Episodul 1 - Fotografia ca întâlnire

În contextul unei excesivităţi vizuale de neimaginat în urmă cu doar zece ani, precum şi în contextul discursurilor fără sfârşit despre tehnica fotografică, câţiva oameni din grupul 7 Zile (şi nu numai) încep sa-şi pună întrebări de bun simţ cu privire la sensul fotografiei azi. Fiecare mic text e argumentat cu o imagine fotografică, totul e foarte personal şi nu are pretenţia de a converti pe nimeni sau de a de a da lecţii cuiva. Vă prezentam aici primele trei episoade ale acestei aventuri. În urma celor douăsprezece pe care ni le-am propus poate vom avea o carte, sau poate nu. Părerile pro sau contra sunt mai mult decât binevenite pe adresa [email protected].
 
Cred că o fotografie bună rezumă povestea unei întâlniri reuşite, iar una proastă reprezintă o întâlnire ratată, sau mai bine zis o întâlnire din care n-ai înţeles nimic, şi al cărei sens ţi-a alunecat printre degete ca un tipar. Daca mă uit bine în jur îmi dau seama că lucrurile sunt mai nuanţate şi pentru fiecare fotograf, fotografia devine un joc personal care are un singur participant care uneori pierde (mereu) şi uneori câştigă (arareori). Pentru comentatori cum ar fi Barthes de exemplu, fotografia este 'the punctum', Dorothea Lange o numeşte 'a second looker', Walter Benjamin îi vede aspectul pragmatic de 'reproducere mecanică', iar Holmes se întreabă retoric: 'ce ar fi fotografia unei tobe fără petele mai închise lăsate de beţe pe suprafaţa ei'? Dacă aş fi fost la fel de celebru ca şi cei citaţi mai sus şi mi-aţi fi pus aceeaşi întrebare pentru o revistă de succes, cred că aş fi avut un răspuns pregătit în mânecă şi aş fi rostit cu emfază, luând o mină kitsch cu degetul presat de tâmplă: 'cred că pentru mine definiţia fotografiei se rezumă la o sumedenie de dreptunghiuri disparate care încearcă sa recompună povestea de dragoste dintre mine şi lumea (mea) care mă găzduieşte pentru o vreme'. Mă tem că sună cam fabricat-patetic (deşi în sinea mea cred că aşa o fi). De asta mi-am zis că ideea cu întâlnirea e parcă mai valabilă...

Eram în cartierul muncitoresc Mănăştur în care am copilărit pe vremea când era un biet sat(elit) al Clujului înţesat cu înverzite plaiuri ale vânătoarei, dar pe care comuniştii l-au schimonosit construind blocuri şi înghesuind într-însul zeci de mii de ţărani deveniţi peste noapte 'domni' care, pe înserat, când veneau toropiţi de la fabrică, îşi căutau frământând căciula în mână blocul, scara şi etajul în care locuiau. Cu alte cuvinte, paradisul terestru inventat de Epoca luminilor şi reconfirmat cu încăpăţânare de Epoca de aur s-a transformat într-un coşmar care continuă şi azi, cosmetizat şi îndulcit pentru toţi domnii care, exilaţi de neveste, fumează pe balcon cu gândul la ciurda de vaci de acasă din care s-a ales doar praful aşternut pe eternele Dacii din parcarea blocului.

În pană de idei fiind, ochii mi-au căzut pe o somptuoasă sală de bodybuilding unde, într-o lumină rece de neon, băgau la aparate câţiva din fiii celor despre care vorbeam, azi 'native born' în Mănăştur, băieţi de cartier în toată legea. Contemplam deci mişcările lor mecanice prin sticla enormă de geam parcă făcută anume să-i motiveze pe cei bine-făcuţi dinăuntru şi să-i facă să se simtă prost pe toţi cei disproporţionaţi de afară şi mi-am amintit că Pascal Bruckner face o comparaţie foarte interesantă între sălile de fitness şi instrumentele de tortură medievale. Tocmai acest vis de a recrea propria anatomie conţine uimitorul paradox prin care excesul de muşchi tinde să apropie trupul de un trup jupuit de viu unde muşchii s-ar vedea oarecum deasupra pielii de parcă ar fi o mănuşă întoarsă. Şi asta neapărat la vedere, sălile astea dau mereu înspre afară.

Deasupra sălii de fitness răsărea timidă în planul doi crucea unei biserici în lumina asfinţitului. Imaginea n-ar fi fost nici rea, dar nici prea grozavă şi cum mai aveam o singura poziţie pe film şi în curând era noapte mi-am zis, hai să încerc. Nici n-am declanşat bine că în spatele meu s-au auzit tropote de cai pe asfaltul mat în care liniile de tramvai stăteau demne ca dungile pe pijamaua unui tebecist. Pe strada principală, în locul cel mai populat din tot Mănăşturul, printre maşini, camioane şi tramvaie goneau liberi, pe mijlocul străzii, la trap alert, câţiva cai urmaţi de o gloată imensă de copii şi oameni mari care încercau probabil să-i prindă, nu contează. Oricum, lumina era perfectă, scena era perfect articulată, paradoxul era total, iar eu am rămas ca nevasta lui Lot, cea prefăcută în stâlp de sare, caraghios, cu aparatul fără film atârnând jalnic de gât, lăsând să-mi treacă pe sub nas o fotografie ca o întâlnire perfectă. Această imagine m-a hăituit nopţi la rând în vis. M-am simţit că ciobanul acela pe care-l pomeneşte Noica şi care stătea sprijinit în bâtă cu privirea pierdută spre oi în timp ce în spatele lui ardea o şură. Întrebat fiind de ce n-a alertat pe nimeni, a zis că el era atent la oi. Asta numesc eu o întâlnire ratată, care nici măcar nu se topeşte într-o izbăvitoare uitare, ci te urmăreşte mereu şi mereu. Şi dacă n-ar fi şi întâlnirile reuşite, ar fi vai de noi. Grămezile de poze de doi lei de prin sertare mărturisesc tocmai despre ratare şi despre aceasta de-localizare. Nu eşti unde trebuie să fii ca să întâlneşti alchimia unei imagini memorabile.

Am să-mi susţin argumentaţia cu o fotografie a unui cal pe care l-am întâlnit într-o vară târzie la Cârlibaba, când frustrarea mea fotografică atinsese cote de neînchipuit, într-o săptămână în care ploaia n-a contenit, râurile s-au umflat enorm ducând cu ele toţi păstrăvii-curcubeu pe care i-am imaginat la grătar cu mujdei şi Fetească albă. În toată această săptămână jur că soarele s-a iţit printre nori doar vreme de o jumătate de oră într-o seară, destul cât să mă pună în faţa uneia dintre cele mai reuşite întâlniri cu putinţă - un cal într-o curte şi o fantă între curte şi gard. L-am chemat cu cel mai duios glas, am scos din arhivă numele de cai şi sunetele cele mai caraghioase care s-ar fi potrivit precis la alte animale, în fine am smuls iarbă şi am fluturat-o cocoţat pe gard, etc. În cele din urmă a venit. Exact acolo unde l-am vrut. Pe lumina aceea dumnezeiască de asfinţit. Pentru o clipă doar, dar care mi s-a părut magică, deoarece am avut senzaţia privind ochiul acela de cal năpădit de muşte că eu sunt de fapt cel privit, cel fotografiat, cel întâlnit, cel dăruit.

Ferice de cei ce s-au întâlnit, căci a lor este Împăraţia...

(Voicu Bojan)
 

Ia, Voicu! Omu' fuma acu' doua săptămâni pe marginea drumului forestier dintr-o pădure de lângă Roşiorii de Vede. Am oprit maşina (adică l-am rugat pe Dinu Lazăr s-o), m-am dat jos şi l-am întrebat pe om dacă se supără dacă-i fac câteva poze. Fuma, mi-a zis că nu, da' de emoţie cred, nu mai ducea ţigara la gură. I-am zis că poa' să fumeze liniştit ceea ce şi făcu şi i-am mai zis că să ţină toporişca din profil şi s-o mute puţin mai în faţă să se 'silueteze' pe drumul contraluminat. Ceea ce şi făcu.

Mi-a zis (după ce l-am întrebat) că merge la răchiţi. Ce face cu ele nu l-am mai întrebat , că-mi pierdeam şirul compoziţionalo-scharfo-momento-fumu'-ieşind-unde-trebe'. După ce-am simţit c-o am (poza), i-am mulţumit frumos şi am plecat spre maşină. Am observat că omu' avea galoşi albaştri tăiaţi din cizme de cauciuc. Îndepărtându-mă, i-am mai tras vreo două-trei (cadre) aşa cum scotea fum pe drumul din pădure. Ne-maturizându-se încă în capul meu (tot poza), cu ajutorul lui Silviu am scos-o la vedere că el e obiectiv, când nu-i vorba de a lui (poza din nou). Altfel, aş fi arătat-o poate doar peste câteva luni.

(Cosmin Bumbuţ)
 

De îndată ce mă trezesc dimineaţa, mă enervează toţi oamenii fericiţi. Apoi, mă apucă un spleen de parcă aş fi înghiţit un arici.

Întrucât trebuie să fac fotografii - dacă nu trebuie eu nu fac nimic - mă plimb o zi întreagă printre crânguri înflorite, înjurând frumuseţile patriei.
Pe seară, mă bag într-o cârciumă dintr-un sat, nu mai ştiu care şi aştept să mi se întâmple ceva.

(Alexandru Paul)
 

Pentru mine, întâlnirile reuşite decurg complet diferit de ceea ce ai descris tu . Ele nu pică din cer în clipe în care nu mai am nici o speranţă, ci pur şi simplu mă pleznesc pe neaşteptate. De multe ori, realitatea întrece cu mult orice imaginaţie şi pozele de care sunt cel mai mulţumit sunt cele pe care le fac pe nepregătite şi nici nu am timp să mă gândesc la regizări sau la detalii tehnice. Uneori le fac cu frică sau cu emoţie ,alteori le fac cu nepăsare şi le redescopăr abia acasă. Îţi trimit ca argumentare la primul episod al proiectului nostru o fotografie cu un leu.

Nu am fotografiat niciodată animale la gradina zoologică şi nici nu sunt mare fan Animal Planet, dar leul asta are o poveste mai deosebită. M-am întâlnit cu el într-o parcare privată unde, legat de un lanţ, păzea maşinile stăpânului. M-a frapat fundalul format din butoaie de motorină, grămezi de lemne şi cauciucuri. De cealaltă parte stătea legat un urs. Pe unele maşini se puteau observa urme de gheare. Am făcut fotografia sub tensiune deoarece nu ştiam cât de lung era lanţul şi nici în spate nu mă puteam retrage prea mult pentru că intram în raza ursului. Din 2-3 cadre făcute cam febril am nimerit unul în care "regele parcării" şi-a arătat colţii.

Leul era proprietatea privata a unui traficant local de alcool şi de cai celebru, care l-a cumpărat de la gradina zoologică de mic şi l-a crescut ca să se expună cu el în decapotabile şi chiar în caleaşcă prin oraş. Ca o ironie, porecla "patronului" este Şoricelul.

Leul s-a petrecut din viaţă un an mai târziu din cauza unui cal care, cu o lovitură de copită bine plasată, i-a rupt şira spinării.

(Silviu Gheţie)