Pe de altă parte, după cum interesant sugerează Walter Benjamin, imaginea fotografică îşi are originea în piatra funerară. Imaginile fotografice se construiesc pe o absenţă, devin semne ale cadavrelor, semnături ale unui trecut veşnic prezent. De aici s-a născut poate şi fascinaţia pentru dezastru şi morbid în cultura vizuală modernă. Fotografia se instaurează astfel pe un dublu fundament, ce implică realitatea văzută deopotrivă ca o emanaţie şi ca o absenţă. E interesant acest joc. Cu alte cuvinte, ţii în mână o poză îngălbenită pe un suport de carton, să zicem un portret de studio cumpărat dintr-un magazin de vechituri şi se întâmplă simultan două lucruri: pe de-o parte realul emană din porii hârtiei, vine spre tine, te învăluie, cu toate referinţele sociale, culturale ale epocii respective, referinţe pe care reconstruieşti din decor, îmbrăcăminte, postură şi, pe de altă parte, acelaşi real se efasează, se îndepărtează, devenind o absenţă. Realizezi că ţii în mână imaginea nespus de vie a cuiva care este de mult mort şi îngropat - pe acest paradox încearcă fotografia să-şi facă loc în lume, să-şi definească identitatea. Şi ne fascinează tocmai pentru că de cele mai multe ori reuşeşte, îi iese.
"Uite, ăsta e bunicul meu când s-a întors de pe front". Banal, neinteresant aparent. Un moş suspect de slab, privind fix, dar demn, văzut printr-un ochi de sticlă al unui aparat dintr-un studio oarecare de fotografie din Clujul vechi. Şi deodată, dincolo de bucata de hârtie sunt transpus în timpul războiului, fac apel la memoria mea cultural-vizuală şi văd clar cum se ridică ceaţa într-o dimineaţă geroasă de pe oraşul Stalingrad şi mai văd fumurile caselor şi batalioanele nesfârşite de români cu cuşmele lor dacice, de oaie, ca în fotografia aceea incredibilă a lui Dimitri Baltermans. Văd frontul hibernal şi aud cum şuieră şrapnelele deasupra tranşeului în care stau ghemuit şi apoi, din această stare precară, mi se năzare înaintea ochilor o nouă fotografie cu soldaţii cu mantiile lor lungi şi baionetele la armă sărind pe deasupra capului meu. Cam despre asta cred că este fotografia.
Îmi place David Hurn. Era un puştan care habar n-avea încotro s-o apuce în viaţă când a făcut autostopul de la Londra până în Budapesta ca să fotografieze Revoluţia din '56. Ulterior a fost primit în Magnum, poate cea mai interesantă agenţie foto care a existat vreodată. Principiul fondatorilor ei era simplu: nu existăm pentru a împlini o nevoie a pieţei, ci pentru a crea această nevoie, pentru a construi imagini de valoare ce se vor valida în timp. David Hurn a aplicat cu succes acest principiu, a scris, a fondat o importantă şcoală de fotografie în Wales, unde trăieşte şi acum. Prin intermediul cuvintelor şi imaginilor lui am învăţat o sumedenie de lucruri, dar poate cel mai important este cel legat de primatul Subiectului. Tocmai acest CE fotografic care mă obsedează.
Principiul numărul unu al lui David Hurn este: 1. Selecţia unui Subiect care produce o vibraţie în privitor, la nivelul minţii şi emoţiei. Problema lui CE este azi parazitată de CUM-ul şi mai ales de CU CE-ul fotografic. Obsesia majorităţii fotografilor de azi, fie ei amatori sau profesionişti, se rezumă la tehnicisme şi scule. În goana după perfecţiunea detaliului realizat cu cel mai bun obiectiv de pe piaţă se pierde tocmai sensul fotografiei, care înseamnă un CE, înseamnă a opera un decupaj semnificativ, a tăia o felie zemoasă din rotunjimea de pepene a lumii. Ceva ce parcă nici n-ar fi existat vreodată dacă nu l-am fi văzut şi arătat noi mai departe. A vedea - a decupa - a arăta. Triunghiul care închide înlăuntrul său subiectul şi odată cu el toată fotografia.
Pictorii, poeţii, romancierii pot crea lucruri din nimic, pot crea lumi care nu există. Sculptorii pot extrage o frumoasă Venus dintr-un ditamai blocul inform de marmură. Fotografii nu. Ei lucrează mereu doar cu materialul clientului, cu ceva prestabilit, previzualizat. Se uită, văd, fac clic şi gata, transformă în istorie tot ce ating, pentru că brusc, prezentul dispare pentru a face loc trecutului. Mizează pe un efort minim cu efect maxim. Credem că Hiroshima a avut loc pentru că avem în memorie imaginea aceea ireală a ciupercii atomice. Credem că Holocaustul a avut loc pentru că avem fotografii-mărturii cu munţi de cadavre contorsionate. Cu alte cuvinte, "nu poţi spune că ai văzut cu adevărat ceva până nu arăţi o fotografie cu acel lucru" afirma Emile Zola. Azi fotografia devine obraznică, are pretenţia de a valida totul prin vedere, cam aşa cum Apostolul Toma ţinea morţiş să valideze misterul Învierii vârând degetul în coasta lui Hristos, ca în acea fabuloasă pictură a lui Caravaggio.
Capacitatea fotografiei de a elimina nesemnificativul din jur şi de a se concentra asupra subiectului închis de către autor în cuşca unui cadru este cea care o face puternică. Imediatul se transformă în mod miraculos în ceva contemplabil, în ceva care merită luat în seamă. Prozaicul se metamorfozează în estetic - datorită câtorva lucruri simple, ce nu ţin nici de brandul aparatului, nici de lungimea teleobiectivului şi nici de cifra megapixelilor: compoziţia reuşită, emoţia transmisă în actul declanşării, alegerea clipei ideale şi îngheţarea ei, dar mai ales, alegerea unui Subiect bun.
"A găsi un subiect bun e o artă în sine", mai spunea David Hurn. A găsi un subiect care ţi se potriveşte poate însemna declicul primordial menit să te arunce pentru totdeauna, fără putinţa de întoarcere, în braţele fotografiei.
(Voicu Bojan)
***
Butonul de produs amintiri, sau cum am dat pe cineva afară dintr-o poză
Am găsit o rolă de film în dulapul din bucătărie. L-am găsit lângă o carte de bucate, şi era acoperit de un strat de zahăr pudră. Şi l-am scanat, pentru că aveam eu nişte bănuieli.
Şi e bine să bănuieşti.
Deşi gândeam asta de mai demult, în '97 am simţit că nu mai pot. Era clar. Timpul trece pe lângă noi, şi dacă nu facem naibii ceva, gagiu' ăsta n-o să stea după noi. Aveam 10 ani şi simţeam că dacă n-o să fac nişte poze mamei şi fetelor de la bloc, amintirile mele o să fie neclare, şi cu timpul, o să mă întreb dacă lucrurile chiar aşa erau, sau mi le imaginez eu. I-am convins pe ai mei să-mi dea unul din aparatele lor (ceva aproape de-un smena). Mi-am plasat părinţii şi bunicii în curte, lângă un butoi, am încadrat, şi-am dat drumul butonului de produs amintiri. Am pozat apoi copaci si ziduri de cărămidă - îmi plăcea mie textura şi gândeam că şi ele trebuie imortalizate, în caz că se schimbă trendul la case şi flora locală (şi azi pozez cam acelaşi lucru, sunt statornică, nu?)
Cel mai bine m-am simţit când mi-am adunat prietenele în faţa blocului şi le-am spus că asta o să fie o poză, şi că o să vină o zi când va fi foarte importantă. Am râs şi le-am aranjat în cadru. Pe fetiţa mică ce ne însoţea, am trimis-o "afară" din cadru. Îmi spărsese capul cu un bolovan, şi eram foarte sigură că pe ea n-o vreau în amintirile mele. A făcut şapte paşi către dreapta, a ieşit din cadru şi ne-a privit de "afară". Eu am apăsat iar butonul de produs amintiri, şi nu m-am gândit niciodată că aparatul a văzut mai mult şi mai larg decât mine. Şi că 13 ani mai târziu, o să mă ruşinez şi o să mă amuz despre cum am dat pe cineva afară dintr-o poză.
(Cristina Groşan)
***
Despre mediul fotografic ca subiect
Tentaţia fotografică e tentaţia unui teritoriu încă puţin explorat. O teorie amplă a fotografiei nu s-a scris încă, iar cele mai importante idei despre fotografie le aparţin celor care o fac. La apariţia ei, mulţi artişti şi critici credeau că celelalte medii artistice vor dispărea, dar mediul ei particular era totuşi diferit. Bresson spunea că atunci când fotografiezi un portret, de pildă, liniştea interioară aparţine subiectului. Spre deosebire de desen, unde această linişte trebuie să aparţină artistului. Fotografia ca mediu schimbă radical unghiul de vedere. Vectorul vine dinspre subiect spre fotograf.
În fiecare etapă de înţelegere a fotografiei, mediul ei esenţial îmi scăpa. Reuşeam să desluşesc doar mediul ei particular şi anume selecţia. Dar aceasta nu defineşte decât o limită tehnică a unui mediu mult mai vast. Când fotografia depăşeşte cadrul sau formal, documentar, mediul ei devine mediul oricărei arte şi anume conştiinţa.
(Răzvan Anton)
***
Maestrul zen împreună cu o mână de discipoli mergeau pe un drum prăfuit. La un moment dat dau peste un bolovan destul de comun în mijlocul drumului. Primul discipol scoate aparatul, caută unghiul ideal, măsoară lumina incidentă, setează expunerea perfectă şi declanşează mulţumit. Al doilea, observă un melc care trecea în viteză prin apropierea bolovanului, încadrează bolovanul şi melcul, trage mai multe rafale la 10fps. Maestrul, ridică aparatul la ochi şi declanşează o singură dată cu acea siguranţă pe care numai anii de experienţă ţi-o pot da. Înapoi la templu când îşi descarcă pozele pe laptop, discipolii descoperă ca au făcut poze cu un bolovan în timp ce în poza maestrului pare să fie însăşi piatra filosofală.
Mai multă vreme m-a bântuit mitul asta, că unii scot poze bune din piatră seacă şi m-a lăsat într-un soi de blocaj fără perspective. Cred că subiectul şi căutarea subiectului fac în aşa fel încât fotografia să nu fie un simplu meşteşug, chiar şi cu pretenţii de artă, să nu se rezume doar la aranjarea unor elemente într-un cadru, la potrivirea unor numere şi a unor culori. Subiectul ne eliberează, ne pune probleme şi ne dă posibilitatea ca, la rândul nostru, să propunem probleme privitorului.
Mai departe, prin munca la un proiect, care nu este altceva decât aprofundarea subiectului, ţi se oferă o altă şansă fantastică: poţi confisca un subiect. Chestia e foarte tare dacă o faci bine (a se vedea şi pasajul despre "crucile lui Vasile" din episodul 2), în caz contrar însă, rişti să-ţi atragi nemulţumirile colegilor de breaslă care vor şuşoti pe la beri despre cum ar fi făcut ei subiectul ăla.
Cum n-am o educaţie în domeniul esteticii, posibilitatea acesta de problematizare îmi face fotografia mai accesibilă, o aduce undeva mai aproape de posibilităţile mele de exprimare. Când trăgeam cadre pe la concerte de jazz şi apusuri prin munţii patriei, fotografia îmi părea o cameră înghesuită şi neaerisită, dar lucrând la proiecte, împingând zeci de maşini Dacia la marginea oraşului sau fugărit fiind de câini la două noaptea prin grădinile de lângă blocuri, lumea s-a mai deschis niţel, nu mai e doar o grădină cu bolovani, fie ea şi zen.
(Ciprian Ciocan)
