2. un pretext pentru anamneză, un prilej de reflecţie. o cădere pe gânduri din care răsare o întrebare recurentă: "oare ce oi fi având în cap atunci când am declanşat aici?"
3. re-întâlnire cu tine însuţi în alt spaţiu şi timp. distanţă şi apropiere. ieşire din sine. moarte clinică. timpul ca un aluat prea crescut, revărsat peste buza unui lighean mov, din plastic. incontrolabil, isteric şi personal. timpul care ţi s-a dat.
4. foarte rar şi foarte scurt, iluminări. revelaţii, perle mici, rătăcite în muntele de scoici în putrefacţie, amestecate cu alge uscate, roind de musculiţe vara, la mare. neagră neapărat.
Punctele de mai sus ar putea fi schiţa metaforică a unui posibil eseu serios pe tema arhivării imaginilor. Dar intenţia aici e mult mai simplă, şi anume de a-mi reconsidera un pic relaţia cu acest tomberon vizual în care am turnat de-a lungul vremii de-a valma fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii şi din neatenţie, o bucată din viaţa mea, aşa cum aduni într-un ziar coji de cartofi şi arunci odată cu ele şi cuţitul cu care i-ai curăţat.
Nu e vorba de toată viaţa mea, ci doar de o felie semnificativă. Fiindcă, începând de la prima fotografie care "mi-a ieşit", respectiv cea cu motanul Figaro în 1979 şi până la cea de ieri 9 octombrie 2013 din atelierul unui prieten pictor, au trecut destul de mulţi ani. Cu sincopele de rigoare când înotul, fotbalul, karatele, prietenii sau iubirea opacizau totul, aruncând în derizoriu şi uitare celelalte lucruri colaterale, inclusiv fotografia. Pe vremea motanului Figaro şi mult după aceea, am aruncat la gunoi absolut toate negativele, sau le-am făcut fumigene cu prietenii de pe stradă, fiindcă în mintea mea, rezultatul final al unei imagini fotografice era în poza mărită pe hârtie de nenea X, lucioasă şi cu zimţi, pe care o puteam ţine în mână şi arăta mai departe, nu în banda aceea de celuloid cu pete informe în care toate lucrurile stăteau de-a-ndoaselea şi unde albul era negru şi da-ul, ba. În continuare cred în forţa printului ca finalitate ideală a unei imagini fotografice.
Acum ţin negativele separat: cele alb-negru într-un dosar, cele color într-altul, cele 6x6 în altul şi cele dia în altul. Uneori mă chiorăsc la ele cu mirare şi lucrurile mi se par în continuare atât de de-a-ndoaselea într-însele, încât îmi revine periodic pofta de a le transforma în fumigene. Singura excepţie e privitul diapozitivelor, care este pentru mine forma cea mai minunată de a te uita la poze. În linişte, ţinând cu graţie cotul sprijinit pe tăblia mesei intru şi ies din lumi diferite intermediate de transparenţa ferestrei. E magic. Aş putea să fac asta toată ziua, dar nu am aşa de multe diapozitive. Am şi o lupă fotografică, iar cu ea pot vedea chiar detalii şi zgârieturi din lumile închise în acel dreptunghi prin care evadez.
Când am vreo idee precisă, trebuie să vând sau doar să găsesc o imagine şi am nevoie stringentă de ea la rezoluţie mare, mă trec năduşeli. Drumul până la găsit, scanat, curăţat şi transferat clişeul cu pricina mi se pare mai lung şi mai nebulos decât drumul lui Ulise către Itaca. Foarte rar, mă apucă un elan misterios de a-mi scana absolut toate negativele în speranţa descoperirii unor comori cu ocazia arhivării corecte, însă îmi revin repede, fiindcă mă cunosc prea bine. Mi se pare de-a dreptul distractiv să mă bănui de urme de genialitate ascunsă aidoma posibilelor urme de arahide pitite în aproape orice dulciuri din comerţ şi despre care suntem mereu avertizaţi în textele de pe ambalaje. Cunosc şi preţul ce trebuie plătit când te iei prea în serios. Nu cred că merită şi pace.
Un lucru e cert: altfel percep filmele, altfel imaginile digitale. Dacă primele au un soi de greutate, de autenticitate, aşa informe şi pe dos cum sunt ele, celelalte conţin ceva derizoriu, fragil şi alunecos, în ciuda sobrelor cutii negre de pe masa mea numite şi hdd-uri, în care pozele stau închise ca într-un hotel de insecte, fără portar la intrare şi recepţionist în hol. Cuvântul cheie backup ţi-l va repeta cu degetul ridicat la nivelul ochelarilor orice arhivist serios, fiindcă e cuvântul de ordine al zilelor noastre digitale, când hotelul de insecte se poate muta oriunde, chiar în nori. Aşa am auzit, că unii îşi ţin arhivele foto în nori. Ca metaforă, îmi place.
Dacă eu însumi mă voi muta într-o bună zi în nori, aş putea da acolo peste micul meu coş de gunoi vizualo-sentimental în care am investit foarte multe apăsări de index, gânduri luminoase şi bătăi de inimă de bună calitate. Dacă i-aş da coşului un şut, atunci toate pozele mele incoerente şi inconsistente formate din pixeli vii şi morţi s-ar risipi la loc pe pământ, de unde au venit. Dacă s-ar amesteca în cădere cu o ninsoare frumoasă, ar fi chiar un moment perfect.
(Voicu Bojan)
***
Vara este un anotimp ciudat. Debutează cu un declic subtil care încremeneşte tot în jurul tău, căldura face aerul irespirabil iar confortul de acasă este de negăsit. Sunt pierdut, o babă hâtră a aruncat asupra mea un blestem de dor de ducă. Aşa cum bidiviul lui Făt-Frumos se scutură pentru a prinde puteri noi, şi eu încerc re-conectarea la realitate, dar vraja este prea puternică şi basmul are final alternativ. Din acest punct desfăşurarea evenimentelor este previzibilă: un prieten atins de acelaşi blestem te sună la telefon, nu ai mai vorbit cu el de luni bune, dar fără multe vorbe se conturează un plan elaborat: "Mâine dimineaţă, cu noaptea-n cap, plecăm!".
Evadarea este inevitabilă, un soi de panică te energizează şi rămâi treaz toată noaptea dinaintea plecării. La 4:00 dimineaţă eşti în picioare, îndeşi într-un rucsac mic câteva tricouri, chiloţii de baie şi papucii albaştri. Nimic nu mai contează, maşina cu care pleci este de student sărac şi nu-i foarte clar dacă vei reuşi să ajungi la destinaţie fără peripeţii. Destinaţia este tot ce contează, fugi mâncând pământul, de parcă viaţa ta depinde de asta. Planificarea şi drumul sunt mai importante decât destinaţia! Vorbe goale. Totul păleşte subit când visezi cu ochii deschişi la plaja interminabilă, în nări ai doar aerul marin saturat de sare şi simţi cum nisipul îşi face loc subversiv printre degetele de la picioare. Drumul se derulează cu viteză dublă, ca într-o sală de cinema unde eşti doar tu şi operatorul care, toropit de atmosfera amiezii, apasă greşit butoanele aparatului de proiecţie. Doar ritmul alert al imaginilor proiectate în faţa ta face aşteptarea destinaţiei suportabilă.
De multe ori din discuţiile despre fotografie se extrag reguli, tendinţa este ca aceste reguli să formeze reţete. Am şi eu o reţetă. Brânză de burduf aprigă şi urdă delicată în cantităţi egale. Ceapă verde, ardei roşu şi-o legătură zdravănă de mărar. Hmmm, mirosul mărarului proaspăt tocat mărunt, uluitor. Un praf de chimen, amestecăm meticulos. Oare care să fie ingredientele unei fotografii bune?
Ei bine, nu există reţeta fotografiei memorabile. Există destinaţia, există marea, există refugiul în compania prietenilor cu acelaşi chef nebun de hamsii sărate la grătar şi o bere cu broboane strălucitoare. Mai avem final de poveste şi un pic de tristeţe, vrei să rămâi şi totuşi trebuie să te întorci acasă. Trebuie să urmăreşti fidel planul general chiar dacă el se desfăşoară într-un oraş mare cu locuinţe suprapuse şi betoane dogorinde. Lumea se întoarce cu susul în jos. O imagine uşor absurdă.
Nu cred în reţete aplicate strict care au ca rezultat fotografii perfecte. Cred în lucruri simple şi un aparat foto aproape cu care poţi captura atmosferă, momente, stări, idei, acum, pentru mai târziu. Într-o iarnă aspră va veni momentul să te hrăneşti cu poveştile şi fotografiile de peste vară. Dacă tresari şi recunoşti în arhivă situaţia absurdă de la final de vacanţă când nu voiai să te laşi dus acasă cu nici un chip, asta înseamnă că ai acolo o poză bună. Peste ani, vei regăsi fotografia şi o vei arăta prietenilor, celor din jurul tău sau de aiurea. Iar dacă imaginea reuşeşte să transmită o parte din emoţia originară înseamnă că avem premisele unei fotografii memorabile. Unele fotografii au nevoie de timp pentru a fi descoperite. Acest proces de distilare are loc în arhivă, este locul în care pozele se "odihnesc" pentru un timp. Apoi, pe nesimţite sau declanşate de cine ştie ce eveniment subtil, unele din ele ridică două degete pentru a fi băgate în seamă.
(Ionuţ Comşa)
***
Arhiva Fotografică mă loveşte şi face lumină în acelaşi timp
Arhiva Fotografică mă loveşte şi face lumină în acelaşi timp
Este o zi de luni şi, ca la toate începuturile de săptămână / lună / an, mă încearcă şi astăzi ambiţia să lucrez mai disciplinat. Ştiu pe de rost care sunt beneficiile muncii sistematice şi implicaţiile acesteia, printre care şi importanţa unei analize retrospective riguroase. Naşterea primului artist în Istoria Artei a fost dublată de cea a primului critic. Artistul nu este doar creatorul, ci şi criticul propriilor sale rezultate, lucru care confirmă parţial faptul că soluţionarea problemelor cuiva nu vine întotdeauna din exterior. Când Voicu mi-a propus să scriu un mic articol despre fotografie m-am entuziasmat copilăreşte. Dau textul gata până mâine!, mi-am zis. În aceeaşi zi mi-a transmis şi tema: Ce înseamnă Arhiva fotografică pentru tine? Atunci am oftat cât pentru o lună întreagă şi am întârziat atât de mult, încât mi-e jenă de fiecare dată când îmi amintesc. Textul de faţă vine ca o provocare la sinceritate, pe care uneori o confund cu spartul oalelor (ca o gospodină masochistă) în capul meu.
Pentru mine Arhiva foto funcţionează ca barometru sentimental, care oscilează nu doar în cantitate, ci şi în calitate. La fiecare privire retrospectivă prin arhiva mea mă identific cu toate momentele cheie din evoluţia mea de până acum. Încă de pe vremea când fotograful oficial în familia mea era unul dintre fraţii mai mari, mă jucam şi eu de-a arta. Îi furam conştiincioasă perspectivele din care pozele îi ieşeau "altfel" decât ce văzusem până atunci. Îi plagiam entuziasmul pozând zilnic pe drum spre şcoală şi-napoi. Îmi arhivam fotografiile la fel de minuţios ca el (Pe ani / luni / săptămâni / ziua exactă). Şi aşa, într-un exerciţiu de admiraţie exacerbat faţă de modelul pe care, oarecum involuntar, mi-l alesesem, mi s-a făcut lehamite să simt prezenţa fratelui meu în toate pozele mele de până atunci.
Când am început facultatea am continuat să-mi arhivez imaginile cu aceeaşi migală, însă, subiectul meu de explorare devenise nudul feminim, lucru care a însemnat ruptura de modelul pe care-l avusesem până atunci. Şi asta am pozat câţiva ani până când, aşa cum îmi confirmă arhiva mea, am intrat într-o depresie de vreo alţi doi. Acest lucru mi s-a întâmplat din pricina păcatului de a vrea să fac mai repede fotografiile pe care mi le doream. Numai printr-o minune am ieşit din depresie fără pastile, dar şi fără prea multe poze făcute. Doi ani de hârtie imaculată, cu pauze de luni întregi între directoarele foto.
În ultima vreme arhiva mea a început să arate mai puţin palid şi să umple, măcar cantitativ, golul care s-a format în ultimii ani. În plus, simt că odată cu depresia s-a şters şi obsesia mea faţă de nudul feminin, singurul subiect în care mă puteam regăsi. Arhiva fotografică mă loveşte şi face lumină în acelaşi timp. În imaginea pe care am pregătit-o zilele trecute pentru acest text l-am portretizat pe Max, un prieten talentat şi modest.
(Gloria Luca)
***
Cu toţii am avut sau visăm la podul din casa bunicii, locul acela prăfuit, plin de nimicuri dar uneori cu lucruri valoroase. De multe ori timpul este cel care dă valoare acestor lucruri. Intri într-o încăpere care miroase a naftalină şi a lemn masiv vechi şi te apuci de deschis cutii, cutiuţe, sertare, ştergi praful de pe cărţi sau de pe sticle, de pe fotografii sau haine uitate; indiferent de ce găseşti sau nu, ieşi de acolo ceva mai bogat, mai împlinit.
Aşa descriu eu, într-o imagine, arhiva fotografică. O legătură foarte puternică şi personală pentru că dincolo de compoziţie, de fotografii bune sau greşeli care au costat clipa surprinsă în fotografie, dincolo de lumina bună, de sub sau supraexpuneri, se află sentimente, momente care te leagă de acea fotografie.
Mai mult de atât, arhiva fotografică, arhiva mea, nu este doar casa bunicii, locul acela plin de lucruri ce aşteaptă să fie descoperite, este propria mea casă, singura care stă mărturie şi asistă la schimbările prin care trec.
Pot subestima sau supraestima o fotografie de la o oră la alta, de la o zi la alta sau de la un an la altul. Când îmi revăd o fotografie, prima reacţie e legată de experienţa momentului, drumul până acolo, clipa respectivă, dacă eram cu cineva, dacă era frumos, rece sau cald, zi sau noapte, toate simţurile îmi sunt stimulate iar până ajung la latura tehnică, obiectivă, trec printr-o mulţime de stări emoţionale, pozitive sau negative, care pot altera ochiul şi felul de a privi imaginea. O fotografie peste care trec ca şi cum aş răsfoi ziarul gratuit de la metrou este cel mai usturător lucru, deşi sunt conştient că nu poate exista doar material de cea mai bună calitate cu atât mai mult cu cât, o fotografie care îţi vorbea acum 3 ani, azi s-ar putea să zacă mută, fără replică, îngheţată în timp.
Arhiva nu e doar locul în care am aşezate toate faptele şi momentele, ea nu trebuie să îmi ofere doar liniştea că am un loc unde mi-am depozitat momente esenţiale, e mult mai mult de atât, ea trebuie să fie un manual sau un ghid despre: Aşa da, aşa nu! chiar dacă despărţirea sau detaşarea de latura subiectivă este aproape imposibilă.
Ansel Adams spunea că diferenţa dintre un fotograf bun şi unul mai puţin bun o face numărul de fotografii arătate, astfel, selecţia dintr-o arhivă poate fi cel mai important pas. Pentru mine este cel mai important pas iar cine reuşeşte să balanseze cel mai bine cele două laturi, cea obiectivă şi cea subiectivă, are doar de câştigat. Mai ales în ziua de azi când poţi trage un număr impresionant de fotografii, selecţia este mai importantă ca oricând.
Lupta se duce între ce îţi place ţie, ce vrei să spui şi ce o să înţeleagă alţii din ceea ce vrei să spui prin fotografiile tale. Arhiva mea fotografică este suma a tot ceea ce sunt eu, cum o transmit mai departe, cum o fac înţeleasă în faţa privitorului, cum decid ce vreau să transmit, cum înţeleg ceilalţi ce am transmis este în parte hazard, în parte talentul de a te face înţeles.
Arhiva mea este un lung discurs cu părţi plictisitoare şi unele care te atrag, are propria-i viaţă, propriile-i etape. Apar momente, dispar altele, apar oameni, peisaje, contexte, unghiuri diferite, culori diferite, unele se duc în adânc, stau acolo până ce sunt redescoperite, altele, sunt mereu vii. Este perechea mea de plămâni, fără care nu aş putea respira.
Mi-am dovedit mie însumi acest lucru încercând şi eşuând cu brio într-un mic experiment. Ce ar fi fotografia fără fotografii? Cum ar fi dacă vreme de o săptămână, tot ce aş fotografia, aş şterge? Sună banal iar probabil multă lume nici nu îşi pune această problemă pentru că, e evident, tot ce fotografiezi, salvezi, tot ce developezi, păstrezi, iar să arunci momente, experienţe la coşul de gunoi, e de neconceput. Mi-a fost imposibil să şterg fotografii, cu excepţia celor care nu-mi spuneau nimic pentru că aici vorbim doar de cele care ne leagă. Arhiva mea este aparatul meu respirator pentru că fotografie fără arhivă fotografică, nu se poate.
(Octavian Todiruţ)