Episodul 3 - Colorata mâine-i gata!

În contextul unei excesivităţi vizuale de neimaginat în urmă cu doar zece ani, precum şi în contextul discursurilor fără sfârşit despre tehnica fotografică, câţiva oameni din grupul 7 Zile (şi nu numai) încep sa-şi pună întrebări de bun simţ cu privire la sensul fotografiei azi. Fiecare mic text e argumentat cu o imagine fotografică, totul e foarte personal şi nu are pretenţia de a converti pe nimeni sau de a de a da lecţii cuiva. Vă prezentam aici primele trei episoade ale acestei aventuri. În urma celor douăsprezece pe care ni le-am propus poate vom avea o carte, sau poate nu. Părerile pro sau contra sunt mai mult decât binevenite pe adresa [email protected].


Cum bine ştim, principiul imitaţiei este stăpânul absolut al teoriei artelor din veacul al XVIII-lea. Să nu uităm că însuşi Leonardo da Vinci vorbea despre reflexul în oglindă alăturat ideii de perfecţiune a picturii atunci când spunea: "Când vei dori să vezi dacă pictura ta este întru totul conformă obiectului natural, ia o oglindă şi pune modelul viu să se reflecte bine în ea. Compară acest reflex cu lucrarea ta şi vezi dacă originalul este conform copiei. Fă picturi asemănătoare unor oglinzi". Sau cât de stranie ni se pare azi afirmaţia lui Lucas van Leyden care spunea despre tablourile lui van Eyck: "într-adevăr sunt nişte oglinzi, nu sunt picturi". Portretiştii se rafinează şi ei înainte de secolul al XIX-lea şi inventează fizionotrasorul, acel aparat care îngăduia proiectarea contururilor unei umbre pe hârtie şi apoi gravarea acestora pe metal, prefigurând astfel naşterea fotografiei. 'Imitatio' este principiul care prefigurează naşterea unei noi arte în 1826 când Niepce şi Daguerre întreprind independent cercetări în domeniul fixării imaginilor pe care le oferă natura. Nevoia narcisiacă a omului e în sfârşit împlinită, portretiştii sunt trimişi la plimbare de primul dagherotip apărut în 1837. Lumea nu mai avea să fie la fel de aici încolo, cu toată revolta unora ca Ingres sau Baudelaire care consideră invenţia ca o năpastă, o victorie a industrialului, un rău al secolului.

Oarece dreptate aveau dânşii pentru că aparenta platitudine a acestei copii în mic a realităţii avea să dea naştere unei crize a reprezentării, unei revolte născătoare de avangardă cu toate ingredientele sale: cubism, abstracţionism, fovism etc. Şi totuşi, acestei noi şi controversate arte care este fotografia, îi lipseşte culoarea. De la inventarea ei, toţi au fost obsedaţi de fotografia în culori şi, cu toate acestea, au trebuit să vină abia anii '30 pentru ca această 'doamnă' întru chipul şi asemănarea realităţii să-şi facă apariţia sub presiunea reclamei, a modei, a glamour-ului. În sfârşit, ceea ce este se şi poate arăta întocmai - un mimesis perfect al realităţii. Promisiunea salvării lumii de la amnezie nu mai este o utopie, ba chiar folosind mici trucuri, ceea ce ne înconjoară poate arăta chiar mai bine decât este de fapt, iar plenitudinea analogică depăşeşte graniţele strâmte ale unei pagini de revistă de modă, reuşind chiar să instaureze curente, să vândă idei, produse, să facă istorie. În fine, toţi oamenii obişnuiţi pot deveni fără prea mare efort, fotografi-depozitari ai unor universuri pur personale, iar succesul aparatelor de format mic şi al celor Polaroid (14 milioane de exemplare vândute în doar 20 de ani!) apărute cu puţin înainte de anii '50 generează aproape o isterie colectivă. Iată ce pledoarie entuziastă ne propune, cu o doză de naivitate caracteristică epocii, R. Gareis în cartea sa Fotografia în culori apărută în 1969: "Lumea este o imensă vitrină. Natura şi oamenii au grijă s-o înnoiască în fiecare zi. Ea cuprinde o inepuizabilă multitudine de vieţuitoare şi lucruri în mii de chipuri, forme şi culori... Dar cât de deprimantă ar fi viaţa noastră, cât de cenuşiu cotidianul, ce triste sărbătorile dacă n-ar exista culorile. Tânăra mamă nu şi-ar mai culca pruncul în aşternut roz sau bleu, ci într-unul cenuşiu; noul născut s-ar uita la ea cu nişte ochi cenuşii, noi toţi am săruta buze cenuşii... Culoare, bucurie, voioşie! Nu este numai o expresie verbală cu rezonanţă plăcută. Este una cu semnificaţie simbolică. Bucuria de viaţă şi bucuria de culoare merg mână în mână. Numai cel voios se găteşte - cel trist se cerneşte. Culorile sunt expresia sentimentului nostru vital".

Cu toate că din punct de vedere al percepţiei realităţii imaginile alb-negru sunt cu totul nerealiste, există un anumit dezgust afişat azi pentru fotografia în culori. Poate pentru că este aproape sinonimă cu amatorismul, pentru că ne aminteşte de poza de paşaport, pentru că ne aminteşte de pozarii de plajă, pentru că are aroganţa de-a se vrea cu orice preţ o oglindă fidelă a realităţii? Poate pentru că am aflat că doar în laboratoarele profesionale din Germania anului trecut s-au procesat nu mai puţin de 5 miliarde de fotografii colorate? Poate pentru că nu demult cineva mi-a făcut un instantaneu cu telefonul celular? Poate din cauza invaziei digitale totul s-a banalizat într-atât încât fotografia se află într-o nouă criză de identitate? Cu ce curaj mai poate cineva conştient de toate acestea băga un film color în aparat fără să aibă spectrul ratării dinaintea ochilor? Spaima teribilă că totul s-a mai spus ne paralizează, absenţa ambiguităţii, lipirea de o realitate mult prea brutală tinde să transforme orice fotografie potenţială în poză banală. Ce mai rămâne dintr-o Giocondă fotografiată de un pensionar japonez cu un aparat compact? Mai are ea oare vreo legătură cu modelul lui Leonardo, este ea indexul iconic al tabloului de la Luvru, sau e doar una din sutele de poze din albumul arătat prietenilor care nu au fost în excursie? Şi totuşi, cu toţii avem câte o fotografie color pe care nu o putem vedea decât astfel, o imagine care fără culoare ar fi moartă. Ce-i de făcut, fraţilor? O mai arătăm? Şi dacă da, de ce?

(Voicu Bojan)
 

Formă şi culoare

Se pune problema în ce măsură culoarea determină aspectul simbolic al imaginii. Adesea atribuim culorii o anumită semnificaţie sau importanţă. Ea nu e doar un indiciu pe o suprafaţă concretă care este imprimată de culoare, ci suprafaţa impresionată de culoare dobândeşte substanţă sub amprenta culorii. În fotografia pe care v-o propun zidul roz din dreapta redă o culoare aproape ireală; ignoram de multe ori faptul că această culoare ar putea reprezenta chiar forma în sine, tocmai raţiunea de a fi a zidului ca materie. Numai culoarea are sonoritate, e similară cu semnificaţia directă a cuvintelor. Ea apare aici ca un simbol care poate însemna dragoste sau credinţă, speranţă sau aşteptare, căldură sau gingăşie. Procedeul poate fi diferit, dar adevărul este că fotograful e cel care determină în mod intenţionat semnificaţiile. Poziţia acestui perete roz din fotografie se află într-o certă tensiune cu pasajul galben care dă undeva spre un exterior, fără însa a indica o ieşire. Acest fapt este semnificativ în ceea ce priveşte puterea fotografului de a decide posibilităţile de operare ale culorilor în compoziţia sa, de a da un sens mesajului pe care doreşte să-l propună.

Înlăturând culoarea, devin vizibile câteva elemente formale ale structurii peretelui, iar ceea ce rămâne e tensiunea dintre suprafaţa statică, plană, din dreapta şi cea dinamică, din stânga - plinul şi golul, promisiunea şi aşteptarea; e ca şi cum ai dori să spui stai/porneşte, ori tocmai această sonoritate simbolică nu se produce. În absenţa culorii peretele meu roz îşi pierde căldura, o dată cu dorinţa tactilă de a-i lua temperatura cu palmele. Culoarea, chiar dacă puţin prea rectiliniu şi unilateral, are rolul de a umple aici conţinutul formei, de a-l întregi.

(Oleg Tishkovets, Kiev, traducere din limba rusă - Doru Pop)
 

Să spun de ce mă enervează culoarea în fotografie: pentru că îşi aroga, de capul ei şi implicit peste capul meu, rolul de subiect.

Mai clar: culorile tari în natură sunt 'markerul' florilor, fructelor, al fluturilor, al penelor şi ale altor obiecte cu valoare sexuală sau bune de mâncat.

Ochiul fuge involuntar spre ele. Plecând de la asta, nişte oameni deştepţi au inventat pigmenţii artificiali pe care i-au presărat peste tot, începând cu buzele doamnelor şi terminând cu coşurile de gunoi. În felul acesta au înzestrat mulţime de obiecte banale cu o astfel de putere de atracţie pentru ochi numai bună să deturneze interesul de la lucrurile care mă interesează spre unele care nu interesează pe nimeni. De aceea cînd nu intenţionez să fotografiez culori lucrez în alb-negru.

(Alexandru Paul)
 

Culoarea, care este

Multe lucruri poţi desena cu un creion de lux, cu o mină de grafit de calitate, îmbrăcat în lemn de cedru, ca să fie maiestru ascuţit, şi pe o hîrtie scumpă de galerie, japoneză, cu fibre de bumbac, şi urme de mătase, cu textura moale şi vălurită; dar desenele colorate din peşterile iberice s-au făcutără acum cîteva zeci de mii de ani cu coloranţi făcuţi din cine ştie ce plante pisate cu polen, puse cu mîna şi şomoiogu', poate şi cu osu'. Cam orice lucru se poate face şi aşa, şi aşa; orice se poate realiza oricum; în orice bucată de piatră este o formă de apă, de mină sau de aer care aşteaptă să fie eliberată de materia în plus. Şi fotografia? La fotografie e invers, nu se scoate ci se pune şi nu se ia ci se dă. Ce? Pai nu contează ce. Poţi să faci o chestie, şi dacă ai un grup bun de aplaudaci sau papagal ca lumea om eşti, e mai simplu ca oriunde să faci artă, care este.

Dacă te-ai împletici în şlapi nu s-ar putea spune că ce faci e balet modern şi nu prea ai rupe o sală de aplauze; chestia e însă posibilă în fotografie, chiar recomandabilă...

Aşa şi cu coloarea. Că e, că nu e - vals, taică, să cînte unu' ceva în fundal şi să deschidă uşa pe culoar şi gata curentul - curentul artistic, desigur.

Dacă partitura e grea şi formele complicate şi aglomeraţie pe podium, există chei sigure ale succesului; 'nainte îi dădeai cu asuprirea omului de către om şi cu viaţa grea din capitalism şi cu viitorul luminos, acu' întorci timona şi cazi tot în picioare, iei din dicţionarul de rime cuvintele libertate, securitate, dracula, sînge, oprimare, post supra sub între printre modernism, şi om eşti. Culoarea să trăiască, broaşte sunt destule.

Acu', ce se întîmplă. Sunt totuşi momente şi stări care alunecă altfel pe canalele veneţiene pe înserate, şi culoarea e ca olfactivu' şi ca durerea surdă din piept la primul sărut, sunt chestii pe care nu ţi le poţi imagina decît într-un fel sau altul. Colorat? Aş merge pînă acolo în a afirma că albul e o sumă de culori şi negrul o lipsă a acestora, şi totuşi... apusul, firul de iarbă, pînza roşie pe plajă şi lumina galbenă a lumînării, ceaţa albăstruie şi transparentă, se pot decanta în îndepărtate amintiri, care vor conţine numai forme şi senzaţii a ceea ce cu timpul a fost şi totuşi se transformă în ce ar fi putut fi şi nimeni nu mai ştie.

Culoarea, care este.

(Dinu Lazăr)