Fotografia, săraca, are o problemă - porneşte la drum mereu cu produsul finit, cu ceva terminat, cumva mort şi îngropat înainte de vreme, de fapt, înainte chiar de a o vedea şi altcineva în afara celui care a declanşat. Porneşte cu ceva devenit deja istorie. Altfel spus, vine spre noi de parcă pleacă. Fotografia propune un joc al disimulării, e cea mai perfidă aparenţă cu putinţă. Îţi spune cu seninătate un seducător 'iată!' şi te lasă să crezi că ai ajuns la capătul drumului. În fapt, seamănă cu maneaua aceea care zice "Te iubesc, dar nu pe tine". Dar drumul abia atunci începe şi continuă oarecum în sens invers. Este un fel de mers cu spatele, în timp, spre o idee şi implicit spre emoţia care s-a activat în momentul definitiv al declanşării. Ca privitor, trebuie să faci un soi de anamneză, o incursiune în mintea celui ce şi-a ales la un moment dat să propună vederii ceva ce i s-a părut demn de a fi imortalizat.
Şi ajungând acolo, în acest mers al racului, îţi dai seama că ai de multe ori de-a face nu atât cu lucruri concrete, cât cu himere, iluzii, fandacsii. Că de fapt, imaginile nu arată defel ceea ce se vede, ci sunt nu simple documente, ci ficţiuni care se nasc în capul cuiva. Şi acel cineva exprimă în imagini o formă de închipuire pe care nu a reuşit să o pună în cuvinte, în scris. Imaginaţie. Plăsmuire. O chestie fabricată din forme, culoare, asocieri iraţionale, compoziţii savante. Dar marea păcăleală a fotografiei care ficţionalizează constă în faptul că aceasta nu arată deloc extraterestru, ci tocmai foarte pământean. Ficţiunea operează cu elemente comune, cât se poate de desprinse din real. E ca şi cum un marţian ar pica din cer perfect deghizat într-un om al străzii, într-un cerşetor. L-ar crede oare cineva pe cuvântul lui de marţian?
Fotografia este de multe ori departe de a fi un document şi acest lucru ar trebui să ne dea mai mult de gândit. Sare cu obrăznicie pârleazul şi devine pură ficţiune. Ca s-o spunem pe şleau, adeseori fotografia ne minte în faţă. Arată pur şi simplu altceva decât ce se vede. În fotografia de călătorie toţi par fericiţi cu monumentele în spate deşi e cald, le e sete şi îi scapă pipi. În cea de modă cearcănele şi celulitele dispar ca prin farmec (în Photoshop), dar nu şi în realitate, în cea de reportaj doar imaginile perturbatoare, dramatice îşi pot revendica prima pagină, iar în cea de studio lumina controlată cu precizie trebuie să cadă numai şi numai într-un anume fel cu scopul de a crea doar un anume efect în privitor etc. Hazardul e controlat, e vorba de o minciună cu premeditare, care se naşte în mintea fotografului fie înainte de a declanşa, fie în timpul procesului de editare şi selecţie.
Şi ca în orice poveste de seară, astfel de imagini ne leagănă şi ne adorm ca pe nişte prunci. Zilnic, tot aşa până la sfârşitul lumii. Şi nici măcar nu mai contează dacă ştim sau nu sfârşitul poveştii.
(Voicu Bojan)
***
Ciobănescul de Machu Picchu şi fotografia cu rochie Versace
Trebuie să vorbesc despre ficţiuni, prin urmare. E bine, pentru că n-am nimic împotriva lor! Dimpotrivă. Dacă la zece ani mă scârbea tot ce ţinea de minciuni, acum nu mă deranjează, atâta timp cât au haz. Tot pe atunci credeam că Zidul Berlinului e ceva inventat într-o carte - că doar n-are cum să existe în mijlocul unui oraş şi cum adică să n-aibă voie oamenii să se ducă pe partea cealaltă. Acum e invers - cred fără să clipesc orice oribilitate mi s-ar spune, pentru că ştiu sigur că lucrurile rele se întâmplă pur si simplu! Legat de minciunile frumoase (prefer să le numesc aşa, şi nu ficţiuni). În clipa asta aş vrea să intre cineva în birou şi să mă convingă că de fapt nu trăiesc în lumea pe care o ştiu pe pielea mea sau de la ştiri, ci într-o pădure de mesteceni, izolată, unde doar prietenii mei ar putea ajunge.
Presupun că am multe fotografii mincinoase. Aşa mi-a spus cineva, dezamăgit. Le văzuse întâi pe internet. Îi plăcuseră. Apoi a venit în Braşov, unde s-a simţit trădat. Mi-a făcut morală, imputându-mi că mint privitorii, pentru că în realitate străzile sunt mai puţin frumoase decât în pozele cu gogoloaie de soare. Altcineva, un om bun, dimpotrivă - e de părere că oamenii pozaţi de mine sunt mult mai frumoşi în realitate şi se minunează cum de îi "urâţesc". Aş fi putut să le spun la amândoi că de fapt n-am minţit pe nimeni, fotografiile arată aşa cum mă simţeam în anumite momente.
O vreme l-am plimbat de colo-colo pe Osmo, un pui de maidanez sadea, încercând să-l învăţ bunele maniere. N-am vrut să se facă de râs în faţa celor care l-au adoptat. Avea mare lipici la trecători. Îl mângâiau. N-aveau de ales, pentru că le sărea pe picioare, cu bune intenţii, mai ales când se uitau pe sus sau aveau obiecte casante în mâini, cum ar fi ouă sau sticle de bere. Nimeni nu l-a înjurat. De fapt a existat un singur trecător care a zis ceva de mama lui Osmo şi de Paştele lui, încercând să se ţină cu o mână de genunchiul stâng (se lovise) şi cu cealaltă să-şi strângă de pe asfalt nişte foi xeroxate cu multe cifre din care n-am înţeles nimic. Unii îl pupau apăsat şi îi şopteau chestii la ureche (nu ştiu ce), însă apoi mă întrebau din ce rasă e. Fiind obosită să văd mutre dezamăgite, le-am spus că este Ciobănesc de Machu Picchu. Toţi m-au crezut. Afişau zâmbete fericite, aşa că să nu-mi spuneţi mie că minciunile sunt malefice...
Nu-mi plac, în schimb, minciunile preţioase - de genul: fotografii superbe cu şuruburi care se numesc Regăsirea Sinelui sau Hieroglife. Dacă poza cu şurub e perfectă ca un poem, aşa, în sine, nu văd de ce să-i spui privitorului că de fapt nu vede un obiect util, ci o noţiune abstractă şi că eventual ar trebui să simtă un fior metafizic uitându-se la piuliţe. Ce să mai spun de o imagine cu şurubelniţe numită, să zicem, Monologuri interioare. Dacă aş fi şurubelniţă, m-aş ruşina de un asemenea titlu. La ridichi parcă aş mai înţelege. Am cunoscut o doamnă care vorbea cu ficusul din ghiveci, se jura că-i răspunde, şi nu băga legumele în supă până nu-şi cerea iertare de ele. Dacă aş vedea o poză numită Melancolie - cioban cu o gulie în treimea de aur, la ceas de seară - m-aş întreba ce anume şi în ce cantitate a băut fotograful.
Ultima poză mincinoasă pe care am făcut-o n-are multe în comun cu mine. De fapt detest imaginile de genul ăsta - cu pânze vaporoase care plutesc artistic peste câmpuri de maci ori de rapiţă, cu fete care par nespus de emoţionate alergând pe treptele Operei cu trene kilometrice după ele, o sticlă de parfum în mână şi tocuri în picioare. Să fim înţeleşi, n-am nimic împotriva rapiţei! Dacă la 6 dimineaţă m-ar întreba cineva despre rapiţă, în bucătărie, în timp ce fierb apa pentru cafea, aş avea numai cuvinte de laudă despre ea, dar nu în pozele cu pricina. Totuşi, mi-am dorit să fac o fotografie de modă spectaculoasă, cu o ţinută extravagantă care să pară cel puţin de Versace, Valentino, Prada şi aşa mai departe. De ce? Habar nu am. Poate tocmai pentru că este ceva străin de mine - şi după logica asta mâine m-aş putea apuca de făcut cataloage pentru o fabrică de tancuri sau aş începe să studiez chimia organică. Ţinuta "extravagantă" am improvizat-o din perdeaua de la bucătărie şi alta culeasă dintr-un teanc de vechituri. Floarea albă ca o varză stătea de mai mult timp, prăfoasă, după un dulap. Modelul a fost mai mult decât amabil şi mi-a pozat pe un deal unde mereu bate vântul - erau în jur de 5 - maxim 6 grade. În alt cadru i-am pus pe cap un mileu croşetat, cumpărat de la ţigani - mi se părea că arată teribil, ce n-a văzut Parisul (de fapt ştiu sigur că pariziencele nu se plimbă pe malul Senei cu mileuri pe frunte, aş îndrăzni să spun că nici în alte ţări n-au astfel de apucături). Pozele strălucitoare din reviste se fac, de obicei, cu echipe de stilişti, asistenţi, oameni cu reflectoare, cabluri şi cafea fierbinte. Pe deal, în afară de mine şi model mai era doar un necunoscut, care apăruse la un moment dat într-un tufiş, de unde se holba (nu vreau să mă întreb ce mai făcea acolo). Ca să închei - imaginea (care nu-mi displace) nu arată a fotografie gen glamour pentru că îi lipseşte ceva. Adică pare şi nu e! Se simte "minciuna".
(Alina Andrei)
***
Într-o seară de mai, acum cîţiva ani, sorbeam cîteva beri cu doi amici: unul polonez, altul germano-brazilian. Cîrciuma era oarecum celebră datorita celor doua mii de soiuri de bere de pe lista groasă ca un ceaslov. Adresa, surîzătoare şi ea: Impasse de la fidélité, 4a, Bruxelles. Amicii mei, doi liniştiţi: Jacek, un băiat din Gdansk, mereu cu gîndurile departe către fiica sa de un an şi Marcos, mare iubitor al femeii, indiferent de vîrsta sau înfăţişare.
Am privit îndelung împreuna oamenii ce treceau prin fundătura aceea îngusta. Marcos, încălzit, gata sa ciupească chiar şi bunicuţele împingătoare de cărucioare, Jacek, meditativ, surîzînd continuu pe deasupra halbei. Funcţionare europene fumau tihnite în picioare, sprijinind zidurile jilave. La masa alăturata un trio straniu: un uncheş cu doi nepoţi? Patronul şi doi tineri angajaţi, recompensaţi cu o bere? Alături de ei, fete străduindu-se să se distreze şi, între toţi aceştia, un cuplu frumos, rîzînd, discutînd animat, radiind parcă fericirea. Am declanşat de cîteva ori, fermecat de tot ansamblul...
Cu zece ani înainte am făcut un control oftalmologic de rutină. Doctoriţa, o portugheză drăguţă cu pereţii înţesaţi de diplome m-a examinat şi mi-a spus, oarecum preocupată că ochii mei îmbătrînesc mult mai repede decît normal. Ca toţi bărbaţii, ipohondru, m-am îngrijorat cumplit şi am decis ca trebuie sa fotografiez cit mai mult. Probabil pentru a alcătui un fel de jurnal vizual. Care să-mi poată fi citit, evocat, după...
Cred că acesta este principalul motiv care mă face să fotografiez. Încerc sa îngheţ, să conserv "realitatea mea". Ceea ce fotografiez nu are vreo legătura cu adevărul.
Între fotografie şi realitate exista un cuplaj foarte vag. O oarecare excepţie ar face pozele pentru evidenta populaţiei, cele de medicină legală, cele din sfera dermatologiei sau poate a zoologiei, imagini cu un scop utilitar precis.
Fotografia minte prin omisiune, ea nu oferă indicii despre ce s-a întîmplat înainte sau după momentul declanşării. Dar asta îmi pare că e foarte bine, discreţia îşi păstrează chiar şi astăzi farmecul ei. Spre liniştea prietenilor mei Jacek şi Marcos.
(Horia Tudor)
***
De câte ori am fost rugată să ataşez text unei imagini, m-am blocat. Întotdeauna am considerat că imaginile, doar ele pot spune ceva despre mine, ceva ce eu n-aş fi putut exprima în cuvinte. Totuşi, azi vreau să spun povestea din spatele fotografiei suave şi pistruiate.
Ea este Andreea. Era însărcinată în opt luni atunci când am fotografiat-o. Adică într-o iarnă cu muuultă zăpadă. Se întunecase când am plecat de la studio, am mers prin nămeţi şi am băut un ceai cald în Cărtureşti. Tot acolo am căutat modele de albume pentru copii - vroia să le facă singură. Singură făcuse multe lucruri: ghivece pictate, invitaţiile pentru nuntă, iar acum vroia să facă singură "Cartea bebeluşului". Îşi înregistra ideile sau descria ceea ce vedea şoptind într-un reportofon. Eu eram puţin amuzată de conştiinciozitatea ei.
Am întrebat-o dacă îmi permite să fotografiez naşterea bebeluşului. Îmi plăcea foarte mult ideea, mizam pe prietenia noastră şi, trebuie să recunosc, visam la ziua când un astfel de reportaj mă va face remarcată. Surprinzător, ea a spus "nu". Mi-a explicat că nu vrea pe nimeni alături (eu, tatăl copilului), fiindca nu vroia ca scena aceea - pe care o găsea total neatrăgătoare - să rămână în amintirea cuiva. În sinea mea am certat-o. Am certat-o mult. Andreea a murit o lună mai târziu, în timp ce năştea o fetiţă sănătoasă. Întotdeauna m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă răspunsul ei la rugămintea mea ar fi fost "da". M-am întrebat dacă mi-aş fi revenit vreodată şi mă întreb dacă mi-am revenit deja.
(Miri Bratu)
