Episodul 2 - Răţuşca cea urâtă

În contextul unei excesivităţi vizuale de neimaginat în urmă cu doar zece ani, precum şi în contextul discursurilor fără sfârşit despre tehnica fotografică, câţiva oameni din grupul 7 Zile (şi nu numai) încep sa-şi pună întrebări de bun simţ cu privire la sensul fotografiei azi. Fiecare mic text e argumentat cu o imagine fotografică, totul e foarte personal şi nu are pretenţia de a converti pe nimeni sau de a de a da lecţii cuiva. Vă prezentam aici primele trei episoade ale acestei aventuri. În urma celor douăsprezece pe care ni le-am propus poate vom avea o carte, sau poate nu. Părerile pro sau contra sunt mai mult decât binevenite pe adresa [email protected].

 
Două lucruri doar se pot spune despre acest personaj care, uneori, îi face copiii mai sensibili să lăcrimeze - 1. că pe răţuşca cea urâta n-o iubeşte nimeni pentru că 'iese din rând' şi nu seamănă cu celelalte răţuşte, deci este urâtă şi 2. că tocmai urâţenia este cea care conţine în subsidiar promisiunea recunoaşterii ei ca fiind de fapt o graţioasă lebădă. Asta e şi speranţa mea secretă cu fotografiile care îmi plac nespus doar mie, fără să ştiu prea bine de ce, şi pe care le arăt în dreapta şi-n stânga, doar-doar voi citi într-o zi pe chipul cuiva amestecul acela de vagă invidie bine învelită într-un entuziasm potolit care să ducă la recunoaşterea 'lebedei' mele fotografice, 'urâtă' până atunci de toată lumea şi acum brusc metamorfozată în 'frumoasă'.

O întrebare mai serioasă stă în spatele acestui joc: în ce constă frumuseţea sau nefrumuseţea unei fotografii, într-o bruscă formă de îndrăgostire fără vreo explicaţie logică, sau în discursul inteligibil care se ascunde dincolo de ea? Avem de-a face cu un mecanism iraţional, sau cu unul raţional? Iubim imaginea aparent pură, sau iubim povestea înscrisă cu litere nevăzute pe dosul ei? Vorbim aici de 'obiectul' fotografie, neînsoţit şi neîngrădit de cuvintele, pe care le bănuim că parazitează orice imagine. Oare succesul unei fotografii fără titlu sau explicaţii auxiliare să depindă de descifrarea unui sens, mai precis acelaşi sens deţinut de fotograful-martor, care printr-o privire aidoma unei căutături interzise prin gaura cheii a furat lumii un dreptunghi oarecare? Cred că inteligibilul unei imagini fotografice se compune dintr-un discurs plus o stare, ori chiar dacă stratul conotativ se poate exfolia şi citi într-o măsură mai mare sau mai mică, starea de graţie în care s-a aflat cel care a privit mai întâi şi care vine acum să le arate şi celor care n-au fost acolo, rămâne tărâmul fermecat rezervat exclusiv celui ce l-a dezvirginat printr-o simplă privire. Putem dar vorbi de singurătatea adamică a celui ce vede ca şi cum ar vedea pentru întâia oară totul, asta mă rog, până în ziua când japonezii vor inventa aparatul digital care va transmite 'la pachet' o dată cu imaginea fotografică şi starea aceea de graţie, cele mai ascunse gânduri, adierea vântului, temperatura, umiditatea atmosferică etc.

Revenind pe pământ, ce ne facem aşadar cu fotografiile pe care le iubim cu încăpăţânare, dar care nu plac nimănui? Putem vorbi infinit despre o bucată de drum ca cea pe care v-o propun vederii ca despre un mic interval care conţine ADN-ul tuturor călătoriilor, al trecerilor şi petrecerilor de pe lumea asta. E într-un fel ocolul pământului luat la mişto. Nu se agaţă de nimic, nu începe şi nu se termină, nu promite nici o ţintă, e semiotică pură - semnificatul se lipeşte de semnificant ca marca de scrisoare fără să lase loc vreunui rest interpretabil. Seamănă întrucâtva cu palma aceea pe care am primit-o odată absolut din senin de la un tip când am coborât din troleu şi care m-a lăsat fără replică pentru că n-a fost însoţită de nici o explicaţie. Omul a coborât, m-a privit drept în ochi, mi-a dat o palmă sănătoasă, cu elan, de mi-a mutat falca, s-a întors şi a plecat fără vreun cuvinţel. Pe undeva sunt conştient că fotografia asta nu e frumoasă, lumina e plată, cerul nu are nimic de spus, zăpada nu e spectaculoasă şi exuberantă, ci subţire şi nesăţioasă ca o felie de pâine unsă cu un strat atât de subţire de unt încât trebuie să mesteci mult şi să te concentrezi foarte serios ca să-i ghiceşti gustul ocultat. Un asemenea drum nu promite mari aventuri, e prielnic doar unui străin - xenos, cel delocalizat care trece mereu, asemeni lui Iisus în drum spre Emaus. Şi împotriva tuturor argumentelor posibile, iubesc mult această fotografie care mă exprimă pentru că în taină ştiu că starea mea de graţie de atunci era într-un rar echilibru cu tot ceea ce se vedea prin vizorul aparatului, ca într-o împăcare spectaculoasă şi definitivă cu lumea. E vorba aici de un inexplicabil foarte personal care se preface progresiv în inefabil, în ceva uşor şi fără corp ca frumoasa din poveste, în ceva atât de rarefiat şi subţire, încât nici nu are rost să ne apucam să vorbim despre el.

(Voicu Bojan)
 

Tema asta cu răţuşca urâtă este interesantă mai mult din punct de vedere psihologic. Eu cel puţin atunci cînd fac o fotografie nu mă gîndesc că o fac pentru alţii. O fac pentru mine şi asta pentru că ceva m-a chemat, m-a atras să o fac. Ajuns în laborator este foarte posibil să fiu dezamăgit şi asta pentru că nu am fost în stare să materializez pe peliculă acea imagine care m-a făcut să tresar. Uneori, dimpotrivă, declanşez pur şi simplu fără să mă gândesc la nimic, iar când developez filmul am surprize foarte plăcute şi mă îndrăgostesc pe loc de câte o imagine. Asta este latura subiectivă a problemei. Succesul la public este şi el subiectiv. După părerea mea, dacă crezi cu adevărat în răţuşca cea urâtă şi faci poze doar în spiritul ei, ajungi să o promovezi şi cu timpul o să placă şi publicului. O altă variantă este acea în care se întâmplă ca răţuşca urâtă să nu te reprezinte cu adevărat, să fie o pistă falsă de care te laşi sedus fără să o stăpâneşti, să fie doar o întâmplare şi nu o emanaţie a interiorului tău. Atunci, publicul nu te va ierta pentru că această imagine nu reprezintă imaginea pe care şi-a format-o în timp despre tine. La secţiunea asta cu "Răţuşca cea urâtă" eu trimit o fotografie de care sunt îndrăgostit şi nu ştiu dacă mă reprezintă sau nu pentru că am făcut-o la plezneală şi am descoperit-o în laborator după ce am uitat complet de ea. Cu toate astea mie îmi place cel mai mult din toată seria pe care am făcut-o cu ocazia vizitei regelui Mihai şi a reginei Maria în Maramureş. Trebuie să menţionez că am consumat în acea perioadă cel puţin 20 de filme. Mac, mac...

(Silviu Gheţie)
 

Oare de ce există răţuşca cea urâtă? Dacă fotografia nu e un bun mijloc de transmitere a emoţiilor? Ce, sunete sau mirosuri transmite? Sau poate există răţuşca asta fiindcă nu suntem noi suficient de buni fotografi ca să-i inducem receptorului starea pe care am avut-o când am declanşat. Sau poate receptorul n-a trăit o experienţă asemănătoare şi nu simte nimic privind (exemplu: regele şi regina în maşina din fotografia lui Silviu, nu i-am văzut decât la televizor; contraexemplu: sărutul de sub umbrela din fotografia lui Paul, am trăit experienţa asta, îmi place fotografia). Ce, voi aţi stat trei zile cu Vichente la Lindenfeld, într-o casă în care intră vântul prin crăpături, aţi mâncat doar tocană de cartofi şi l-aţi privit bărbierindu-se?

(Cosmin Bumbuţ)
 

Sunt fotografii care - atunci când te afli faţă-n faţă cu ele - îţi trag un cap în gură, altele râd sau plâng, unele tac şi altele vorbesc, celelalte nu fac nimic şi e mai bine să le laşi în pace.

Delincventele din prima categorie, ce provin mai ales din Africa, dar şi din alte zone care stau prost cu departamentele de promovare a imaginii, te lasă cu mutra pocită şi cu o dorinţă imperioasă de "a face ceva", dorinţă pe care o uiţi însă repede.

Cele cu sufletul deschis plac la toată lumea, dar nu le poţi lua în serios şi le cauţi numai când eşti plictisit. Totuşi, calitatea lor de a transforma plictiseala în lenevie le-a transformat pe multe dintre ele în vedete de calendar şi în carte poştală.

O fotografie tace pentru că nu-ţi cunoaşte limba şi atunci nu poţi să-i faci nimic, sau pentru că e introvertita. Introvertitul are puţini prieteni şi dacă eşti unul dintre ei sau chiar singurul va trebui mereu să pledezi în faţa celorlalţi pentru el. Însă vei obţine în cel mai bun caz indiferenţa. Asta-i "răţuşca cea urâtă" şi principalul target al poveştii cu acelaşi nume.

Cu fotografiile care vorbesc se poate dezvolta o relaţie trainică numai dacă cei doi, aflaţi faţă-n faţă, îşi găsesc subiecte comune şi au puteri de pătrundere comparabile. Dintre acestea se recrutează aşa numitele photo icons care vorbesc clar despre ceea ce vorbeşte toată lumea la un moment dat.

(Alexandru Paul)
 

Nu ştiu alţii cum sunt, dar ştiu însă că Răţuşca cea urâtă poate fi numai o temă, un proiect şi nu o fotografie anume.

Când am pus, uşor reticent, prima oară pe masă (să tot fie vreo doi ani de atunci) primele mele fotografii cu troiţe, m-au întâmpinat mirări politicoase şi delicate ridicări indiferente din umeri. "Ce-o fi şi cu crucile astea!?! Nu spun nimic! Dar ce-o fi cu Vasile asta!?!"... Nu eram nici eu pe un teren prea sigur, nici fotografiile nu erau "cine-ştie-ce", dar sigur aveam un gând, aveam o intuiţie, mă măcina ceva difuz, ca un fel de ceaţă ... simţeam că în spatele acestor chipuri cu Fiul, unele comice, altele tragice, însă nici unul trist, se iţeşte chipul Lui, al omului simplu din Maramureşul Meu, Omul credincios, naiv, violent.

Astfel, "crucile lui Vasile" au ajuns să fie cunoscute şi re-cunoscute! Colegi mă consultă şi cer respectuos dreptul de a fotografia uneori şi ei subiectul (altfel ... monopol!?!... nu-i aşa?) dar mai ales mă sperie groaznic când eu sunt la volan şi ei urlă de pe bancheta din spate a maşinii: "Vasileeee!!!!! Uite o Cruce pe dreaptaaaaa..."

Sigur că sceptici au mai rămas ... şi vor mai fi ... dar între timp am şi eu entuziaştii mei ... pentru care "crucile lui Vasile" sunt deja repere sentimentale, entuziaşti care mă răsfaţă şi-mi organizează expoziţii ... Evident, în timp, amuşinând tot mai aproape subiectul, şi stilul şi abordarea carevasăzică mi s-au mai rafinat: "În faţa Troiţelor te simţi ca Peştele în apă ..."spune Pinxit (asta e porecla lui Oleg Tishkovets), frunzărind cîteva din ultimele imagini ... "Mda...", mormăi eu, ...frunzărind la fel printre cele vreo două sute de probe ... "Mda, Mda!" ... şi o tristeţe cu marginile rupte mă cuprinde, văzând cum "crucile lui Vasile" dispar lent , o dată cu sufletele celor care le-au zugrăvit.

Şi cum, din urmă, o minte frenetică le înlocuieşte cu Cristoşi de Plastic prinşi în Şuruburi...

(Vasile Dorolti)