aşadar, am plecat într-un loc pe care voiam să-l revăd de ceva vreme. Lindenfeld - un sat de şvabi, părăsit, aflat undeva în munţi, pe lângă Caransebeş - suna ca o chemare, oricum ai lua-o. În germană die Linde înseamnă tei, dar ca verb tranzitiv, lindern înseamnă ceva care îmi convenea de minune, şi anume a alina. Cu alte cuvinte, porneam să-mi aflu 'alinarea pe câmpul de tei'.
Ningea lăptos, iar în păduri copii cu ghiozdane fabricate în îndepărtata Chină vindeau bucheţele de toporaşi pe marginea drumului. Mai încolo, la o barieră, un grup tineri furioşi se năpusteau spre fiecare maşină cu bâte de baseball; ca norocul, erau de vânzare în felurite forme şi dimensiuni.
Flori şi bâte de vânzare, flegme pe parbriz, ninsoare udă amestecată cu soare, acelaşi tren marfar fantomatic, pe care îl tot depăşeam, alte bariere, gropi mari şi gropi mărunte, hotărât lucru, din suma acestor lucruri nu poate ieşi nimic bun. Alinare sau mai degrabă tulburare o să-mi aducă oare misteriosul, uitatul sat părăsit, acel câmp cu tei spre care alergam năuc să-mi aflu pacea?
OMUL
Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Mi-am dat seama că uneori, ai nevoie de câte o re-vrăjire ca să nu mori pe dinlăuntru, trebuie să re-intri în poveste dacă vrei să-ţi recapeţi luciditatea cu privire la tine şi la lume. Şi dacă n-ai nici o poartă prin care să intri, nici o poveste în care să te pierzi, trebuie să ţi-o inventezi. Apoi să ţi-o spui întreagă, de la cap la coadă, dacă vrei să adormi cum se cuvine şi să te trezeşti viu ca un prunc nou născut.
Am aflat de Lindenfeld prima oară de la Cosmin (Bumbuţ), care fusese acolo în urmă cu aproape 10 ani şi care a stat câteva zile cu ultimul om al locului - moş Vichente.
L-a urmărit ca un vânător prada, i-a deconstruit fiecare gest, cât de mic - de la cules de mere până la bărbierit şi spălat dimineaţa pe faţă.
A locuit cu acest bătrân necunoscut, care se încăpăţâna să rămână în sat pentru că nu avea încotro pleca, aproape 3 zile, fotografiind, mâncând cartofi fierţi, ascultând noaptea vântul care şuiera prin pereţii ce stăteau să cadă pe ei şi întrebându-se ce naiba căuta acolo.
Apoi, într-o vară am căutat satul cu îndârjire împreună cu Kitty (nevasta), Karina (Knapek) şi Bogdan (Croitoru). L-am găsit năpădit de vegetaţie, vântul plimba de colo-colo duhoarea unui leş, o singură casă era locuită - un fost localnic, cu un aer învins, se întorsese din Germania împreună cu soţia şi fiica lor bolnavă psihic să-şi petreacă vara acolo. Fata era undeva închisă într-una din camere, părinţii aveau o spaimă secretă întipărită pe chip, iar scena îmi amintea de romanele victoriene ale surorilor Bronte, în care iraţionalul pluteşte mereu în aer, gata să sfâşie ordinea când deodată, nebuna închisă ani de zile într-o încăpere, dă foc casei şi urlând de moarte, aleargă despletită pe coridoare.
DRUMUL
Acum eram cu Mircea (Gherase). Am trecut prin satul Poiana, iar din singurul magazin deschis, în care dimineaţa la ora 9 era o vânzoleală de nedescris, am primit informaţii contradictorii cu privire la drumul pe care urma să o apucăm. Câţiva oameni deja beţi care jucau cărţi şi pipăiau, pe nemâncate şi cu rândul, la vânzătoarea tânără şi blondă ce îşi vopsise părul cu negru la rădăcină, delirau despre renaşterea satului Lindenfeld, unde un investitor elveţian urma să facă o fabrică de nu-ştiu-ce, la concurenţă cu un belgian fabricant de ciocolată. Am umblat o zi întreagă rătăciţi prin păduri, în zăpadă îngheţată, doar ca să descoperim că greşisem muntele. Turla ruginie a bisericii s-a întrezărit în cele din urmă, ca o fantomă, pe un alt platou. Seara era aproape, gerul se lipea de noi, ne venea să plângem de ciudă, dar băieţii mari cu rucsaci, bocanci şi Nikoane de grumaz nu plâng niciodată.
Rupţi, morţi, ne-am trezit a doua zi dimineaţa la ora 5 şi am luat-o de la capăt, doar ca să descoperim că adevăratul drum pornea la doar 3 metri de locul unde lăsasem maşina cu o zi înainte. Ciobanul tâmp pe care îl întrebasem încotro s-o luăm, ne-a spus râzând cu poftă că dacă noi îi ziceam curat că mergem 'la nemţi' ne-ar fi spus el ce şi cum. Numele de Lindenfeld nu-i spunea mare lucru. Priveam prin el ca printr-un borcan gol, în spatele lui lătrau doi câini suri şi o sperietoare de ciori umplută cu paie atârna, spânzurată de gât cu o sârmă, în vârful unei clăi de fân. Şi cum vorbea el aşa, cu un puternic accent moldovenesc, mă gândeam ce bine i-ar fi stat lui chiar atunci atârnat în vârful clăii, în locul sperietoarei aceleia.
LOCUL
La intrarea în sat, dăm peste o răstignire pe care un Hristos ruginit nu mai are braţe, doar palma stângă îi mai stă lipită de lemn, cu degetele arătând ironic semnul victoriei. Scena e imposibil de fotografiat pentru că mâna neagră de tablă se confundă cu lemnul de culoare închisă al crucii; mă gândesc că în absenţa mâinilor însuşi sensul crucii se pierde, se anulează. Când un Mesia răstignit e lipsit de braţe, devine doar un tors care nu mai poate invita pe nimeni la sine, devine un fel de implozie a jertfei, o întoarcere neputincioasă înspre o perdantă singurătate.
Mai încolo, un izvor şi o adăpătoare peste marginea căreia apa se răsfrânge necontenit, urme mici de animale prin zăpadă, case fără acoperişuri, ziduri goale din care se iţesc descărnate crengile copacilor crescuţi înlăuntru. Cochilii goale de melci prin colţuri, mici obiecte casnice, ferestre oarbe şi ferestre prin care năvăleşte cerul, lut, ziduri din lespezi de piatră şi mai ales, tencuieli aidoma epidermelor sunt printre singurele care mai poartă cu ele amprenta vieţii care a părăsit trupul. Am o permanentă tentaţie de a atinge pereţii cu palmele în căutarea căldurii, ca semn al locuirii. Culorile topite de ploaie ale zidurilor, contaminându-se unele de altele într-o detaşată nepăsare mă tulbură şi le fotografiez îndeaproape, într-o încercare de sfredelire a suprafeţei, în căutarea esenţei.
DUHUL
Liniştea teribilă, absenţa urmelor omeneşti, ulcelele uitate pe gard, soba ruginită dintr-o curte si numerele abia vizibile ale caselor, toate parcă încercau să te convingă că ai de-a face cu trupul unui mort din care sufletul a zburat demult. Permanent aveam senzaţia unui vast priveghi, simţeam că sunt în compania unui trup care s-a abandonat morţii, într-un act aproape sinucigaş. Nu găseam nici o urmă de luptă, nimic nu mai mărturisea despre viaţă, cărămizile ivite de sub tencuieli păreau lichefiate, într-un loc am dat peste câteva vopsite în roşu intens, ce stăteau între două ziduri ca o rană deschisă.
Graniţele dintre lucruri tindeau să se estompeze într-o tacită împăcare, mediată de elementul timp. Vopseaua scorojită a obloanelor unei case părea să se fi împrietenit la cataramă cu tencuiala exfoliată din vecinătate.
Pe pereţii caselor construite din piatră şi cărămidă se amestecau întocmai ca pe paleta unui pictor culori la grămadă: ocruri descompuse, nuanţe reci de albastru şi verde-gri, culori calde de lut, de cărămidă, de piatră sidefie, toate vorbind o limbă moartă doar de ele ştiută, ici-colo câte o linie roşie, fermă, mereu întreruptă, trăda ceva despre mâna unui zugrav demult îngropat. Duhul locului, alungat din lumea securizată a înlăuntrului se refugiase 'la vedere' în afară, în epiderma zidurilor deschise aidoma unei mari cărţi, aidoma unor palme întoarse, purtătoare de stigmate.
Între nişte pereţi fără uşi am găsit generatorul de curent care luminase cândva satul, mai încolo, dintr-o ţeavă ce se ivea din pământ curgea un firicel de apă, semn că sistemul mai funcţiona. Cu toate acestea, peste tot plutea în aer o senzaţie de abandon din care puteai ghici graba plecării fără întoarcere - într-una din case, chibriturile erau lângă sobă, oglinda în cui, o oală pe masă de parcă proprietarul s-a dus până în vecini să ceară împrumut un pahar de ulei.
Biserica, austeră şi goală părea chiar mai mică decât o văzusem cu o zi înainte de pe muntele vecin - în vasul unde trebuia să fie apa sfinţită erau nişte fructe roşii de scoruş peste care cineva legase cu sârmă două beţe în formă de cruce. Clopotul, îngheţat în nemişcare, nu mai avea nici el nimic de spus, sârma de unde putea fi tras era ruptă şi nu se putea ajunge la el, într-o fereastră stătea o vază cu flori uscate şi începea să ningă uşor, direct în case.
THE END
Venise vremea să ne vedem de drum înapoi în lumea noastră vie şi rea, cea care mă împinsese să-mi aflu alinarea pe acest câmp de tei, în acest loc în care nu mă voi mai întoarce poate niciodată. Făcusem drumul, făcusem fotografiile, aveam în minte povestea. Nu-mi rămânea decât s-o spun celor ce nu fuseseră în excursie. Aveam însă ulterior să constat că nimic nu e spectaculos cu privire la Lindenfeld şi că arătând şi spunând povestea, închizând-o de fapt în imagini şi cuvinte, riscam ridicolul de a nu putea arăta mai nimic. Ironia constă în faptul că zădărnicia efortului nu se poate vădi decât parcurgând drumul până la capăt, pentru ca, odată ajuns acolo, să-ţi dai seama că eşti singurul care poate fi lecuit cu adevărat.
Or, şi asta e ceva, dacă nu chiar totul.