Erotikon

Citiţi o cronică a aceastei cărţi.



Liviu Bleoca (n. 1958, Bucureşti), absolvent al Facultăţii de Litere din Cluj-Napoca, este secretar general al Institutului Cultural Român. A colaborat cu diverse reviste din ţară (România literară, Observator cultural, Lettre Internationale, Apostrof, Transylvanian Review) şi străinătate (Partisan Review, Sulfur, Exquisite Corpse, Index on Censorship, Contrafort). De asemenea, semnează numeroase traduceri de beletristică, istorie şi politologie. A coordonat volumele: Transylvanian Voices. An Anthology of Contemporary Poets from Cluj-Napoca (în colaborare cu Adam J. Sorkin, Romanian Cultural Foundation, Iaşi, 1994), Twilight Stories. Gib Mihăescu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu (în colaborare cu Adrian Bleoca, Romanian Cultural Foundation, Bucureşti, 1999) etc.

Volume publicate: Sindromul Belfast (Alfa Press, Cluj-Napoca, 1994), Collectio de scandalis (Paralela 45, Piteşti, 2001).

În 2001 i se acordă premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj pentru romanul Biblioteca de buzunar (Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca).
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.





Am o teorie: dacă nu ai bani de vilă, cumpără-ţi un apartament; dacă tot nu sînt destui, ia-ţi o maşină bună; dacă nici de maşină nu-ţi ajung, cumpără-ţi un computer deştept; dacă nu, atunci un stilou de marcă. Fidel filosofiei mele de viaţă, am în proprietate două rînduri de haine şi o viziune optimistă asupra existenţei.

Blugii şi cămăşile mele sînt însă de cea mai bună calitate. A doua pereche de pantaloni şi sacoul, italiene. Nu port decît pantofi de piele veritabilă. E puţin, eu însă duc o viaţă aproape ascetică, iar jurămîntul de sărăcie e doar unul dintre aspectele sale.

Vacanţele mele se pliază şi ele pe aceeaşi filosofie: dacă nu am bani pentru două săptămîni la mare (şi nu am!), cîteva zile sînt suficiente. Uneori, doar două. Ajung cu trenul de dimineaţă, petrec o noapte la camping, iar în a doua seară plec înapoi acasă. Meniul zilnic constă dintr-o cafea dimineaţa, o chiflă la prînz şi o bere pe post de cină.

Tocmai "cinam" cînd i-am remarcat silueta profilată pe fondul nopţii. Stătea într-o margine a terasei, întoarsă pe jumătate cu spatele. O femeie frumoasă, cu un spate de un alb aproape ireal. Mi-a venit atunci în minte ceva ce se spunea despre Cuza: că ar fi semnat actul de abdicare pe spatele unei femei. Pe spatele acela eu aş fi semnat şi pactul cu diavolul. Ştiu însă că atunci cînd vii la mare pentru doar două zile şi cu o sumă derizorie în buzunar, eşti condamnat la singurătate. M-am mulţumit deci să o privesc. Iar cînd m-am ridicat de la masă, nu a fost pentru că şi ea făcuse acelaşi lucru. Era pur şi simplu timpul să plec.

Am plătit, amuzîndu-mă de privirea plină de respect a chelnerului cînd văzu teancul de bancnote din portofel. Un truc vechi: cîteva tăieturi de ziar între două "capace". Sacoul italienesc nu se asortează cu doar două bancnote amărîte.

Am pornit-o agale pe aleile înecate de verdeaţă. Ici şi colo, cîte un licurici scînteia stins.

La un colţ m-am trezit în faţă cu un bărbat care se aplecă brusc. În clipa următoare, m-am simţit împins cu forţă din spate. Împiedicîndu-mă de omul de la picioare, am zburat cît colo, în timp ce o mînă îmi smulse expert portofelul din buzunarul de la spate.

M-aş fi aşteptat să-mi rup mai degrabă gîtul. Eu am rămas însă în fund, neîndrăznind să mă ridic din cauza durerii ascuţite din genunchi. Atunci apăru lîngă mine femeia de pe terasă.
- Sînteţi lovit? Am văzut totul, erau doi. Au fugit încolo!

În starea mea nici nu putea fi vorba să mă iau după ei.
- Mă puteţi ajuta să ajung pînă la cort? am întrebat eu, sesizînd o urmă de uimire la cuvîntul "cort" (deh, sacoul!).

Oricît ar părea de ridicol, mersul şonticăit la braţul acelei femei elegante fu pentru mine încununarea serii. Hoţii mă lăsaseră fără ultimul ban, dar eram hotărît să nu-mi irosesc cele cîteva minute alături de ea adîncit în gînduri negre.
- Care e cortul dumneavoastră? mă întrebă cînd am ajuns.

I-am arătat cu degetul tremurînd locul cu iarba culcată ca după aterizarea unui OZN.
- Dar vi l-au furat!

Nu era doar frumoasă, ci şi perspicace!

Cred că a convins-o imaginea aceea absurdă: eu stînd într-un picior, arborînd un zîmbet fără îndoială tîmp. Căci ce altceva ar fi putut-o face să-şi dezvăluie secretul unui om complet necunoscut? Cînd am intrat în cortul ei, aflat doar ceva mai încolo, şi am văzut cele două-trei rochii atîrnînd de bara transversală, am înţeles că nu eram singurul ce făcuse jurămîntul de sărăcie.

Au urmat cîteva zile cu adevărat ascetice. Cum? Jurămîntul de castitate? Ei, să nu exagerăm!


În fond, ţi se pot întîmpla şi lucruri mai rele: să-ţi ardă casa, să te înşele soţia cu cel mai bun prieten, să scapi ca prin urechile acului de a fi călcat de autobuz, dar să descoperi că acesta a frînat ultimii doi metri pe cîinele tău preferat. Personal, credeam că sînt la adăpost de astfel de accidente: casă nu am, cel puţin nu în sensul propriu al cuvîntului, soţie nici atît, iar prietenul meu cel mai bun este un motan roşcovan şi ursuz, cu un ochi lipsă şi o ureche ofilită, pe nume Patrocle.

Sînt detectiv, dar vă rog să mă credeţi că nu sînt de invidiat. De altfel, am ajuns aşa ceva mai degrabă din întîmplare. După mai multe eşecuri la facultate, m-am înscris la Secţia de (ţineţi-vă bine!) Detectivistică a Colegiului "Ţichindeal". Un fel de şcoală de "badingarzi", vorba bunicii mele. Prima firmă de pază la uşa căreia am bătut m-a refuzat din cauza studiilor (a existenţei lor!), în timp ce la a doua mi s-a spus că postul de Mr. Muscolo era deja ocupat. Neavînd alternativă, mi-am deschis propriul birou.

Ce înseamnă în realitate să fii detectiv? Păi, detectivul se ocupă fie de infidelităţi conjugale, fie de animale pierdute. Punct. Mărturisesc că nu am înţeles niciodată de ce ar angaja cineva un detectiv pentru a dovedi un adulter. Ca şi cum o nenorocire nu e suficientă, omul mai vrea şi adeverinţă: "Da, domnule, soţia dumneavoastră vă înşală cu toată lumea, exact cum bănuiţi de multă vreme". "Da, doamnă, soţul dumneavoastră are o amantă cu douăzeci de ani mai tînără, dar, dacă aceasta vă consolează, performanţele lui sînt la fel de modeste ca în familie." După care scrii o sumă, la care adaugi TVA-ul.

În plus, dacă ar şti clienţii mei cum calculez costul urmăririlor... Neavînd termen de comparaţie, am conceput singur un sistem de calcul bazat pe "coşul zilnic" (al meu personal, nu ficţiunea aceea guvernamentală). Deci: două chifle graham, 25 g unt, 2 ouă, 200 g carne şi aşa mai departe. Nu uit, fireşte, de Kitekat pentru Patrocle. La toate acestea adun un coeficient de 30%. Nu mă întrebaţi de ce 30. Îmi place numărul acesta! Oricum, costul final al unei porcării dovedite cu acte în regulă este destul de mic.

Chiar şi aşa, cazurile sînt puţine la număr. Românul nu a dobîndit încă gustul hăituirii aproapelui. De asemenea, nu este suficient de procesoman, căci şi numai o privire fugară peste tarifele avocaţilor te face mai îngăduitor cu greşelile semenilor. Rămîn deci animalele de casă. În speţă, cîinii. Despre cei cu care am avut de-a face pot spune două lucruri: sînt mici şi nervoşi. Stăpînele lor, la fel. Cine încă mai crede că a fi detectiv este amuzant ori şic, atunci să arunce cartea asta şi să-şi cumpere alta.

Cum reuşesc să trăiesc din aşa ceva? Aşa cum orice milionar (mă rog, miliardar) onorabil nu va putea niciodată explica provenienţa primului milion, nici eu nu voi recunoaşte vreodată cum am recuperat primul cîine. De fapt, nu cum l-am recuperat, ci cum a dispărut.

Dincolo de toate cele, există şi zile care par să prevestească vremuri mai bune. "Par" este cuvîntul cheie.

În dimineaţa aceea făceam inventarul facturilor neplătite, explicîndu-i în acelaşi timp lui Patrocle de ce îi înlocuisem conserva lui preferată cu o jumătate de covrig pietrificat.
- Cafea să nu-mi ceri, că n-am, l-am avertizat.

Zicînd aceasta, am deschis ziarul. De cîteva zile se derula un scandal în care erau implicaţi mai mulţi politicieni. Personajele principale apăreau pe prima pagină. Totul se lega de un alt scandal, vechi de vreo trei luni. Ceva cu trafic de influenţă, evaziune fiscală, puţină pornografie, mă rog, tot tacîmul.

Chiar cînd mă cufundam în lectură, am auzit soneria. Cu o succesiune de mişcări îndelung exersate, l-am înşfăcat pe Patrocle şi l-am închis în baie. Un client îndurerat de pierderea cîinelui nu priveşte cu ochi buni faptul că omul la care apelează îşi împarte biroul cu un fel de pirat al motanilor.

Ar fi trebuit să-mi dau seama de la început că ceva nu era în regulă. Nu numai că femeia din faţa mea nu era, conform uzanţelor, mică şi nervoasă, dar liniile perfecte ale trupului şi ceva din aerul său îmi sugerau că nu venise la mine pentru că-şi pierduse pekinezul.
- Am nevoie de ajutor, spuse ea înainte de a apuca măcar să o poftesc înăuntru.

Mă privea lung. Trăsăturile feţei ei îmi păreau vag cunoscute, deşi nu aş fi putut spune de unde.

Nu mă pot lăuda cu multe lucruri, dar memoria figurilor este categoric unul dintre ele. Sînt în stare să recunosc feţe pe care le-am văzut în urmă cu douăzeci de ani. Faptul acesta are şi unele inconveniente. Am ajuns să memorez prea multe figuri, inclusiv pe ale chelnerilor sau vînzătoarelor de la magazine, astfel că, de la o vreme, incapacitatea mea de a le uita devine aproape un handicap. Ca, de exemplu, acum, cînd îmi era imposibil să spun dacă într-adevăr o mai întîlnisem pe femeia aceasta sau, pur şi simplu, o zărisem întîmplător.

Contrar primei impresii, doamna Gregorian - aşa se prezentase - nu venise într-o chestiune conjugală. De altfel, era şi greu de crezut că cineva s-ar putea gîndi să înşele un astfel de exemplar. Subiectul îngrijorării sale era un labrador de doi ani pe nume De Niro.
- Ştiu că a fost furat.
- Atunci, probabil că ştiţi şi de cine.
- Să spunem că... am o bănuială.
- Adică... ştiţi că a fost furat, însă doar bănuiţi cine-i hoţul?
- Nu-mi permit să ştiu aşa ceva. Prezumţia de nevinovăţie, nu? Sînt dispusă să plătesc oricît.

Interpretînd acel "oricît" drept "orice", i-am aruncat o privire răscolitoare. Ea se ridică însă brusc în picioare, punînd punct fanteziilor mele. Căci, am uitat să menţionez, abia dacă-i ajungeam cu vîrful nasului la nivelul sînilor.
- Posibilul... hoţ, adăugă ea, este un pasionat de labradori.

Detaliul acesta fu suficient. Nici nu vă daţi seama cît simplifică lucrurile faptul că există două organizaţii chinologice rivale. Dacă doreşti să afli ceva despre una dintre ele, te duci la cealaltă. Şi invers.

În virtutea ocupaţiei mele, am relaţii cordiale cu ambele tabere, astfel că în mai puţin de jumătate de zi mă şi înfiinţam la gardul (nu poarta) unei vile din marginea oraşului. Înăuntru, pe pajiştea tunsă şi frezată se jucau trei labradori. Unul dintre ei avea semnalmentele lui De Niro. Nu, nu aluniţa actorului, ştiţi ce vreau să spun. Puteam să jur că era cîinele furat. Sau poate ar fi mai bine să spun "căutat"? Căci, privind vila imensă şi cele două maşini, un Nissan Patrol şi un Mercedes cît un autobuz, îmi era tot mai clar că dacă proprietarul ar fi vrut cîinele acesta, l-ar fi cumpărat cu stăpînă cu tot.

Cum stăteam şi cugetam astfel, din casă ieşi stăpînul domeniului. Care îmi zîmbi. Tot aşa cum îmi zîmbise de dimineaţă de pe prima pagină a ziarului. Era unul dintre politicienii care atentaseră la oala cu smîntînă.

În seara aceea am sunat-o pe doamna Gregorian. De obicei, nu-mi contactez clienţii mai repede de trei zile. O chestiune de principiu: recuperarea unui patruped ar putea părea prea simplă. De data aceasta însă mă îngrijora mai degrabă bipedul, drept care am întrebat-o direct pe doamna Gregorian ce se afla în spatele întregii afaceri. În sinea mea încă mai speram să fie un caz de infidelitate. Mai ştii, mă gîndeam, o fi geloasă pe individul acela cu aspect porcin care conduce o comisie parlamentară. Răspunsul ei mă luă complet nepregătit.
- Vă mulţumesc nespus de mult pentru serviciul dumneavoastră. V-aţi achitat impecabil de misiune. De altfel, v-am şi lăsat un plic în cutia poştală. La revedere!

În cutie am găsit într-adevăr un plic şi o sumă de bani care mă scutea de griji cel puţin vreo două-trei luni. Deşi tot nu puteam să-mi dau seama ce serviciu îi făcusem.

Răspunsul l-am primit a doua zi dimineaţă. Patrocle lipăia pofticios dintr-o conservă de peşte, iar eu sorbeam o ceaşcă de Lavazza. Pe care am pulverizat-o însă în momentul în care mi-am văzut propria figură zîmbindu-mi din ziar. De fapt, fotografia doar acompania o alta, mult mai mare, înfăţişînd pajiştea din faţa vilei politicianului, pe care se hîrjoneau cei trei cîini. Alături de gard, fotografiat din spate şi încercuit cu roşu pentru a atrage atenţia cititorilor, mă aflam eu. Ori, ca să citez, "agentul unuia dintre nenumăratele servicii de informaţii aflate în slujba unor grupuri obscure de interese".

Ceea ce a urmat este uşor de bănuit: s-a înfiinţat o comisie parlamentară însărcinată cu investigarea "acuzelor grave, dar aparent nefondate" aduse sus-numitului om politic. Concluzia? Acesta era perfect curat. Lumea interlopă încercase (prin mine, vezi Doamne!) intimidarea şi compromiterea sa tocmai datorită intransigenţei de care dăduse dovadă în rezolvarea cazurilor de corupţie.

În ceea ce mă priveşte, nu mai aveam decît o singură nedumerire. Şi o bănuială. Drept care, m-am dus la bibliotecă şi am cerut colecţia pe anul respectiv al ziarului cu pricina. Găsind pagina cu relatarea scandalului în care fusese implicat acelaşi parlamentar cu trei luni în urmă, am dat peste ceea ce căutam. Doamna Gregorian, amanta lui, purtînd fireşte alt nume, mă privea zîmbitoare de sub un titlu de o şchioapă: AVENTURILE GALANTE ALE UNUI INCORUPTIBIL.

Într-adevăr, memoria figurilor nu mă înşală niciodată. Cel mult îmi joacă mici feste. Dar, după cum spuneam, ţi se pot întîmpla şi lucruri mai rele.


Vi s-a întîmplat vreodată să fiţi treziţi din somn de un zgomot pe care l-aţi auzit în vis? Mai precis: vi s-a întîmplat, de exemplu, să visaţi două trenuri apropiindu-se în viteză unul de celălalt şi apoi ciocnindu-se, iar tunetul impactului să fie chiar zgomotul care vă trezeşte (o cratiţă scăpată pe jos de vecina de deasupra)? Nu ştiu cît de frecvente sînt astfel de vise, dar eu le am uneori. Şi ceea ce mi se pare extraordinar este faptul că zgomotul se încadrează perfect într-o secvenţă coerentă care precedă momentul trezirii. E ca şi cînd subconştientul ar anticipa zgomotul care ne readuce la realitate. Fascinant gînd, nu?

Eu cred în simultaneitatea faptelor, fenomenelor sau evenimentelor, adică în sincronia datelor realităţii. Cred că existenţa noastră este un text scris în întregime, pe care noi doar îl parcurgem secvenţial. Planul este unic, dar nu imuabil. El se poate modifica, dar schimbarea afectează şi trecutul, nu doar viitorul, astfel că planul rămîne în continuare unic, deşi altul. Ca atunci cînd arunci o piatră în apa unui rîu: cercurile concentrice formate se răspîndesc atît în josul, cît şi în susul lui. Cînd unda din amonte ajunge în dreptul tău, ea este aceeaşi, dar apa este alta. E ca şi cum ar fi vorba de aceeaşi întîmplare, însă cu un alt protagonist.

Revenind la exemplul meu, nu subconştientul anticipează zgomotul, ci zgomotul propagă unde atît în viitor (te trezeşti şi-ţi vezi mai departe de viaţă), cît şi în trecut (dă naştere visului tău, dar nu de la cap la coadă cum ne place nouă să credem, ci de la coadă la cap, regresiv). Adică, prezentul poate influenţa şi trecutul, care la rîndul său influenţează prezentul.

Adevărul este că visez mult. Dacă las la o parte coşmarurile, nu mai frecvente decît la alţii, dar de o claritate care mă pune uneori pe gînduri (ca, de exemplu, un vis repetitiv în care mă văd imobilizat într-un morman de metal - măruntaiele unei instalaţii industriale prăbuşite? un tren deraiat? o maşină răsturnată? nu ştiu), şi tot rămîn o puzderie.

Aceasta se datorează poate şi faptului că am avut întotdeauna o curiozitate vie pentru ele şi, în măsura în care acest lucru este posibil, într-un fel le-am şi stimulat. Cred că numai indiferenţa noastră faţă de viziunile nopţii sau, la polul celălalt, obstinaţia ridicolă de a le interpreta ca şi cînd ar fi nişte simple mesaje cifrate sînt de vină pentru înstrăinarea noastră faţă de această jumătate mai obscură a existenţei. Nu ştiu dacă este o soluţie, dar, în ceea ce mă priveşte, prelungirea curiozităţii mele excesive pînă pe tărîmul somnului şi predispoziţia de a accepta şi inacceptabilul mi-au deschis, cred, mai larg porţile viselor decît majorităţii semenilor mei. Poate părea greu de înţeles, dar chiar în timp ce visez deschid ochii mai mari şi încerc să vizitez conştient lumea aceea. Într-un fel, starea de visare este dublată de o stare de veghe de care îmi dau seama chiar şi în somn.

Răsplata acestei stări de veghe este imensă. Am o memorie a viselor care întrece cu mult media. Am discutat cu multă lume şi ştiu cît de puţin se reţine din "filmele" nopţii. Prin comparaţie, eu sînt o bibliotecă de vise şi poate că tocmai memoria mea nocturnă stimulează la rîndul ei producerea lor. Adevărul este însă că nu pot spune cu certitudine dacă într-adevăr visez mai mult sau doar îmi amintesc mai mult decît alţii.

Aş putea să întocmesc liste nesfîrşite de vise, să le clasific în funcţie de tematică, intensitate, complexitate etc. Nu cred însă că asta ar avea vreo relevanţă. Substanţa lor se sustrage - în ciuda afirmaţiilor contrare - prelucrării conştiente. Personal, prefer să le contemplu. Nu caut să le descifrez.

Cel mai mult îmi plac visele despre locuri. Mă fascinează geografia nocturnă, tărîmurile pe care le vizitez în somn. Este inutil să spun că ele întrec în frumuseţe multe dintre locurile reale pe care le admirăm în jumătatea diurnă a existenţei noastre. De altfel, acesta nici nu este aspectul esenţial. Fascinaţia pe care o exercită asupra mea vine de dincolo de frumuseţe şi are probabil de-a face cu acea lumină de pe altă lume pe care o iradiază. Căci locurile din somn sînt făcute din altă substanţă decît cele reale.

La fel ca celelalte, şi aceste vise se repetă uneori. Sînt locuri pe care le visez încă din copilărie; altele pe care le revizitez la intervale mari, poate de cîţiva ani, dar pe care le recunosc cu uşurinţă. Desigur, sînt unele pe care le "văd" o singură dată. Locurile care îmi revin în vis cu oarecare regularitate nu sînt multe ca număr, dar le cunosc atît de bine, încît aş putea să le cartografiez. Şi aceasta pentru că, aşa cum am mai spus, sînt mînat de curiozitate şi în somn; astfel că, odată ce îmi apare "în faţa ochilor" un peisaj cunoscut, nu mă las purtat în mod pasiv de capriciile visului, ci pornesc în explorarea "conştientă" a teritoriului respectiv.

Sînt cîteva locuri pe care le îndrăgesc cu deosebire. Mai întîi este un fel de deltă, un tărîm de ape mărginit de nisipuri şi de vegetaţie luxuriantă, cu sălcii imense. Canalele, largi şi neregulate, mai degrabă nişte lacuri care trec dintr-unul în altul, găzduiesc pe malurile lor nişte grupuri ciudate de turişti, nu foarte numeroase şi de un tip aparte: practicînd un fel de leneveală programatică, o filosofie de viaţă contrastînd cu agitaţia turiştilor obişnuiţi, aceştia din urmă, nevăzuţi, dar prezenţi undeva în off, unde, deşi nu o văd, ştiu (nu mă întrebaţi cum) că se află marea. Şi fiindcă apa, deşi limpede, nu tulbure cum te-ai aştepta în cazul bălţilor, nu se poate totuşi compara cu marea, prezenţa oamenilor în mijlocul acelui labirint acvatic şi vegetal poate fi interpretată ca un fel de retragere. Din calea cui? Asta nu mai ştiu. Nisipul este însă întotdeauna fierbinte şi fin, iar undele primitoare. Şi, cu toate că mă plimb prin acest fragment de paradis cu dezinvoltura iniţiatului, nu am nici cea mai vagă idee ce caut acolo.

Un alt loc este - cu totul dezamăgitor pentru unii, poate - un grup de hoteluri din Mangalia. Nu cele existente, ştiute de toată lumea, ci altele, construite în prelungirea lor, în stînga, cum priveşti dinspre mare. Cînd am visat întîia oară acest loc, eram copil şi dincolo de sanatoriul balnear nu cred să mai fi existat ceva. De altfel, aceea era zona intrării în port, inaccesibilă turiştilor. În visul meu însă, digul terminat cu vechiul far nu mai există, sanatoriul a dispărut şi el, iar întreaga faleză începînd din extrema stîngă este mărginită de un şir de hoteluri cochete de cel mult trei-patru etaje. În faţa lor se află o faleză îngustă, după care începe, deja adîncă, marea.

De cînd am visat prima oară acest loc, lucrurile s-au schimbat dramatic. Vechiul dig a fost prelungit, făcînd ca micul far să devină inutil şi, în consecinţă, să fie dezafectat, sanatoriul a decăzut vizibil, dar a rămas să străjuiască intrarea în port, iar dincolo de el s-a construit un şir de blocuri hidoase din beton (e adevărat, de patru etaje!), care au spulberat orice şansă ca visul meu să devină vreodată realitate. Este ceea ce numesc un vis avortat.

Mai vizitez din cînd în cînd - tot mai rar, e adevărat - o mică localitate de coastă, de fapt, o faleză înaltă pe care se înşiră cîteva vile luxoase. Una dintre ele, mai ales, îmi este foarte bine cunoscută. E probabil cea mai impozantă şi are o grădină mare, întotdeauna goală. Casa însăşi pare să fie goală şi, cu toate că nu îi cunosc interiorul, la ultimele mele vizite am avut senzaţia tot mai pregnantă că locuiesc temporar acolo prin bunăvoinţa cuiva. Ar putea să fie însă doar o impresie, dat fiind că locul mi-a devenit atît de cunoscut. Dar colţul cel mai familiar al micii localităţi îl constituie micul hotel din stînga falezei. E construit chiar la marginea mării, pe un mic promontoriu. Are forme rotunjite şi seamănă puţin cu un vapor. În barul de la etajul unu (hotelul nu are decît trei niveluri) am stat de multe ori şi am băut coniac. Locul despre care vă vorbesc se află în Turcia, iar marea este Mediterana. Nu am nici o îndoială în această privinţă. Intenţionez să merg cît de curînd în căutarea lui.

În visele mele apa este aproape întotdeauna prezentă (am şi vise "uscate", dar, în mod curios, cele mai dragi îmi sînt cele în care apare marea ori un înlocuitor al ei). Cheia probabil că aş putea-o găsi tot într-un vis: o uşă din care izvorăşte apa ca dintr-un perete de stîncă. În spatele ei poate fi chiar o stîncă sau poate o casă inundată în mod absurd pînă la nivelul podului. Nu trebuie decît să apăs clanţa şi să o deschid pentru a afla răspunsul. Dar, după cum am mai spus, eu nu caut să descifrez visele, eu le contemplu.

O singură dată mi-a fost dat să vizitez în realitate unul dintre locurile pe care le-am visat. Asta s-a petrecut de curînd şi m-a luat complet prin surprindere. În fond, visez de mai bine de patruzeci de ani, dar este prima dată cînd am şansa unei astfel de întîlniri.

Mergeam spre Sibiu în bătrînul meu Datsun. Prietenii rîd de mine din cauza acestei maşini. Spun că datează probabil din vremea şogunatului. Mi-ar fi greu să îi contrazic. Le răspund doar că dacă ei îşi cumpără maşini "care pot fi reparate", eu prefer să conduc una care nu are nevoie de reparaţii.

Mai aveam aproximativ două ore de mers cînd, cu totul pe neaşteptate, Datsunul meu a început să tuşească astmatic, zdruncinîndu-mi încrederea oarbă pe care o avusesem pînă atunci în măruntaiele motorului său. Abia îi făcusem plinul la o benzinărie destul de improvizată din marginea unei comune, un loc oarecum suspect, de altfel, cu două pompe demontate pe jumătate şi deservite de un individ cu o privire alunecoasă. Dacă becul roşu de la bord nu m-ar fi avertizat că tocmai sorbeam ultimele picături de benzină din rezervor, nu aş fi oprit acolo nici plătit.

Nu ştiu ce soi de reziduuri mi-a vîndut tipul acela pe post de benzină, cert este că după numai vreo jumătate de kilometru motorul a început să dea rateuri şi să smucească de parcă ar fi mers cu ceai de muşeţel. Mi-am încleştat dinţii şi am strîns mai cu putere volanul (procedurile standard în astfel de situaţii), dar fără vreun efect sesizabil. Am mai înaintat aşa aproximativ trei sute de metri, timp în care am fost depăşit în trombă de vreo două TIR-uri turceşti. Tocmai cînd aveam de gînd să trag pe marginea drumului pentru a deschide capota motorului cu un gest ostentativ (şi absolut inutil, căci mecanica auto este un domeniu la fel de străin pentru mine ca sexul oral pentru o stareţă de mănăstire), privirea mi-a fost atrasă de un panou de tablă ruginită care mă invita să cotesc la stînga pe un drum secundar, la capătul căruia (300 m, zicea indicatorul) se afla Hanul cu sălcii.

Pentru cine călătoreşte frecvent pe şoselele noastre, hanurile acestea cu diverse esenţe de lemn în titulatură sînt ceva obişnuit. Construite, cele mai multe, pe la sfîrşitul anilor \'60, în acea scurtă perioadă de avînt economic, ele s-au născut prin încrucişarea dintre vechile hanuri de altădată şi motelul de tip american. Cu o arhitectură nu întotdeauna dezagreabilă (uneori chiar cu un anume farmec), acestea au fost frecventate mai bine de un deceniu atît de şoferii de cursă lungă, cît şi de cei de ocazie, într-o vreme cînd încă făceam turism în propria ţară, iar autoturismele pline de copii şi bagaje erau o apariţie familiară pe şoselele noastre. Afectate direct de restricţiile de circulaţie şi "raţionalizarea" benzinei din anii \'80, ele nu au reuşit să-şi mai revină, astfel că astăzi au ajuns un fel de prezenţe spectrale pe marginea şoselelor, cu aspect de locuri bîntuite (probabil de spiritele vizitatorilor de altădată), etalînd zugrăveala originală, mobilierul şi aş zice chiar lenjeria de la începuturi şi servind în restaurantele lor nişte preparate culinare care par de multe ori să dateze din aceeaşi perioadă. Unele au fost închise, iar altele mai sînt frecventate doar de şoferii de camioane. Există şi o a treia categorie: aproape pustii, închise parcă în sine, acestea dăinuie aparent inexplicabil. Poţi cel mult să speculezi că rezistă de pe urma unor afaceri obscure, aflate la limita sau dincolo de limita legalităţii. Nişte prezenţe apăsătoare şi deservite de un personal agasat că îi tulburi liniştea.

Cînd am răsucit volanul pentru a intra pe drumul ce ducea la Hanul cu sălcii, nu aveam nici cea mai vagă idee în care categorie avea să se înscrie acesta. După reclama ruginită care îi anunţa prezenţa îţi puteai face o idee în privinţa stării în care se află, dar atîta tot.

Am părăsit şoseaua principală cu speranţa că este unul dintre acele paradisuri ale şoferilor de TIR unde aş putea găsi pe cineva dispus să se uite sub capota decolorată de soare şi intemperii a maşinii mele. Un geniu mecanic dintre aceia care ştiu exact la ce orificiu să pună gura şi cu ce forţă să sufle pentru a desfunda un carburator suferind de ciroză ori un furtun varicos.

Drumul cobora lin. Fapt salutar, căci, după ce a mai scos vreo două-trei sunete asociate îndeobşte cu durerile de burtă, Datsunul meu a amuţit complet. Am început deci să alunec la vale într-o linişte desăvîrşită. Fîşia de asfalt făcea o curbă largă pe după o colină acoperită de un smoc de copaci contorsionaţi parcă sub acţiunea unei forţe malefice. Peisajul defilă alene pe lîngă mine, obligîndu-mă parcă să zăbovesc asupra fiecărui detaliu. Părea un ritual de iniţiere.

După un ultim pîlc de copaci, priveliştea se deschise ca la tragerea unei cortine, iar în faţa mea apăru o porţiune de şes presărat cu nişte sălcii neverosimil de mari, între care, cuibărită parcă, se afla clădirea de lemn înnegrit de vreme a hanului. Am frînat brusc şi am rămas pierdut în contemplarea acestui peisaj luat parcă dintr-un tablou de un gust îndoielnic. Am studiat fiecare detaliu, încercînd să-i găsesc un cusur, o nepotrivire. Inutil. Era, pînă în cele mai mici amănunte, unul din locurile văzute în vis cu mult timp în urmă.

Şoseaua cobora în continuare lin, croindu-şi drum printre două sălcii cu trunchiurile aproape pietrificate de vechime, pentru a se opri brusc în faţa hanului. Am ridicat piciorul de pe frînă şi mi-am dat drumul la vale. Am avut senzaţia că alunec în miezul unui vis.

Parcarea din faţa hanului era pustie, dar asta nu mai conta. Micul meu necaz mecanic pălise în faţa neaşteptatei apariţii. Curiozitatea îmi fusese stîrnită şi nu aveam de gînd să pierd nici o clipă. Mă simţeam ca un explorator pe buza vulcanului care avea să îl ducă spre centrul Pămîntului.

Am coborît din maşină şi m-am uitat de jur împrejur. Sălciile, de o înălţime colosală, păreau coloanele unei catedrale, iar crengile formau nişte cupole străvezii arcuite peste han şi împrejurimile sale. Întreg locul părea decupat din aerul zilei. Lumina filtrată te făcea să te simţi ca în interiorul unui bob enorm de chihlimbar verzui. Am hotărît să rămîn peste noapte.

Am pătruns în holul de la intrare. Locul era întunecos şi prăfuit. Într-o parte se afla ghişeul de recepţie, pe geamul căruia cineva lipise o hîrtie pe care scria de mînă: "Întrebaţi la restaurant". Nu menţiona ce anume să întrebi. M-am uitat roată. În capătul celălalt al holului, un indicator în formă de săgeată, pe care scria "Restaurant", arăta spre o uşă masivă. "Iată locul unde primeşti răspuns la toate întrebările", mi-am zis şi am pornit-o într-acolo.

Localul arăta exact aşa cum mă aşteptasem. Un loc întunecos, cu mobilier vechi din lemn şi cu feţe de masă roşii cu motive naţionale. Pereţii erau şi ei împodobiţi cu farfurii de lut şi ştergare. Hanul făcuse categoric parte din lanţul motelurilor din vremurile de glorie de altădată. M-am dus la bar unde un individ ştergea plictisit nişte pahare ieftine de sticlă pictate cu dansatori. Bănuiesc că le ştergea de praf, căci locul era pustiu.
- Aş vrea o cameră.

Barmanul mă privi neîncrezător. Apoi, fără nici un cuvînt, se întoarse pe jumătate într-o parte şi strigă în direcţia unei uşi întredeschise pe care scria "Birou":
- Dom\' Nelu!

Domnul Nelu îşi anunţă apariţia printr-o succesiune de zgomote pe care le-am identificat doar în parte: tuse tabagică, scîrţîit de scaun, supt de dinţi, scărpinat în ceafă, dresul vocii, un geamăt de plăcere acompaniind un alt scărpinat (probabil în turul pantalonilor sau mai rău), tîrşîit de picioare. Încă înainte de a se profila în cadrul uşii, ştiam deja destule despre acest individ pentru ca figura lui buhăită, burta revărsîndu-se peste cureaua pantalonilor şi mîinile transpirate să-mi mai provoace vreo surpriză. Bărbatul reuşi totuşi să mă uimească, pentru că, în clipa cînd dădu cu ochii de mine, exclamă:
- Oooo, bine aţi revenit la noi!

Odată retras în cameră (cameră pe care domnul Nelu a deschis-o cu o cheie ce părea să descuie toate uşile din han), m-am aşezat pe marginea patului şi am început să mă gîndesc la exclamaţia lui. Într-un fel, era într-adevăr vorba de o revenire a mea în locul acela, dar nimeni altcineva în afară de mine nu putea şti asta. Nu este cazul să precizez că în realitate nu mai pusesem niciodată piciorul în Hanul cu sălcii. Şi chiar dacă, întîmplător, să zicem că mai trecusem pe acolo în copilărie împreună cu părinţii mei (lucru nu tocmai imposibil, ceea ce ar fi explicat şi visele mele repetate în care îmi apăreau hanul şi împrejurimile sale), era exclus ca domnul Nelu să mă ţină minte. Asta în cazul că el ar fi fost dintotdeauna administratorul stabilimentului, ceea ce era puţin probabil.

Ar mai fi fost posibilitatea (cea mai plauzibilă, de altfel), ca formula aceea, "bine aţi revenit la noi", să fie o frază stas, repetată mecanic de acest individ rudimentar la întîmpinarea eventualilor vizitatori. Poate că unii dintre ei chiar reveneau la han, deşi tot nu îmi era clar încă ce soi de indivizi îl frecventează şi ce anume căutau acolo.

Desigur, exista şi o a treia posibilitate, cea mai aiuritoare dintre toate şi care îmi trimitea fiori pe şira spinării. Dacă domnul Nelu mă visase pe mine, tot aşa cum eu visasem hanul? Dacă, "revăzîndu-mă", trăieşte cu impresia că am mai fost în realitate pe acolo, fără să-şi dea seama că sînt o plăsmuire a viselor lui? Gîndul că aş putea fi obiectul reveriilor nocturne sau - mai ştii? - diurne ale unui astfel de individ mi-a dat frisoane.

Am ieşit pe balcon. Am stat o vreme privind pierdut peisajul care mi se înfăţişa de acolo. Aceleaşi sălcii imense (nici acum parcă nu îmi vine să cred că acestea pot ajunge la asemenea dimensiuni) aplecate oarecum protector peste făptura fragilă a hanului. Balconul, de fapt o verandă care înconjura de jur împrejur clădirea la acel unic etaj, era şi el tot din lemn. Scîndurile groase scîrţîiau cînd păşeai, făcîndu-te parcă mai conştient de înălţimea la care te aflai. Puteai da roată întregului han mergînd de-a lungul balconului. Toate camerele aveau cîte o uşă care se deschidea înspre acesta, dar nu am observat să mai fi fost ocupată vreuna. Am făcut un tur complet şi apoi încă unul. Revenit în dreptul camerei mele, m-am sprijinit de margine şi am rămas aşa o bună bucată de vreme.

Cînd am coborît din nou în restaurant, începuse să se însereze. Îmi era foame, dar bănuiam că nu era lucrul cel mai înţelept să gust din preparatele casei. M-am aşezat totuşi la o masă, hotărît să mă las purtat de instincte. Curiozitatea îmi era parcă şi mai mare şi adevărul este că niciodată un vis nu îmi făcuse vreodată probleme la stomac.

Abia instalat, am observat undeva în colţul barului o siluetă feminină ce stătea acolo aparent fără nici o ocupaţie. Începeam să-mi fac o idee despre genul de negustorie care se practica la Hanul cu sălcii.

Barmanul, care făcea, de altfel, şi serviciile de ospătar, veni la masa mea şi îmi înşiră un pomelnic de feluri de mîncare despre care, fără să clipească, spuse că ar fi proaspete. L-am privit amuzat-neîncrezător, dar el nu se lăsă intimidat. Era practic imposibil să aibă atîtea feluri gata pentru un singur client. Căci fata de la bar era clar că nu consuma decît cel mult apă. Mai mult ca să-l pun în dificultate, am cerut o ciorbă de perişoare, imposibil de pregătit în cîteva minute, o friptură cu o garnitură complicată şi o salată pe măsură. El spuse imperturbabil "foarte bine", după care mă întrebă ce vreau să beau.

Cînd îmi aduse sticla de vin roşu, în restaurant începuseră să apară şi alţi clienţi: bărbaţi singuri sau în grupuri mici şi încă vreo două-trei femei tinere care se postară la bar. Departe de a fi aglomerat (de fapt, abia dacă se umplu pe sfert), restaurantul începu să se mai anime. Spre consternarea mea, ospătarul reveni în scurt timp cu ciorba aburind. Am luat prima lingură cu sentimentul umilitor al înfrîngerii.

Nu sînt un băutor, iar o sticlă de vin este mai mult decît pot duce de unul singur. Terminasem de mîncat şi mă lăsasem toropit pe spătarul scaunului, deja mai vesel şi parcă mai dispus să iau totul aşa cum era: ciudat, neaşteptat şi, mai ales, inexplicabil. Îmi plimbam privirea de la un client la altul, încercînd să-mi dau seama din ce categorie anume fac parte (într-atît este de înrădăcinată în noi deprinderea de a elabora categorii şi de a înghesui apoi datele realităţii în ele), cînd am observat privirea femeii de la bar. Aceasta stătea în acelaşi colţ şi mă fixa insistent. La gestul meu aproape insesizabil, coborî de pe scaunul înalt şi se îndreptă spre mine. Cînd se aşeză la masă, am întrebat-o dacă vrea să bea ceva. După ce m-am uitat mai bine la ea, mi-am dat seama că ar fi trebuit s-o întreb dacă nu vrea să mănînce.

Categoric, nu era femeia visurilor mele. Dar cum pătrunsese deja într-unul din ele, chiar dacă în versiunea sa reală, am considerat că nu aveam nici un motiv să dau înapoi. Instinctele de explorator îmi fuseseră deja stîrnite. Am mai cerut o sticlă de vin. Femeia (poate părea incredibil, dar am uitat pur şi simplu cum se numea) refuză ceva mai consistent de mîncare şi se mulţumi cu o pungă de rumeguş, din acela de se vinde pe post de cartofi prăjiţi şi care expiră cîndva mult după cataclismul nuclear care va pune capăt omenirii. Am stat o vreme la masă, ea mîncînd aşchii unsuroase, eu îmbătîndu-mă tot mai tare.

Cred că acelaşi lucru se petrecea şi la celelalte mese, dar de la o vreme nu am mai observat ce se întîmplă în jurul meu. Fata nu era urîtă, deşi nu i-ar fi stricat o vizită la dentist şi nişte haine mai noi. Părea să fie foarte tînără şi mirosea a parfum ieftin. Cîndva spre miezul nopţii am urcat în cameră. Orgoliul mi-ar cere să spun că a urmat ceea ce se întîmplă de obicei în astfel de cazuri. Adevărul este că îmi amintesc doar cum m-am prăvălit în pat, cerîndu-i cu o ultimă urmă de luciditate să rămînă cu mine. Dacă a făcut-o sau nu, nu mai ştiu. Se prea poate să fi rămas, căci la un moment dat, în toiul nopţii, mi s-a părut că o aud strigînd în somn: "Să nu pleci! Să nu pleci cu maşina!". Ori poate am visat?

Dimineaţă, cînd m-am trezit cu o durere monumentală de cap, nu mai era acolo. Din buzunarul pantalonilor lipsea o sumă oarecare de bani.

Maşina mi-a reparat-o barmanul. A fost o nimica toată. A demontat o mică piesă de la carburator şi a suflat. La prima cheie, motorul a început să toarcă egal, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic.

Am părăsit hanul cu sentimente contradictorii. Odată intrat pe şoseaua principală, am apăsat pedala de acceleraţie pînă la podea. Nici un kilometru mai încolo, am văzut fiarele contorsionate ale maşinii. Vreo doi lucrători dintr-un echipaj de descarcerare încercau să taie caroseria cu nişte aparate care arătau a instrumente de tortură. Bărbatul dinăuntru era una cu măruntaiele maşinii. Avea aproximativ vîrsta mea. Autoturismul era un Datsun.

Am oprit ca să întreb dacă au nevoie de ajutor. Nu aveau. De altfel, nu se mai luptau decît cu metalul. Bărbatul murise cîndva în cursul nopţii, cînd se răsturnase în şanţ. Fie că nu mai trecuse nimeni pe acolo, fie că nu fusese văzut din cauza adîncimii şanţului în care se oprise, cert este că fusese descoperit doar pe lumină. Cînd era oricum prea tîrziu.

Mi-am adus aminte de cuvintele femeii, ca şi de coşmarul meu mai vechi. Consecvent cu mine însumi, nu am încercat să-mi explic nimic. Era aceeaşi întîmplare, dar cu un alt personaj.


Aş da orice să pot dormi noaptea. La sfîrşitul zilei sînt desigur obosit, dar cînd vine timpul să mă culc, somnul îmi piere brusc. Încerc să adorm, dar nu fac decît să mă chinui pînă spre dimineaţă într-o stare de semitrezie mai rea decît veghea. Rezultatul este că umblu mai tot timpul mahmur, incapabil să mă odihnesc noaptea ori să mă trezesc complet în timpul zilei.

Am încercat toate metodele: am luat somnifere, m-am îmbătat, m-am angajat în activităţi epuizante. Inutil. Căci nu este o problemă de sănătate, ci o afecţiune de conştiinţă.

Odată cu vacanţa de iarnă, staţiunea devenise de nerecunoscut. Pensionarii şi sindicaliştii, clienţii tradiţionali ai locului, dispăruseră aparent fără urmă. Mica staţiune de munte fusese invadată de o masă pestriţă şi gălăgioasă de studenţi. Aceştia umpluseră pînă la refuz vilele fragile din lemn cu un aer vetust şi cele cîteva baruri, iar aleile, de regulă aproape pustii, răsunau acum de o larmă incredibilă. Şi pentru ca schimbarea să fie totală, în preziua deschiderii taberei de iarnă, organizatorii atîrnaseră la intrările în vile şi pe frontispiciile clădirilor mai impunătoare afişe cu inscripţii halucinante: TRATAMENTE LETALE, CONSULTĂ-ŢI HORRORSCOPUL, VILA CU SEXPERŢI, AM VENIT LA ÎNTÎLNIRE CU TATA ŞI AM PLECAT CU MAMA, CURSURI DE ANATOMIE DISTRACTIVĂ etc.

Camera pe care o împărţeam cu prietenii mei nu se deosebea cu nimic de celelalte. Paturile erau înghesuite într-un spaţiu care fusese evident gîndit iniţial pentru două, cel mult trei persoane. Noi eram şapte. Unul venise cu prietena lui, altul îşi adusese un văr, iar un al treilea reuşise să racoleze încă din prima zi o studentă la Ştiinţe Economice măruntă, cu părul scurt şi un apetit sexual insaţiabil.

Nu erau multe de făcut în staţiune: să te plimbi pe aleile îngheţate, să faci scurte excursii prin împrejurimi, să dansezi şi, fireşte, să bei. Programul fiind destul de sărac, am născocit două noi ocupaţii: incendierea izvoarelor şi picnicul nocturn.

Ideea celei dintîi ne-a venit cînd unul dintre băieţi, mahmur fiind, a încercat să bea de la un izvor mineral cu ţigara uitată în colţul gurii. Cum dădu să soarbă din apa cu gust de urină care face faima locului, o flacără puternică îi mistui genele, sprîncenele, un smoc de păr din frunte şi o frumuseţe de mustaţă crescută cu mult chin. Am aflat astfel că damful acela suspect emanat odată cu borvizul este un amestec de gaze inflamabile. În consecinţă, seară de seară am început să dăm foc celor cinci-şase izvoare din marginea staţiunii, spre furia patrulelor de poliţie.

Picnicurile nocturne le făceam pe terasa unei cabane neterminate şi abandonate, construită pe un colţ de stîncă. Cînd am ajuns prima oară acolo, după un drum prin pădure de vreo oră, am rămas cu toţii prostiţi de sălbăticia locului şi de frumuseţea ireală a peisajului. Dar, desigur, scopul prezenţei noastre acolo era cu totul altul. Am scos deci sticlele.
- Mi-e lu... ruşine, spuse împleticit unul dintre băieţi. Ştiţi de ce?
- Ştim, i-o reteză altul. Ţi-e ruşine că bei şi bei de ruşine. Bla, bla, bla... Ai citit şi tu Micul Prinţ şi cu atîta ai rămas din ea.

Primul făcu o figură înfrîntă.
- Atunci lui ar trebui să-i fie ruşine, mai zise arătînd undeva în spate.

Într-un colţ al terasei, al treilea dădea să se dezbrace. Lungana cu care venise, o achiziţie de ultim moment, stătea în faţa lui cu ochii cît cepele.
- Ramona, te iubesc! răcni el. Hai să facem dragoste!

Cu o viteză fulgerătoare, aceasta îi trase o palmă care numai că nu-l răsturnă pe spate. Cinstit vorbind, pe gerul acela lungana era în deplină siguranţă, dar, după cum ştiam cu toţii, motivul furiei ei era altul: pe ea nu o chema Ramona.

În acea clipă, de undeva din vale răzbătu vag refrenul: Hello! Is it me you\'re looking for?*. Lionel Ritchie tocmai lansase piesa aceea, iar eu eram bolnav de ea. M-am repezit la balustradă, încercînd să disting din freamătul nopţii melodia. Cînd se auzi următorul Hello, pornisem deja pe drumul întortocheat înapoi spre staţiune.

După aproape o jumătate de noapte de căutări, am reuşit să depistez locul. Capriciul celui care umpluse staţiunea de mesaje enigmatice scrisese deasupra intrării în micul bar: IUBEŞTE-MĂ ŞI LASĂ-MĂ.

Dinăuntru se auzea vocea inconfundabilă a lui Lionel Ritchie. Am intrat. După cum ar fi trebuit să mă aştept, localul se închisese de mult. Barmaniţa îşi aduna lucrurile şi se pregătea să plece. La insistenţele mele, s-a întors la casetofonul din spatele barului şi a derulat caseta. Cînd am auzit din nou vocea lui Lionel Ritchie, aveam lacrimi în ochi şi mă îndrăgostisem deja de femeia aceea între două vîrste. I-am şi spus-o. Drept răspuns, am primit o jumătate de halbă de cafea tare şi o admonestare nu prea aspră.

Am rămas acolo, la tejgheaua barului, ascultînd aceeaşi melodie de zeci de ori. Deşi obosită - i se vedea asta în cearcănele ochilor ei încă frumoşi -, femeia a rămas cu mine, dovedind o răbdare neobişnuită, pînă mi-am potolit ciudata foame de piesa lui Ritchie. Parcă bucurîndu-se că putea amîna momentul întoarcerii acasă.

Am plecat cînd se crăpa de zi. Locuia undeva în marginea staţiunii şi m-am oferit să o conduc. Pe drum, abia dacă am schimbat cîteva cuvinte. În faţa blocului, i-am urat somn uşor.
- Fii serios. Ţi-am zis că nu pot dormi.

Îmi spusese, e adevărat, dar în fond cine putea dormi în nopţile acelea?

Perioada următoare mi-am petrecut-o dormind ziua şi bîntuind jumătate din noapte cu prietenii mei, cealaltă jumătate cu femeia de la bar. Cu oarecare surpriză am aflat că nu era cu mult mai în vîrstă ca mine. O oboseală teribilă i se întipărise însă în trăsături.
- Nici nu-i de mirare, îi spuneam eu. Pentru că tot nu înţeleg cînd apuci să dormi.

Obosise deja să-mi tot repete că suferă de insomnii. Eu am continuat să o conduc acasă, urîndu-i de fiecare dată un aparent inutil "somn uşor".

Apoi, într-o noapte, s-a întîmplat să nu ne mai despărţim în faţa blocului. În holul apartamentului m-am împiedicat de o pereche de adidaşi. Şi-a cerut scuze; erau ai băiatului ei, plecat pentru cîteva zile la bunici. Ca un fel de explicaţie suplimentară, îmi spuse că soţul îi murise într-un accident despre care însă refuză să-mi dea vreun detaliu.

Din motive pe care nu pot decît să le bănuiesc, nu a aprins nici un bec. Am făcut dragoste la lumina pe care o cernea peste noi prin perdeaua subţire o lună neverosimil de mare, părînd mai degrabă o planetă. Cu un singur locuitor, poate. Liniştea era desăvîrşită în jur şi doar foşnetul cearşafurilor se auzea, legănarea noastră lentă într-un ritm cunoscut. Înainte de a adormi, am auzit-o plîngînd încet.

După doar cîteva zile tabăra se termină. Cuprinse parcă de panică, hoardele de studenţi se dedară în ultima noapte la orgii dezlănţuite. Grupul nostru a pornit-o la un picnic de adio pe terasa cabanei părăsite. Frigul era tăios, iar lumina lunii avea irizări albastre. Am plimbat sticlele de la unii la alţii, am dansat pe ecouri de muzică venite din vale, am sărutat gîturi prelungi pe ritmuri lente şi am improvizat singuri pe ritmuri sincopate. Ne-am intoxicat de transparenţa aerului şi de aburii alcoolului.

Cheful s-a prelungit peste măsură, astfel că atunci cînd am ajuns la IUBEŞTE-MĂ ŞI LASĂ-MĂ, uşa era deja încuiată. Am pornit-o de unul singur spre marginea staţiunii. Am ajuns în faţa blocului tocmai cînd se crăpa de zi. La ferestre nu ardea nici o lumină, dar ştiam deja că întunericul era înşelător. Am ezitat o vreme. În cele din urmă însă nu am mai urcat. Două ore mai tîrziu, luam trenul spre casă.

Nu mult după aceea, s-a întîmplat să dau peste un articol despre insomnii într-un magazin ştiinţific. Printre altele, se relata şi cazul unui bărbat care nu mai dormise deloc de cînd fusese martorul neputincios al morţii unui prieten. Atunci, pentru întîia oară, m-am întrebat ce anume trebuie să fi văzut sau trăit femeia aceea ca să-şi piardă pentru totdeauna somnul. Pentru că, înţelegeam în sfîrşit, insomnia ei nu era o metaforă.

Din acea zi, de fiecare dată cînd vine timpul să mă culc, îmi aduc aminte că pentru ea începe o nouă perioadă de veghe şi nu mai pot adormi.

Am încercat, după cum spuneam, toate metodele: am luat somnifere, m-am îmbătat, m-am angajat în activităţi epuizante. Inutil. Căci nu este o problemă de sănătate, ci o afecţiune de conştiinţă.


Bram Stoker îl menţionează la începutul romanului său. "Prietene, bine ai venit în Carpaţi. Te aştept cu nerăbdare. Să dormi bine la noapte. Mîine la trei pleacă poştalionul spre Bucovina; ţi-am rezervat un loc. La Pasul Bîrgăului te va aştepta o trăsură care te va aduce la mine. Sper că ai călătorit bine de la Londra şi că şederea în frumoasa mea ţară îţi va face plăcere. Cu prietenie, Dracula." Pasul Bîrgăului. "Borgo Pass." Un loc miraculos. Cinci ani am trăit acolo.

Am ajuns în acel capăt de lume ca profesor de fizică. Localitatea în care m-am stabilit era un fel de comună ceva mai răsărită, unde principalul eveniment era tîrgul săptămînal de vite. Aspectul patriarhal al aşezării era probabil neschimbat de sute de ani. Cei cîţiva intelectuali erau cu toţii profesori. La aceştia se adăugau doctorul, farmacistul şi fotograful.

Ultimii doi îmi erau vecini. Primisem un apartament cu două camere în singurul bloc din localitate, la parterul căruia se aflau atelierul foto şi farmacia. Mai întîi l-am cunoscut pe fotograf. M-a oprit într-o zi cînd mă întorceam de la şcoală şi mi-a pus un deget enorm în piept. Braţele îi erau acoperite aproape complet de un păr negru şi des. De altfel, întregul său aspect era al unei sălbăticiuni.
- Eşti nou pe-aici! m-a interpelat el.

Apoi continuă fără să aştepte răspunsul meu:
- E o regiune... interesantă, o să vezi... Dacă observi vreun lucru neobişnuit, dă-mi de ştire, mai adăugă el.

Abia atunci am văzut că ţinea într-o mînă o carte neagră, cu aspect de Biblie. "Încă un sectant", mi-am zis, dar ghicindu-mi parcă gîndurile, bărbatul îmi arătă titlul: Întîmplări uimitoare din vechime.
- Dumneata trebuie să înţelegi, că eşti profesor de fizică, începu el, după care se lansă într-o teorie încîlcită conform căreia fie imaginea unor spectre, altfel invizibile, putea fi surprinsă pe film fotografic, fie anumite fenomene vizibile refuzau să lase vreo urmă pe acesta; nu am înţeles prea bine. Cert este că el se folosea de aparatul foto pentru a lupta împotriva unor "forţe necunoscute".

Cînd făcu o pauză, am profitat să mă scuz că mă doare capul şi, lăsîndu-l în faţa blocului, m-am strecurat pe uşa farmaciei.
- L-aţi cunoscut pe "Caliban"? mă întrebă farmacistul de cum am intrat.

Dacă fotograful era un fel de sălbăticiune bipedă, farmacistul era un personaj distins, cu un cap ca o efigie.
- Da, am răspuns. Dar nu prea am înţeles cu ce se ocupă.
- Fotografiază "duhuri", spuse el şi făcu un gest grăitor cu degetul la tîmplă. Eu mă numesc Drăgulescu. Bine aţi venit la noi!

Mi-a luat ceva timp să mă acomodez cu noua mea existenţă. Cînd eşti tînăr, suporţi destul de greu ritmul lent al vieţii de provincie. Arderile interne sînt violente, iar organismul cere din această cauză efort, agitaţie, zgomot. Cum şcoala nu mă solicita suficient, băteam dealurile şi munţii din împrejurimi ori ascultam muzică atît de tare, încît îmi ţiuiau urechile cîte o jumătate de zi după aceea.

Într-o noapte ascultam Carmina Burana, cînd am remarcat în pădurea de pe dealul din faţă nişte mici fulgere. Clipeau ici şi colo printre copaci. Descărcările au continuat cu intermitenţe pînă spre dimineaţă. După-amiază, după ce mi-am terminat orele, m-am dus pînă acolo, dar nu am găsit, fireşte, nimic.

Într-o bună zi, cu totul pe neaşteptate, m-am îndrăgostit de fata farmacistului. În alte condiţii aş fi evitat probabil acest lucru, căci domnul Drăgulescu era un părinte posesiv şi avea alte planuri pentru fiica sa. Cînd te afli însă la capătul lumii şi suferi de singurătate, nu te gîndeşti la astfel de detalii. Smaranda era fragilă şi de o paloare nefirească, dar trăsăturile feţei îi erau perfecte şi moştenise distincţia tatălui. Farmacistul ar fi fost profund nemulţumit dacă ar fi ştiut de legătura noastră, căci abia terminase liceul şi se mai afla acasă doar pentru că avusese neşansa să cadă la facultate. Iubirea noastră s-a consumat din această cauză aproape exclusiv în regim nocturn. Lucrurile erau de altfel uşurate de faptul că doamna Drăgulescu nu putea fi dezlipită de ecranul televizorului, iar domnul Drăgulescu îşi făcuse de la o vreme obiceiul să meargă seară de seară în laboratorul farmaciei. Lucra acolo pînă la două-trei dimineaţa la nişte preparate despre care nimeni nu ştia nimic. Smaranda se furişa atunci afară din casă şi ne plimbam ţinîndu-ne de mînă, visători şi, fireşte, foarte îndrăgostiţi, de-a lungul rîului. Uneori rămîneam pur şi simplu în chioşcul din fundul grădinii părinteşti.

Seară de seară, mă furişam înapoi spre casă pe un drum ocolit, pentru a nu da nas în nas cu ipoteticul meu socru. Cînd intram în casă, simţeam mirosurile bizare care se strecurau de-a lungul ţevilor din baie tocmai de la parterul blocului. Apartamentul meu era, se pare, singurul neizolat pentru a evita această problemă. Un astfel de regim de viaţă ar fi dat gata pe oricine, dar, cu o afecţiune a ochilor care mă obligă să port ochelari de soare chiar şi pe vreme noroasă, eu sînt o fiinţă nocturnă.