Mi-am amintit de intimitatea inconfundabilă din fotografiile lui Andre Kertesz şi din cele a lui Joseph Sudek. Mi-am dat seama că perimetrul în care te mişti are o încărcătură aparte, poartă cu sine un soi de melancolie inevitabilă. Că obiectele din jur pot căpăta o valoare în plus dacă sunt privite cum trebuie. Poate fi vorba aici şi de nostalgia evadării, de chemarea de sirenă a vreunei călătorii fabuloase, pot fi multe alte interpretări posibile. Cert e că dacă vrei să obţii ceva de la lucrurile proxime în mijlocul cărora te mişti, se cuvine să ţi le apropii cumva, să te împrieteneşti cu ele. Brusc aragazul pe care nu demult l-am aruncat la fier vechi a început să mi se pară interesant. La fel lucrurile care stăteau vraişte pe masa din bucătărie, chiuveta, pervazul, orhideea din fereastră la orele mici ale unei dimineţi de iarnă sau pisica vecinei, care doarme dusă cu capul pe Biblia Preafericitului Anania.
Am început deci să fotografiez lucrurile din jur, închis fiind ca un prizonier al propriului meu perimetru. Am devenit un veghetor, atent la tot ce se întâmpla în jurul meu, încercând să spun astfel o poveste despre propria existenţă şi familia mea. Nu am aranjat niciodată obiecte, nu mi-am făcut din acest demers un scop în sine, ci am încercat să fotografiez doar ca reacţie la impulsurile pe care mi le trimitea lumea în care mă mişcam. Cu alte cuvinte, am practicat o gimnastică a sincerităţii. Şi acest lucru m-a ţinut, fotografic vorbind, în viaţă timp de câteva luni, de fapt o iarnă întreagă.
Acum mă simt de parcă aş fi ieşit din spital după o lungă boală, sau ca şi cum în sfârşit, iarna s-a terminat şi culorile şi căldura s-au întors, deşi nimeni nu mai credea că s-ar putea întâmpla aşa o minune. În plus, parcă mă simt şi mai bine între graniţele lumii mele, în micul perimetru ce mi s-a dat.
(Voicu Bojan)
***
De curând a început să mi se formeze undeva, în spatele minţii, un gând întunecat. Încep să mă tem că marea aventură pe care o aştept, despre care am citit atâtea cărţi şi am văzut atâtea filme, nu o să apară. Încerc să îl alung. La urma urmei, fotografia este catalizatorul perfect. Toţi acei oameni care, ca nişte adevăraţi "supermen", renunţă la ceea ce e considerat un trai obişnuit şi se avântă cu aparatele la gât în toate colţurile lumii sunt exemplul perfect că se poate. Mă încăpăţânez să cred că acea poveste specială, pe care eu o voi documenta şi care va schimba lumea, va veni, iar atunci voi fi pregătit. Pentru asta, însă, trebuie să mă antrenez. Trebuie să fiu în stare să povestesc coerent şi să spun lucrurile clar şi răspicat, ceea ce nu se poate decât cu mult exerciţiu.
Nu am putut să mă împrietenesc cu portarii de la căminele studenţeşti şi să spun povestea lumii lor mici, închise în 2 metri pătraţi. Nu am putut să mă apropii destul de vecinul bunicii mele care ara în grădină purtând o conversaţie cât se poate de serioasă cu calul şi nu am reuşit să interacţionez nici cu grupul zgomotos de la cazanul de ţuică.
În schimb, i-am fotografiat constant pe B şi A de vreo 7 ani încoace. I-am fotografiat când încă eram studenţi şi stăteam în cămin, i-am fotografiat mai târziu când ne-am mutat toţi trei în chirie, i-am fotografiat împreună în excursii şi separat în stagiile de karate; la o cafenea în Veneţia, la un pub în Londra, în pauza de masă la Hanul Dacilor sau la o cafea în Zorki. Nu e povestea care va schimba lumea, nu e nici măcar o poveste publică, e doar povestea începutului căutării mele, născută dintr-un exerciţiu.
Perimetrul meu nu defineşte un loc fix, pentru că mai familiari decât locul în care am fotografiat au fost cei pe care i-am fotografiat, iar perimetrul meu se mută odată cu ei.
(Mihai Evoiu, Cluj, iunie 2011)
***
De trei ani învăţ să fotografiez, să pun într-un mic dreptunghi sau într-un pătrat, puţin mai mare, ceea ce văd: lucruri, oameni, situaţii, locuri, dar mai ales sentimente. Sentimentele nu ţin seamă de încadrare, de lumină, de public, de suportul mat sau lucios, de culori, de marca filmului sau de diafragma obiectivului. Nu vor să se arate prea generos în dreptunghiuri minuscule. Este absurd să încerci să închizi într-un cadru ceva ce nu are nici dimensiune, nici nu poate fi numărat şi practic nu se supune niciunei norme scrise de om, dar cu toate acestea, eu asta îmi doresc cel mai mult de la fotografie.
De patru ani învăţ să iubesc un om care mi se deschide în fiecare zi altfel, un om de care nu îmi imaginez că aş putea fi separat, care ştie să ierte, care înţelege că şi eu, ca şi el avem fiecare defectele noastre, că suntem mai mult decât carne, că avem zile bune şi că uneori vrem să fim lăsaţi în pace. Că fiecare are pasiunile şi succesele lui pe care le împărtăşim, aşa cum ne mărturisim şi eşecurile sau decepţiile. Că nu există "obligaţia" de a-l face pe celălalt să râdă când are o zi proastă şi că armonia vine înţelegând, vorbind sau chiar tăcând împreună.
Uneori, ne vedem doar dimineaţa la micul dejun şi seara târziu când ajungem acasă obosiţi, întorşi pe dos de întâmplările absurde trăite în ziua respectivă, dar atât de tipice vremurilor ciudate prin care trecem. Mulţumită meseriei noastre ne permitem ca în unele zile, în mijlocul săptămânii, să ne oprim telefoanele, să ne închidem în casă, să gătim, să povestim, să evoluăm în micul nostru joc pe care mulţi îl numesc viaţă. În acele zile se nasc planurile pe termen lung, ne cântărim din ochi, facem noi schiţe de amenajare ale apartamentului, desfacem vinul primit în dar de la părinţi, ne întrebăm câţi copii ar încăpea în casă, niciodată nu cădem de acord câţi băieţi şi câte fete ne-am dori sau ce rasă de câine s-ar potrivi cel mai bine pe lângă ei.
Sunt cele mai frumoase amintiri pe care le avem împreună, deşi am văzut multe locuri splendide, deşi am întâlnit şi cunoscut atâţia oameni frumoşi. Şi fotografiile pe care le fac în aceste zile de excludere a restului lumii, în momentele în care existăm doar noi doi, au pentru mine o însemnătate aparte, nu au nimic în comun cu cele pe care le facem pe malul mării, la munte sau prin grădinile vechi prin care ne plimbăm. Nu sunt poze de vacanţă, aşa cum nici nu intenţionez să le arăt altcuiva pentru a fi supuse "criticii obiective". Sunt probabil puţinele poze în care involuntar am trecut dincolo de formă, de culori, de tăcerea pe care ţi-o oferă un clişeu, sunt imagini în care eu văd confortul dat de sinceritatea trăită în doi.
Fiindcă noi doi suntem publicul ţintă, fiindcă există experienţa intimă de dinainte şi de după declanşare, aceste poze sunt în viaţa noastră nişte mici repere în timp şi sper că ceea ce noi doi vedem în ele să se păstreze şi pentru copii noştri care vor trage de urechi fie uriaşul, frumosul şi impunătorul dog german arlechin, fie măruntul bichon alb care va lătra toată noaptea.
(Bogdan Meseşan, Paris, 2011)
***
Tot timpul visăm la subiecte care mai de care mai pompoase, ne plănuim călătorii spre locuri îndepărtate în speranţa că vom reuşi să tragem imagini monumentale, dar ignorăm lucrurile din jurul nostru, din perimetrul în care ne trăim banalitatea vieţii de zi cu zi. (Oare banalitatea poate fi un subiect?)
De fiecare dată când călătoresc am un obicei pe care îl urmez. Mă cazez în noul loc şi aştept să mă familiarizez cu noul spaţiu. Încerc să îmi stabilesc o zona de confort, un perimetru în care să pot funcţiona pe toată perioada şederii mele. Nu contează dacă este o cameră de hotel, de guesthouse, un apartament închiriat sau pur şi simplu locuinţa unui prieten. Am nevoie de timp să mă acomodez cu noul spaţiu şi cu lucrurile mărunte şi banale din el.
Aşa am ajuns să văd subiecte în obiectele din acest spaţiu, am început să le fotografiez şi să le dau importanţă. Înainte de a ieşi în lume, înainte de a găsi subiecte beton sau înainte de a trage imagini monumentale nu ştiu pe unde, încerc să nu ignor ce îmi spun lucrurile din jur. Un elefant de sârmă pe un perete gălbui, o budă sinistră şi claustrofobă dintr-un Etap, nişte măşti africane deasupra unui calorifer comunist, nişte uşi de cabină de duş, un crocodil gonflabil, o oglindă şi multe altele pot să îşi spună povestea.
Anul trecut am stat vreme de câteva luni la un guesthouse în Bruxelles. Din cauza unui sistem ineficient de rezervare, trebuia să schimb camera cam o dată la trei săptămâni. Proprietarii, un cuplu simpatic de bătrâni, au amenajat fiecare cameră după o anumită tematică. Am locuit într-o cameră amenajată în stil secolul al XIX-lea, într-alta amenajată în stil modern, iar cea mai mare parte a şederii mele acolo mi-am petrecut-o într-o cameră amenajată în stil african. Bătrânul a fost în tinereţile sale de multe ori în Africa şi iubea continentul. Era mândru de felul în care a amenajat camera. Peste tot erau măşti africane, bibelouri şi imagini cu lei, girafe şi elefanţi. Acolo am întâlnit acest cuplu de africani care se încălzesc la un calorifer în savana unui guesthouse belgian.
(Ciprian Orţan - Timişoara, mai 2011)