Episodul 7 - Rama - graniţă a lumii

Cultura în care trăim este fermecată de centru şi ignoră marginea. La fel, cea mai mare tentaţie a fotografului este de a plasa subiectul cât mai aproape de centru, la vedere. Ca o vază cu flori aşezată drept pe mijlocul mesei. Însă lumea închisă în cadru trăieşte nu datorită centrului, ci datorită graniţelor ce i se pun. Spune frumos G. Liiceanu în cartea sa despre limită: "Ceva este în măsura în care are hotare".

Când am crescut mare am aflat că strada pe care se afla casa noastră avea cândva la capătul şi de-a latul ei o poartă enormă din lemn care îţi spunea că acolo începea sau se termina oraşul, în funcţie de partea în care te aflai. Cică într-o noapte, s-au auzit zgomote ciudate dinspre poarta cea mare. Cineva fără somn, înarmat cu un fierăstrău, o ciopârţea ritmic şi neobosit. De frică, nimeni nu a ieşit să vadă ce se întâmplă, doar bunicul meu s-a trezit să iasă şovăielnic, în izmene, pe verandă şi să arunce în noapte o întrebare fundamentală pentru destinul oraşului: "Care eşti mă, acolo?". Răspunsul a venit aproape instantaneu sub forma unui pocnet de pistol, urmat de un şuierat cumva nelalocul lui. Un glonte mic s-a înfipt în tocul geamului, foarte aproape de tâmpla căruntă a bunicului, care s-a volatilizat pe loc, refugiindu-se tăcut în cazemata protectoare a plapumei sale din puf de gâscă. Cică a stat aşa cu inima cât un purice şi cu ochii larg deschişi până dimineaţa, respirând cât mai regulat, ca să-i facă pe cei ai casei să creadă că dormea dus, fără griji.

A doua zi, toţi cei de pe stradă priveau în tăcere absenţa porţii ca pe un fapt cât se poate de banal, scris să se întâmple încă de la începuturile lumii, când Universul întreg, cu toate constelaţiile lui, nu era decât o pagină albă în agenda deschisă pe biroul lui Dumnezeu. Nimeni nu a mai amintit vreodată de poarta cea mare care închidea lumea, însă nimic de atunci încolo nu a mai fost ca înainte, nici câmpul de lucernă, nici praful roşietic al drumului, ba chiar şi cireşele amare risipite prin iarba din spatele casei deveniseră mult mai amărui. Graniţa dispăruse, aşa că nimeni nu mai ştia încotro s-o apuce.

Cam aşa e şi cu fotografia, ca în povestea de mai sus. Ea trăieşte şi se validează doar în măsura în care i se pune un hotar. Iar "hotarul e hotărât" de către cel ce deţine aparatul miraculos ce îngheaţă timpul şi îl transformă în memorie, în document. Fotograful are puterea demiurgică de a opera două gesturi fundamentale. Primul e unul vizual, al doilea e unul temporal. Fotograful vede realitatea în întregul ei, dar decupând-o cu bună ştiinţă o transformă în ficţiune, într-o poveste personală. Motanul meu din prima poză făcută în 1979 nu mai este o simplă felină. Încarcerat ca un prizonier într-o celulă în rama aceea albă, zimţată, Figaro iese din realitatea palpabilă şi trece în legendă. Cam ca şi Elvis. Rama este cea care separă lumea de non-lume. Cea care separă lumea fizică de cea reprezentată. Tot ce se află conţinut în cadru înfăţişează lumea semnificantă, singura posibilă. Îmi imaginez mereu nişte prăpăstii imense care se deschid în imediata vecinătate a dreptunghiului fotografic. Rama are o putere malefică tocmai pentru că ea conţine posibilitatea căderii în acest hău.

Al doilea gest, cel al declanşării decide momentul când această lume a "încadratului" se închide pe vecie aidoma uşii de la arca lui Noe când au căzut primii stropi de ploaie în colbul deşertului. Din clipa aceasta radicală când degetul arătător presează butonul declanşator, nimeni şi nimic nu mai poate intra sau ieşi din cadru, aşa cum nimeni şi nimic nu a mai putut intra sau ieşi din arcă. La fiecare fotografie pe care o privesc, scanez cu grijă fiecare latură şi constat că toate fiinţele sau obiectele aflate în zona de graniţă poartă cu ele o tensiune aparte. Ochiul e cu obstinaţie atras spre centru şi trimis astfel pe o pistă falsă. Compoziţia îl poate hărţui încoace şi încolo, însă periferia, încadratura, cea care constă în patru linii de forţă dispuse într-un dreptunghi, este cea care stabileşte cu superbie graniţa dintre viaţă şi moarte. Este un hotar hotărâtor. Imparţial ca un sobru judecător în robă, cocoţat la un prezidiu. Există lucruri care fie vor să încapă, fie vor să evadeze din cadru, dar nu mai pot. Sunt prizoniere pe vecie, prinse în această precaritate a lui "înăuntru-înafară". Sudate cumva pe o sârmă imaginară, de pe care se prefac că stau să cadă. Puriştii fotografiei (Bresson, Arbus, Avedon etc.) obişnuiau să-şi tipărească uneori imaginile cu tot cu rama neagră a filmului, tocmai pentru a accentua această graniţă fundamentală. Pe de-o parte pentru a accentua lipsa oricărui cropping. Pe de alta pentru a accentua precizia previzualizării. La fel, unii pictori (Memling, Gossart) pentru a sublinia importanţa lumii încadrate ca ficţiune declarată, obişnuiau să insereze direct o ramă pictată în tablourile lor, ridicând astfel la pătrat ideea de graniţă. Imaginea era astfel securizată, pusă la adăpost de lume printr-o dublă ramă - cea pictată şi cea concretă de care urma să atârne de perete. Ficţiunea căpăta astfel autonomie, îşi putea declama liniştită independenţa, era vie.

O prietenă de-a mea, pe când era mică a şterpelit aparatul părinţilor ca să le facă o poză tovarăşilor ei de joacă. Printre aceştia era şi fetiţa cea rea care nu demult îi spărsese capul cu o piatră. I-a aşezat frumos pe copii cu spatele la zidul blocului, iar pe fetiţa cea rea a pus-o chiar în marginea din dreapta. A făcut o seamă de paşi înapoi până au încăput cu toţii la fix în cadru. Apoi a făcut unul mic înainte şi a declanşat zâmbind răutăcios. Iar astfel s-a răzbunat pe fetiţa cea rea şi a condamnat-o la uitare, dând-o afară din poză.

Pentru că oricine şi orice se află în afara cadrului nu mai există. Se aneantizează. Dispare.

(Voicu Bojan)

Perfecţiunea nu este atinsă când nu mai ai nimic de adăugat la ceva, ci atunci când n-a mai rămas nimic din cele ce puteau fi înlăturate, scrie Antoine de Saint-Exupery.

Mi-l închipui pe Micul Prinţ făcând poze numai cu Leica, pe planeta lui mică!

De regulă evit ramele. Ele pot fi un efect, reuşit sau stupid. Câteodată par necesare. După film, făceam măriri cu rand negru, căci rama era puţin mai mare decât clişeul. Aşa, ştiam sigur cât este încadrat. În majoritatea cazurilor evit crop.

Decizia corectă trebuie luată înainte de declanşare. Prefer expresia încadrare - ceea ce ai selecţionat din existent. Evident că alegerea şi selecţia sunt opţiuni personale. Asta te-a interesat şi nu altceva. Nu dau multe parale pe aşa zisele criterii de compoziţie.

Ochiul a fost perfecţionat în sute de milioane de ani. Vederea exista dinainte de peşti. S-a adaptat să ofere maxim de informaţii. Se duce după lumina, nu după precepte. Am ales cea mai simplă poză găsită. Aproape oricine îşi poate urmări privirea pe ea.

Întrebaţi un rechin dacă priveşte după direcţia de citit? E atent la vederea periferică, poate apare ceva bun de mâncat, ceva rău, care îl poate mânca. Pentru noi, «strănepoţi» de rechin, subiectele periferice pot fi mai importante, mai grele, decât cele spre care este centrată privirea noastră.

(Andrei Pandele, 10 febr. 2011)

Despre graniţe şi dragoste

Se ia un subiect, de preferinţă aliniat în spaţiu şi timp. Se decupează cu grijă în jurul lui pentru a-l contura mai bine, apoi se aduc toate planurile împreună şi se converteşte la doar două dimensiuni, debarasându-ne şi de dimensiunea timpului. Se tranşează (se analizează).

Culorile contrastante creează graniţe cromatice, zidul ne limitează accesul la cer, bordura se interpune între trotuar şi stradă. Lumina la rândul ei se prelinge diagonal mărginită de umbră şi se reazemă pe uşa roşie care separă universul interior al casei mov de cel citadin. Pe un stâlp de telegraf, un lanţ pune graniţă libertăţii unei biciclete. Marginal, doi amorezi îşi lipesc graniţele trupurilor împreună, şi le trec apoi într-un sărut.

Deşi în cadrul fotografiei, sărutul celor doi este excentric, pentru fiecare din ei imortalizarea sărutului se face central şi exclusiv. Bicicleta, stâlpul, uşa roşie, norii şi aparatul de fotografiat care îi încadrează fără ştirea lor le sunt toate în afara ramei fiindcă sărutul lor e cu atât mai intens cu cât limitele le sunt mai clare şi mai restrânse.

Pentru ca încadrarea (sau sărutul) să fie autentice, trebuie să le execuţi sincer şi dedicat. Ai nevoie de intimitate, iar intimitatea are nevoie de siguranţă pentru a se desfăşura deplin. Marginea fotografiei creează tocmai această necesitate de separare a lumilor şi creează intimitate.

Paradoxal, într-o relaţie afectivă avem la fel de multă nevoie să ne împingem graniţele eului pentru a ne conecta emoţional cu celălalt, cât avem nevoie să ne menţinem individualitatea prin întărirea şi restrângerea graniţelor. La fel de paradoxal, în fotografie de multe ori vrem să surprindem detaliile subiectului şi în acelaşi timp să îi înţelegem contextul în care este îngheţat în timp. Avem libertatea să ne jucăm cu graniţele, să le împingem sau să le tragem mai aproape, dar nu putem să ieşim nici din limita eului şi nici din rama fotografiei.

Frumosul şi dragostea ameţitoare pornesc cu precădere la graniţa lucrurilor. La limita dintre lumină şi întuneric, la marginea libertăţii, între două culori alăturate şi complementare, pe graniţa dintre buzele a doi îndrăgostiţi, între cer şi pământ.

(Bogdan Stănescu, Cluj, februarie 2011)

Am o relaţie de iubire-ură cu fotografia. Câteodată mă trezesc capitulat în faţă unei poveşti spusă cu har, atunci când fotografia e generoasă cu mine dar totuşi modestă, alteori o simt plină de sine, îmi arată puţin, dar are pretenţia să spună multe şi ţine cu tot dinadinsul să mă convingă de ceva, asemeni unui comis-voiajor care-mi bate la uşă într-o dimineaţă somnoroasă de sâmbătă. Şi dacă e să vorbim despre margini, inevitabil îmi zboară gândul la celălalt mare păcat al ei: dragostea pentru periferie, pentru marginal.

De când primii vânători paleolitici adunaţi în jurul focului, au început să-şi povestească unii altora cele mai neobişnuite întâmplări, omul şi-a dezvoltat o atracţie irezistibilă pentru tot ceea ce e ieşit din comun, pentru marginal. Ca o paranteză mai largă, această fascinaţie este atât de puternic întipărită în creierele noastre de homo sapiens, încât chiar şi azi, după câteva zeci de mii de ani, încă se mai "descoperă" urme ale unor civilizaţii extraterestre în pictura rupestră din preistorie. Descendentul ei direct pe line maternă, fotografia, s-a înfruptat mai mereu cu voioşenie din acelaşi material, mai întâi fiind ea însăşi un domeniu marginal, o ciudăţenie, o atracţie de târg nu departe de femeia cu barbă şi omul-câine, iar mai apoi în aşa-zisă epocă de aur a fotojurnalismului, revistele precum Life, Picture Post sau Paris Match serveau un public numeros şi mereu avid de poveşti spectaculoase în imagini. Nici fotografii nu s-au ferit prea mult să şocheze, ba unii chiar şi-au făcut un obicei din asta: Brassai chinuia prostituatele din Montparnasse cu expunerile lui lungi, Weegee imortaliza crimele din New York înainte ca poliţia să ajungă la locul faptei, iar de Diane Arbus nici nu mai vorbesc, căuta ciudaţii cu lumânarea. Şi acestea nici măcar nu sunt nişte exemple... marginale.


În zilele ştirilor de la ora 5, o relaţie dintre un tânăr dezorientat de la ţară şi o doamnă mai în vârstă din vecini nu mai ridică nicio sprânceană. Am văzut tot ce era de văzut, nu mai există de mult nici pete negre pe glob nici populaţii de sălbatici de descoperit. Fotograful, el însuşi dezorientat precum tânărul din imaginea de mai sus, recurge de prea multe ori la contorsionism, precum un Don Quijote trezit într-o epocă vizuală bătrână, în lipsa conflictelor veritabile, salvează satul autentic, dresează lupii şi aruncă cu fumigene.

(Ciprian Ciocan)