Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O mie nouă sute optzeci şi patru


George Orwell, traducere de Mihnea Gafiţa

03.08.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
George Orwell
O mie nouă sute optzeci şi patru
Editura Polirom, 2002


traducere de Mihnea Gafiţa
prefaţă de Vladimir Tismăneanu



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro


George Orwell (pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) s-a născut în 1903 în India şi a murit de tuberculoză la Londra, în 1950. Tatăl său era funcţionar public în administraţia engleză din India. Orwell a studiat la Eton între 1917 şi 1921, publicînd în diferitele reviste ale colegiului, iar între 1922 şi 1927 s-a angajat în cadrul Poliţiei Imperiale Indiene din Birmania, experienţă pe care a reconstituit-o mai tîrziu în romanul Zile birmaneze (1934). Prima sa carte, Fluierînd a pagubă prin Paris şi Londra (1933), este o relatare emoţionantă şi mai ales comică a celor cîţiva ani de sărăcie autoimpusă pe care i-a trăit după ce s-a întors în Europa. Printre romanele sale din anii '30 se numără Fiica unui cleric (1935) şi O gură de aer (1939), dar adevărata recunoaştere i-au adus-o alte două proze, tip reportaj: Drumul către Wigan Pier (1937), despre viaţa la limita sărăciei a minerilor dintr-un orăşel din Lancashire, şi Omagiu Cataloniei (1938), despre propria sa experienţă din timpul Războiului Civil din Spania. "Asemeni Hannei Arendt, Orwell a fost un om de stînga. El nu a fost însă niciodată comunist, iar Omagiu Cataloniei este expresia cea mai directă a dezgustului resimţit de acest scriitor britanic, profund ostil ipocriziei imperiale din propria sa ţară, în faţa infamiei politrucilor stalinişti" (Vladimir Tismăneanu). Între 1943 şi 1945, ca director literar la Tribune, a publicat numeroase articole literare şi politice, colaborînd în acelaşi timp la Observer şi la Manchester Evening News. Fabula politică Ferma Animalelor (1945) şi distopia O mie nouă sute optzeci şi patru (1949) sînt cele mai populare romane ale lui Orwell, traduse în întreaga lume. În 1968, Sonia Orwell şi Ian Angus i-au editat, în patru volume, eseurile, publicistica şi corespondenţa.

*****

1


Într-o zi senină şi friguroasă de aprilie, exact cînd ceasurile bat ora treisprezece, Winston Smith, cu bărbia înfundată în piept ca să scape de vîntul care-l ia pe sus, se strecoară iute printre uşile de sticlă ale Blocului Victoria, deşi nu destul de repede cît să împiedice un vîrtej de praf şi nisip să pătrundă o dată cu el. Holul blocului miroase a varză călită şi a preşuri vechi. La unul dintre capete se află un afiş mult prea mare pentru interior, care înfăţişează figura enormă, lată de peste un metru, a unui bărbat în vîrstă de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu o mustaţă neagră şi stufoasă, şi cu trăsături frumoase, dar dure. Winston se îndreaptă spre scări. Nu are nici un rost să încerce la lift. Chiar şi în vremurile cele mai bune funcţionează numai din cînd în cînd, iar în prezent curentul electric este tăiat în timpul zilei, ca parte integrantă a campaniei de economisire organizate în pregătirea Săptămînii de Ură. Apartamentul lui se găseşte la etajul şapte, aşa încît Winston, care are treizeci şi nouă de ani şi o ulceraţie varicoasă deasupra gleznei drepte, o ia încet pe jos, oprindu-se de mai multe ori să se odihnească. Pe fiecare palier, figura cea enormă, aşezată faţă în faţă cu uşa liftului, îl priveşte insistent de pe perete. Este una dintre pozele acelea în aşa fel realizate, încît ochii te urmăresc din orice unghi. Sub ea scrie:

Fratele cel Mare stă cu ochii pe tine

Înăuntru, în apartament, o voce melodioasă citeşte o listă de cifre legate de producţia de fontă. Vocea vine dintr-o placă de metal dreptunghiulară, ca o oglindă estompată, care face corp comun cu suprafaţa peretelui din dreapta. Winston răsuceşte un buton şi vocea slăbeşte întrucîtva, deşi cuvintele încă se mai disting. Aparatul - numit tele-ecran - poate fi dat mai încet, dar nu ai cum să-l închizi de tot. Winston se duce la fereastră: are o constituţie fragilă, e mai degrabă mic de statură, iar salopeta albastră, care este uniforma Partidului, nu face decît să scoată în evidenţă cît e de slab. Are un păr foarte blond şi o faţă sangvină de felul ei, cu pielea înăsprită de săpunul prost, de lamele de ras tocite şi de frigul iernii care tocmai a trecut.

Afară, chiar şi prin obloanele coborîte, atmosfera arată friguroasă. Pe stradă, jos de tot, vîntul bate în vîrtejuri care stîrnesc praful şi hîrtiile împrăştiate şi, deşi soarele străluceşte, iar cerul etalează un albastru strident, parcă nimic nu are culoare, cu excepţia afişelor lipite peste tot. Figura cu mustaţă neagră te priveşte insistent de sus în jos, de la orice colţ de stradă mai mare. Şi pe faţada casei de vizavi este una. fratele cel mare stă cu ochii pe tine - zice textul, iar ochii negri scormonesc adînc în ochii lui Winston. Mai jos, la nivelul străzii, este un alt afiş, rupt la un colţ, care flutură din cînd în cînd în bătaia vîntului, acoperind şi descoperind un singur cuvînt: SOCENG. Undeva, mai departe, un elicopter coboară printre acoperişuri, stă cîte o clipă suspendat, ca o albăstrea, apoi se ridică din nou, zburînd în cercuri. Este patrula de poliţie, care-şi bagă nasul prin casele oamenilor. Dar patrulele nu contează. Poliţia Gîndirii - numai ea contează.

În spatele lui Winston, vocea de la tele-ecran îi dă înainte despre fontă şi despre depăşirea celui de-al Nouălea Plan Trienal. Tele-ecranul recepţionează şi transmite simultan. Orice sunet pe care l-ar scoate Winston, mai tare decît o şoaptă foarte slabă, poate fi captat; în plus, atîta timp cît se află în cîmpul vizual al plăcii de metal, poate fi şi văzut, nu numai auzit. Sigur că nu ai cum şti, în fiecare moment, dacă eşti sau nu ascultat. Cît de des, sau după ce criterii intră Poliţia Gîndirii pe fiecare post individual este ceva ce ţine de domeniul presupunerilor. N-ar fi imposibil nici să urmărească tot timpul pe toată lumea. În tot cazul, pot intra pe firul tău cînd au ei chef. Te obligă să trăieşti - şi de fapt chiar aşa trăieşti, dintr-o obişnuinţă devenită instinct - cu presupunerea că orice sunet pe care-l scoţi este ascultat şi orice mişcare observată, afară de cazul cînd, să zicem, stai pe întuneric.

Winston rămîne cu spatele la tele-ecran. E mai sigur aşa, deşi, cum ştie prea bine, chiar şi un spate poate spune ceva. La un kilometru depărtare, se înalţă Ministerul Adevărului, unde lucrează el, ca un turn uriaş, alb, deasupra peisajului mohorît. Uite, se gîndeşte Winston cu un vag dezgust, uite cum arată Londra, principalul oraş al Aerobazei Unu, care, la rîndul ei, este a treia provincie a Oceaniei ca număr de locuitori. Îşi stoarce memoria după vreo amintire din copilărie care să-i spună dacă Londra a fost dintotdeauna aşa. Oare întotdeauna au existat străzile astea cu case din secolul nouăsprezece, degradate, cu pereţii proptiţi în stîlpi de lemn, cu ferestrele astupate cu carton, cu acoperişurile de tablă ruginite, cu zidurile alea stupide ridicate în faţa grădinilor şi care se prăbuşesc în toate direcţiile? Sau locurile bombardate, unde praful de ciment se ridică în vîrtejuri şi buruienile cresc pe ici, pe colo, peste grămezile de moloz? Sau locurile în care bombele au curăţat porţiuni mai mari şi unde au răsărit coloniile alea abjecte de cocioabe de lemn, ca nişte coteţe? Oricum, n-are rost - nu-şi mai aminteşte: tot ce a mai rămas din copilăria lui este o serie de imagini foarte limpezi, dar care nu vin pe nici un fel de fundal şi care sînt pentru el, cele mai multe, de neînţeles.

Ministerul Adevărului - în Nouvorbă, Minadev - te izbeşte fiindcă este cu totul diferit de orice altă clădire vizibilă în jur. Este o structură înaltă, imensă, de beton armat alb, strălucitor, în formă de piramidă, care se ridică, terasă după terasă, pînă la trei sute de metri înălţime. De unde stă Winston, se disting foarte bine cele trei lozinci ale Partidului, scrise cu litere elegante pe faţada albă ca zăpada:

RĂZBOIUL ESTE PACE
Libertatea este sclavie
Ignoranţa este putere


Ministerul Adevărului ar avea, după cîte vorbesc oamenii, vreo trei mii de încăperi deasupra pămîntului şi ramificaţiile corespunzătoare dedesubt. Trei alte clădiri mai există, împrăştiate prin Londra, asemănătoare ca aspect şi ca mărime. Clădirile astea domină arhitectura din jur în aşa măsură, încît de pe acoperişul Blocului Victoria le poţi vedea pe toate patru deodată. Sînt sediile celor patru Ministere care-şi împart între ele aparatul de guvernămînt: Ministerul Adevărului, care se ocupă cu ştirile, cu distracţiile, cu educaţia şi cu artele frumoase; Ministerul Păcii, care se ocupă cu războiul; Ministerul Iubirii, care se ocupă cu menţinerea ordinii şi disciplinei, şi Ministerul Abundenţei, care răspunde de treburile economice. În Nouvorbă, numele lor sînt Minadev, Minipax, Miniiub şi Minabund.

Dintre toate, Ministerul Iubirii este cel cu adevărat înspăimîntător. Nu are deloc ferestre. Winston nu a fost niciodată înăuntru şi nici măcar nu s-a apropiat de clădire la mai puţin de o jumătate de kilometru. Este imposibil să intri acolo altfel decît cu treburi oficiale, şi chiar şi atunci pătrunzi numai printr-un labirint de reţele de sîrmă ghimpată, uşi de oţel şi cuiburi de mitralieră camuflate. Pînă şi străzile care duc la barierele lui exterioare gem de gardieni cu mutre de gorile, îmbrăcaţi în uniforme negre şi înarmaţi cu bastoane.

Winston se întoarce brusc. Şi-a compus pe faţă acea expresie de optimism liniştit pe care este indicat s-o arborezi cînd stai cu faţa la tele-ecran. Traversează camera şi merge în bucătărie. Plecînd de la Minister la ora prînzului, şi-a sacrificat masa de la cantină, deşi ştie foarte bine că nu are nimic de mîncare în bucătărie, afară de un codru de pîine neagră pe care trebuie să şi-l păstreze pentru mîine dimineaţă. Ia de pe un raft o sticlă cu un lichid incolor şi cu o etichetă albă pe care scrie GIN VICTORIA. Băutura răspîndeşte un miros greţos, uleios, ca de alcool chinezesc de orez. Winston îşi toarnă o ceaşcă aproape plină, îşi pregăteşte simţurile pentru un şoc şi dă pe gît conţinutul ceştii ca pe un medicament.

În clipa următoare, faţa i se face roşie, iar ochii încep să-i curgă. Băutura respectivă este un fel de apă tare şi, în plus, cînd o înghiţi, ai senzaţia că te izbeşte cineva în cap, pe la spate, cu un baston de cauciuc. Şi totuşi, după doar cîteva clipe, arsura din burtă i se stinge şi viaţa începe să i se pară mai veselă. Ia o ţigară dintr-un pachet şifonat pe care scrie ŢIGĂRI VICTORIA şi, din neatenţie, o întoarce în poziţie verticală: uite, s-a scurs tutunul pe jos. Mai ia una, de astă dată cu mai mult succes. După care, merge înapoi în cameră şi se aşază la o măsuţă aflată în stînga tele-ecranului. Din sertarul măsuţei scoate un toc, o călimară cu cerneală şi un volum gros, format mare, cu foi albe, cu spatele roşu şi coperta de culoarea marmorei.

Din cine-ştie-ce motiv, tele-ecranul din apartamentul lui este aşezat într-o poziţie neobişnuită. În loc să troneze, cum se întîmplă de obicei, în peretele din fund, de unde poate supraveghea toată încăperea, aici este încastrat în peretele lateral, faţă în faţă cu fereastra. La un metru depărtare de tele-ecran, peretele formează o nişă, destinată probabil, cînd se construise blocul, unor rafturi de cărţi. Nişa aceasta nu este foarte adîncă, atîta cît să încapă scaunul pe care stă Winston acum, cu spatele lipit de perete, în aşa fel încît să rămînă în afara cîmpului de acţiune al tele-ecranului, cel puţin a cîmpului vizual. Sigur că tot poate fi auzit, dar, atîta timp cît stă în poziţia de acum, nu poate fi văzut. Lucrul pe care are de gînd să-l facă i-a fost sugerat, în parte, de această geografie neobişnuită a camerei.

I-a mai fost sugerat şi de cartea pe care a scos-o din sertar. Este o carte mai mult decît frumoasă. Are o hîrtie netedă, de cea mai bună calitate, îngălbenită puţin de trecerea timpului, cum nu se mai fabrică de cel puţin patruzeci de ani. Iar el, Winston, bănuieşte că este mult mai veche de atîta. A văzut-o aruncată în vitrina unei prăvălii de vechituri unde mirosea a mucegai, dintr-o mahala a oraşului - nici nu mai ţine minte în care anume -, şi a fost năpădit, acolo, pe loc, de dorinţa irezistibilă de a o cumpăra. Membrii Partidului nu au voie, în principiu, să intre în magazinele obişnuite - "să cumpere de pe piaţa neagră", cum se spune -, dar regula nu se respectă cu stricteţe, pentru că sînt o mulţime de lucruri, de pildă şireturi de pantofi sau lame de ras, de care este practic imposibil să faci rost de altundeva. Atunci, demult, cînd a văzut cartea în vitrina aceea, a aruncat cîte o privire în susul şi în josul străzii şi pe urmă s-a strecurat înăuntru şi a cumpărat-o la preţul de doi dolari cincizeci. La vremea aceea, nu o voia pentru nimic anume. A adus-o acasă, în servietă, cu sentimentul vinovăţiei. Chiar şi fără să scrie nimic în ea, este un obiect care îl poate compromite.

Ceea ce are de gînd să facă este să-şi ţină, de azi înainte, un jurnal. Aşa ceva nu este ilegal - nimic nu este ilegal, din moment ce nu mai există legi -, dar, dacă este descoperit, se poate aştepta, pe bună dreptate, să fie pedepsit cu moartea. Sau cu cel puţin douăzeci şi cinci de ani într-un lagăr de muncă silnică. Pune o peniţă în toc şi-şi trece limba peste ea, ca să se ducă unsoarea. Sigur că tocul este un instrument arhaic şi nu se mai foloseşte nici pentru semnături, dar el şi-a făcut rost de unul pe ascuns şi cu oarecare dificultate, pur şi simplu fiindcă are sentimentul că hîrtia asta frumoasă şi lăptoasă merită scrisă cu o peniţă adevărată, şi nu scrijelită cu creionul chimic. Adevărul este că lui Winston îi vine şi greu să scrie de mînă. În afară de unele notiţe foarte scurte, totul se dictează la scrievorbitor - ceea ce, bineînţeles, nici nu se pune problema să facă în momentul de faţă. Îşi înmoaie peniţa în cerneală, după care ezită... Îi trece un fel de fior prin stomac. Să pună pe hîrtie data - datarea jurnalului este actul decisiv. Scrie cu litere mici, trasate stîngaci:
4 aprilie 1984

Se reazemă de perete cu un sentiment de totală neajutorare. În primul rînd, nu ştie deloc sigur dacă este, într-adevăr, anul 1984. Cam atît ar trebui să fie, pentru că este aproape convins că are treizeci şi nouă de ani şi parcă ţine minte că anul naşterii lui era 1944. Sau '45? În ziua de azi, cine mai poate stabili o dată oarecare cu o aproximaţie mai mică de un an sau doi?

Şi pentru cine - gîndurile îi sar brusc de la una la alta - pentru cine ţine el jurnalul ăsta? Pentru cei viitori, pentru cei care nu s-au născut încă. Mintea îi zăboveşte cîteva momente asupra datei nesigure de pe foaia de hîrtie, după care face un nou salt, izbindu-se de cuvîntul din Nouvorbă dublugîndi. Parcă acum îşi dă seama, pentru prima oară, de grozăvia lucrului de care s-a apucat. Cum ai putea să comunici cu viitorul? Nu e cu putinţă - prin natura însăşi a lucrurilor. Din două, una: ori viitorul o să fie la fel ca prezentul, în care caz nu l-ar mai asculta nimeni pe el, ori o să fie altfel decît prezentul, drept care ce sens ar mai avea demersul lui?

Un timp, rămîne uitîndu-se prosteşte la hîrtie. Tele-ecranul transmite acum o muzică stridentă, militărească. Lui Winston i se întîmplă ceva curios: nu numai că pare să-şi fi pierdut capacitatea de a se exprima, dar parcă a uitat şi ce voia de la bun început să comunice. De săptămîni întregi se pregăteşte pentru acest moment şi nu i-a trecut niciodată prin minte că i-ar mai trebui şi altceva în afară de curaj. Scrisul în sine este o treabă uşoară. Tot ce are de făcut este să aştearnă pe hîrtie interminabilul monolog pe care şi-l tot repetă în gînd de ani de zile. Ei da, dar uite că, în clipa asta, pînă şi monologul i-a amuţit. Pe deasupra, ulceraţia varicoasă de deasupra gleznei a început să-i dea nişte mîncărimi insuportabile. Nu îndrăzneşte să se scarpine, pentru că ori de cîte ori se scarpină i se inflamează şi mai tare. Secundele trec una după alta. În mintea lui se amestecă albeaţa paginii din faţa lui cu mîncărimea pielii de deasupra gleznei, cu zbierătele muzicii şi cu o oarecare ameţeală, din cauza ginului. Deodată, începe să scrie aşa, pur şi simplu, ca un nebun, numai parţial conştient de ce aşterne pe hîrtie. Are un scris mărunt, dar ca de copil, care se ridică şi coboară pe pagină, mîncînd mai întîi literele mari şi, pînă la urmă, şi punctuaţia:

4 aprilie 1984. Aseară la cinema. Numai filme de război. Unul foarte bun cu un vapor plin de refugiaţi, bombardat undeva în Mediterana. Publicul distrat de imaginile cu un grăsan care încerca să scape înot, dar un elicopter se ţinea scai de el, mai întîi ţi-l arăta plescăind prin apă ca un porc de mare, pe urmă îl vedeai prin luneta de la mitraliera elicopterului şi pe urmă era făcut ciur şi marea devenea roz în jurul lui şi se scufunda atît de brusc, parcă găurile ar fi lăsat apa să intre în el. Publicul care urla rîzînd cînd s-a dus la fund. pe urmă ţi-arăta o barcă de salvare plină cu copii şi un alt elicopter care se oprise deasupra lor. era o femeie între două vîrste, poate evreică, şi stătea în faţă cu un băieţel de vreo trei ani în braţe. băieţelul ţipa de frică şi-şi vîra nasul între sînii femeii parcă ar fi vrut să se bage în ea cu totul şi femeia îl strîngea în braţe şi-l liniştea deşi şi ea era verde de frică, acoperindu-l tot timpul cît putea de mult, parcă ar fi crezut că braţele ei îl pot apăra de gloanţe. pe urmă elicopterul a lansat un obuz de douăzeci de kilograme direct în ei, o flamă îngrozitoare şi barca s-a făcut toată pulbere. pe urmă a fost o secvenţă superbă un braţ de copil zburînd sus sus sus sus de tot în aer un elicopter cu un aparat de filmat în bot probabil la urmărit în sus şi ropote de aplauze de la locurile partidului dar o femeie din rîndurile de proli a început brusc să facă gură şi să ţipe că nar fi trebuit să arate aşa ceva nu de faţă cu copiii ar fi trebuit mai bine să nu de faţă cu copiii nui cînd poliţia a scoso afară nu cred ca păţit ceva cui îi pasă ce zic prolii tipică reacţie de proli ăştia niciodată

Winston se opreşte din scris la fel de brusc, printre altele fiindcă îl ţine un junghi în coaste. De ce-o fi turnat tot şirul ăsta de inepţii? Dar, curios lucru, în timp ce le scria, i s-a limpezit în minte un incident cu totul deosebit. Atît de deosebit, încît aproape că-i vine să-l aştearnă pe hîrtie. Iată, acum realizează că tocmai din cauza acestui incident s-a hotărît el să vină acasă şi să-şi înceapă jurnalul astăzi, şi nu în altă zi.

S-a petrecut chiar azi-dimineaţă, la Minister - dacă se poate spune că un lucru atît de vag a avut într-adevăr loc.

Cu puţin înainte de ora unsprezece, la Secţia Documente, unde lucrează Winston, lumea îşi căra scaunele afară din boxe şi le aşeza în mijlocul holului principal, în faţa tele-ecranului cel mare, pregătindu-se pentru cele Două Minute de Ură. Winston îşi căuta şi el un loc pe unul dintre rîndurile de mijloc, cînd în hol au apărut, practic în acelaşi timp, două persoane pe care le ştia din vedere, dar cu care nu a intrat niciodată în vorbă. Una era o fată cu care se întîlneşte de multe ori pe coridoare. Nu ştie cum o cheamă, dar ştie că lucrează la Secţia Literatură. Probabil că face cine-ştie-ce muncă mecanică la vreuna dintre maşinile de scris romane, fiindcă a văzut-o de cîteva ori cu mîinile unsuroase şi cu cîte o cheie articulată în buzunarul de la salopetă. Ca fată, pare sigură pe ea şi are un păr negru bogat, pistrui pe faţă şi mişcări iuţi şi atletice. Să tot aibă vreo douăzeci şi şapte de ani. În jurul taliei de la salopetă avea prinsă o eşarfă roşie îngustă, emblema Ligii Tineretului Anti-Sex, pe care şi-o petrecuse de mai multe ori, destul de strîns ca să-i scoată în relief frumuseţea şoldurilor. Lui Winston i-a displăcut fata asta din primul moment în care a văzut-o. Ştie şi de ce. Din cauza atmosferei de gazon de hochei şi de băi reci şi de excursii în grup şi în general de castitate pe care reuşeşte s-o creeze în jurul ei. Winston detestă aproape orice femeie, şi mai ales pe cele tinere şi drăguţe. Femeile, mai ales cele tinere, sînt întotdeauna cele mai fanatice susţinătoare ale Partidului, cele care înghit orice slogan, care fac spionaj amator şi care te toarnă urgent dacă te miros de neortodoxie. Dar fata asta, în mod special, îi lasă impresia, ori de cîte ori o vede, că este mai periculoasă decît multe altele. Odată, cînd treceau unul pe lîngă altul pe coridor, fata i-a aruncat o privire piezişă care parcă l-a străpuns şi, pentru o clipă, a fost cuprins de o panică oarbă. Atunci i-a trecut pentru prima oară prin minte ideea că ar fi putut lucra pentru Poliţia Gîndirii. Sigur că era puţin probabil aşa ceva, dar iată, şi azi-dimineaţă, ca de fiecare dată cînd s-a întîlnit cu ea, a avut un sentiment de nelinişte ciudată, un amestec de teamă şi duşmănie.

Cealaltă persoană era un bărbat pe care-l cheamă O'Brien, membru al Partidului Interior, care deţine un post atît de important şi de sus-pus, încît Winston ştie doar foarte vag cu ce anume se ocupă. Oamenii de pe scaune au scos un murmur văzînd salopeta neagră a unui membru al Partidului Interior. O'Brien este un bărbat voinic, aproape masiv, cu ceafa groasă şi cu figura aspră, ironică şi brutală. Şi totuşi, în ciuda aspectului său înfricoşător, are un anume farmec în comportament, o mişcare de a-şi potrivi mai bine ochelarii pe nas, care te lasă cumva fără replică - deşi lui Winston nu-i este foarte clar în ce fel -, un gest neaşteptat de manierat. Un gest care, dacă ar mai gîndi cineva în aceşti termeni, aminteşte de un nobil din secolul nouăsprezece, care îţi întinde cutia cu tutun de prizat. Winston l-a mai văzut pe O'Brien poate de zece ori în tot atîţia ani, dar, curios lucru, se simte foarte tare atras de el, nu numai fiindcă îl intrigă contrastul dintre aspectul lui rafinat şi fizicul de boxer profesionist, ci mai degrabă din cauza unei convingeri ţinute secretă - sau poate nici măcar dintr-o convingere, ci dintr-o speranţă -, şi anume că ortodoxia politică a lui O'Brien nu este perfectă. Este ceva în figura lui care sugerează automat acest lucru. Şi, de fapt, poate nici măcar nu este neortodoxie ceea ce i se citeşte pe faţă, ci pur şi simplu inteligenţă. Oricum, are înfăţişarea unui om cu care ai putea sta de vorbă, dacă ai reuşi să păcăleşti cumva tele-ecranul şi să-l prinzi singur. Winston personal nu a făcut, însă, niciodată nici cel mai mic efort de a-şi verifica presupunerea, fiindcă adevărul este că nu are cum să facă aşa ceva.

Cînd a intrat în holul cu scaune, O'Brien s-a uitat la ceas şi, văzînd că era aproape ora unsprezece, s-a hotărît, evident, să rămînă acolo, la Secţia Documente, pentru cele Două Minute de Ură. S-a aşezat pe acelaşi rînd cu Winston, cîteva scaune mai departe. O femeie mică de statură, cu părul de culoarea nisipului, care lucrează în boxa de lîngă cea a lui Winston, s-a aşezat între ei. Fata cu părul negru stătea exact în spate.

În clipa următoare, tele-ecranul cel mare din fundul sălii a slobozit un glas sinistru, ca scrîşnetul unei maşinării neunse. Un zgomot care îţi strepezea dinţii şi-ţi ridica părul la ceafă. Începuse Ura.


Ca de obicei, pe ecran a apărut chipul lui Emmanuel Goldstein, Duşmanul Poporului. Printre spectatori au început fluierăturile. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, a scos un ţipăt de groază amestecată cu scîrbă. Goldstein este un renegat şi un decăzut care odată, cu mult timp în urmă - nimeni nu-şi mai aminteşte cu siguranţă cît anume - a fost una dintre figurile de frunte ale Partidului, aproape la acelaşi nivel cu Fratele cel Mare însuşi; pe urmă, s-a angajat în activităţi contrarevoluţionare, a fost condamnat la moarte, dar, nu se ştie cum, a scăpat şi a dispărut ca prin minune. Programul celor Două Minute de Ură variază de la o zi la alta, dar nu este zi în care Goldstein să nu fie personajul principal. El este primul trădător, cel dintîi care a pătat puritatea Partidului. Toate ticăloşiile îndreptate împotriva Partidului care au urmat, toate trădările, actele de sabotaj, ereziile, deviaţiile - toate au izvorît direct din teoriile lui. Undeva, nu se ştie bine unde, Goldstein este încă în viaţă şi-şi organizează comploturile: poate undeva dincolo de ocean, sub protecţia străinilor care-l plătesc, sau, aşa cum se zvoneşte din cînd în cînd, poate se ascunde pe undeva chiar pe teritoriul Oceaniei.

Lui Winston i s-a crispat diafragma. Ori de cîte ori vede chipul lui Goldstein, îl încearcă sentimente amestecate. Faţa aia prelungă şi osoasă de evreu, cu o coamă de păr alb, ca o aureolă, şi cu bărbuţa ascuţită, ca de ţap. O figură inteligentă şi totuşi eminamente demnă de dispreţ: poartă o pereche de ochelari proptiţi pe vîrful nasului, care îi dau o înfăţişare de prostie senilă. Seamănă cu o oaie şi chiar şi în voce are nişte inflexiuni care aduc a behăituri.

De pe ecran, Goldstein şi-a debitat, ca de obicei, atacul veninos împotriva doctrinelor Partidului, atac atît de exagerat şi de ticălos, încît nici măcar un copil n-ar fi trebuit să se lase păcălit de el, dar care, totuşi, era exact atît de plauzibil, cît să-ţi dea sentimentul alarmant că alţii, cu mai puţin echilibru psihic, ar putea fi induşi în eroare. L-a insultat pe Fratele cel Mare, a denunţat dictatura Partidului, a cerut încheierea imediată a păcii cu Eurasia, a solicitat libertatea cuvîntului, libertatea presei, libertatea de întrunire, libertatea de gîndire, zbierînd ca un isteric despre trădarea Revoluţiei - totul într-o vorbire polisilabică rapidă, ca un fel de parodiere a stilului obişnuit al oratorilor Partidului, care conţinea chiar şi termeni din Nouvorbă; ba chiar, mult mai mulţi asemenea termeni decît foloseşte orice membru al Partidului în viaţa de toate zilele. Şi în tot acest timp, ca să nu aibă nimeni nici cel mai mic dubiu asupra realităţii pe care o acopereau lătrăturile viclene ale lui Goldstein, în spatele lui, pe ecran, mărşăluiau interminabile coloane ale armatei eurasiene - rînduri peste rînduri de bărbaţi solizi, cu feţe asiatice imobile, care veneau în valuri pînă în primul plan al ecranului şi pe urmă dispăreau, pentru a fi înlocuite de altele exact la fel. Tropăitul ritmic şi monoton al cizmelor soldaţilor forma fundalul vocii behăitoare a Duşmanului Poporului.

Nu s-au scurs nici treizeci de secunde din cele Două Minute de Ură, şi cel puţin jumătate dintre cei prezenţi în sală începuseră deja să aibă manifestări necontrolate de furie. Faţa aceea ca de oaie de pe ecran, mulţumită de sine, şi sentimentul terifiant de forţă, pe care-l dădea armata eurasiană din spatele ei, erau prea mult; şi pe urmă, fie şi numai vederea lui Goldstein sau gîndul la el provoacă automat frică şi mînie. Goldstein este obiectul urii în mai mare măsură decît Eurasia sau Estasia, pentru că atunci cînd Oceania se află în stare de război cu una dintre cele două puteri, cu cealaltă este, în general, în relaţii de pace. Se petrece însă ceva ciudat: deşi Goldstein este detestat şi dispreţuit de toată lumea, deşi în fiecare zi şi de o mie de ori pe zi, pe podiumuri, la tele-ecran, în ziare, în cărţi teoriile lui sînt respinse, zdrobite, ridiculizate, strigate sus şi tare, în auzul mulţimii, ca să se vadă ce prostii lamentabile sînt - în ciuda tuturor acestor lucruri, influenţa lui parcă niciodată nu slăbeşte. Întotdeauna se găsesc alţi şi alţi naivi care se lasă seduşi de el. Nu trece o zi în care Poliţia Gîndirii să nu demaşte spioni şi sabotori care acţionează la ordinele lui Goldstein, care se pare că este comandantul unei mari armate din umbră, al unei reţele secrete de complotişti care urmăresc să răstoarne ordinea de Stat. Frăţia - cică aşa s-ar numi. Umblă şi unele vorbe, şoptite, despre o carte îngrozitoare, un compendiu al tuturor ereziilor, al cărei autor ar fi chiar Emmanuel Goldstein şi care ar circula clandestin pe ici, pe colo. Este, din cîte se spune, o carte fără un titlu anume. Lumea vorbeşte despre ea - dacă are curajul să vorbească - spunîndu-i, pur şi simplu, Cartea. Dar asemenea lucruri nu le afli decît din nişte zvonuri vagi. Nici Frăţia, nici Cartea nu sînt subiecte despre care un membru al Partidului să vorbească, dacă poate să le ocolească.

În al doilea minut, Ura a ajuns demenţă. Oamenii se foiau în sus şi în jos pe scaune şi zbierau în gura mare, făcînd eforturi disperate ca să acopere vocea behăitoare de la tele-ecran, care te scotea din minţi. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, se făcuse stacojie la faţă, iar gura i se deschidea şi se închidea de parcă ar fi fost un peşte pe uscat. Pînă şi chipul aspru al lui O'Brien se îmbujorase. Stătea drept pe scaun, cu pieptul solid umflîndu-i-se şi tremurînd, ca şi cum ar fi rezistat asaltului unui val uriaş. Fata cu părul negru din spatele lui Winston a început să ţipe: "Porcule! Porcule!! Porc ordinar!!!" - şi, la un moment dat, a apucat un dicţionar gros de Nouvorbă şi l-a aruncat în tele-ecran. Cartea l-a lovit pe Goldstein în nas şi a ricoşat; dar vocea a continuat, netulburată de nimic. Într-un moment de luciditate, Winston s-a trezit că urla şi el ca toţi ceilalţi şi că izbea violent cu călcîiul în bara de la scaun. Ce este realmente îngrozitor la cele Două Minute de Ură nu este nici măcar faptul că fiecare trebuie să-şi joace rolul, ci, dimpotrivă, că nimeni nu se poate abţine de la a intra în joc. După prima jumătate de minut, orice prefăcătorie devine lipsită de sens.

Un extaz hidos al fricii şi al dorinţei de răzbunare, pofta de a ucide, de a tortura, de a zdrobi capete cu barosul s-a scurs, ca de obicei, prin întregul grup de spectatori ai Urii, ca un curent electric, transformîndu-l pe fiecare, chiar împotriva voinţei sale, într-un dement care se schimonosea şi zbiera. Şi totuşi, furia care te cuprinde în asemenea momente este o emoţie abstractă, fără un azimut precis, pe care o poţi comuta de la un obiect la altul, ca pe flacăra unei lămpi de sudură. Aşa se face că vine cîte un moment, în care ura lui Winston nu se îndreaptă deloc spre Goldstein, ci, dimpotrivă, spre Fratele cel Mare, spre Partid şi spre Poliţia Gîndirii; în asemenea momente, inima lui se întoarce spre ereticul acela de pe ecran, alungat şi batjocorit de toată lumea, singurul campion al adevărului şi al logicii într-o lume de minciuni. Iar în clipa imediat următoare, redevine şi el la fel ca toţi ceilalţi din jurul lui şi tot ce se spune despre Goldstein i se pare şi lui că este adevărul adevărat. În asemenea momente, ura lui secretă faţă de Partid se transformă în adoraţie, iar Fratele cel Mare se înalţă precum un turn protector, neînfricat şi de neînvins, care stă ca o stîncă în calea hoardelor Asiei, pe cînd Goldstein, deşi se spune că este izolat şi neajutorat, deşi însăşi existenţa lui rămîne de dovedit, capătă statura unui vrăjitor sinistru, capabil, prin simpla forţă a vocii sale, să demoleze edificiul civilizaţiei.

Uneori, Winston reuşeşte chiar să-şi orienteze ura în cutare sau cutare direcţie, printr-un act de voinţă. De pildă, azi-dimineaţă, cu acel gen de efort cu care îţi smulgi capul de pe pernă în toiul unui coşmar, şi-a mutat ura de la bărbatul de pe ecran la fata cu părul negru din spatele lui. Prin minte i-au trecut nişte halucinaţii vii şi frumoase: se făcea că o bătea cu un bulan de cauciuc pînă o omora; se făcea că o lega de un stîlp în pielea goală şi o ciuruia cu săgeţi, ca pe sfîntul Sebastian; se făcea că o viola cu bestialitate şi că-i tăia beregata chiar în momentul cînd ejacula înăuntrul ei. Şi totuşi, ceva tot a fost mai bine ca altă dată: şi-a dat seama de ce o urăşte atît de tare. O urăşte pentru că e tînără, drăguţă şi fără sex, pentru că ar vrea să se culce cu ea şi ştie că n-o să facă niciodată treaba asta, pentru că în jurul taliei ei suple şi frumoase, care parcă te roagă s-o cuprinzi cu braţul, nu este nimic altceva decît eşarfa aia roşie odioasă, simbolul agresiv al frigidităţii.

Ura şi-a atins punctul culminant. Vocea lui Goldstein a devenit realmente o behăială şi, pentru o clipă, figura i s-a schimbat într-un cap de oaie. Pe urmă, capul de oaie s-a transformat într-o figură imensă şi înfiorătoare de soldat eurasian care înainta cu pistolul-mitralieră răpăind, de parcă ar fi vrut să sară afară din suprafaţa tele-ecranului, aşa încît unii spectatori din rîndul întîi chiar se lăsaseră pe spate cu scaunele. Dar, în acelaşi moment, fiecare a scos cîte un oftat adînc de uşurare: figura cea monstruoasă s-a transformat în figura Fratelui cel Mare, cu părul negru, cu mustaţa neagră, plin de forţă şi de o linişte misterioasă, umplînd aproape tot ecranul. Nimeni nu mai auzea ce spunea Fratele cel Mare. Nu erau decît nişte vorbe simple, de încurajare, de genul celor ce se rostesc în focul luptei şi pe care nu le poţi distinge una cîte una, dar care îţi redau încrederea în tine prin simplul fapt că sînt rostite. Pe urmă, figura Fratelui cel Mare a dispărut, iar în locul ei au apărut cele trei lozinci ale Partidului scrise cu litere uriaşe:

RĂZBOIUL ESTE PACE
Libertatea este sclavie
Ignoranţa este putere


Dar figura Fratelui cel Mare parcă a mai stăruit pe ecran cîteva secunde, ca şi cum efectul ei asupra retinelor spectatorilor ar fi fost prea viu pentru a se şterge imediat. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, s-a aruncat peste spătarul scaunului din faţă, şi-a întins braţele spre tele-ecran, scoţînd un murmur tremurat, care suna ca un fel de "Mîntuitorul meu!", după care şi-a îngropat faţa în palme. Se vedea clar că se ruga. Deodată, brusc, întregul grup de spectatori au început să intoneze, profund, încet, ritmat: "Fra-te!... Fra-te!... Fra-te!..." - o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, foarte lent, cu pauze mari între prima şi a doua silabă. Era un sunet greu, bolborosit, curios de sălbatic, dincolo de care ai fi zis că se auzea tropăit de picioare goale şi duduit de tam-tam-uri. Aproape o jumătate de minut a durat. Refrenul acesta se aude de multe ori, în momente de emoţie covîrşitoare. Într-un fel, este un imn adus înţelepciunii şi măreţiei Fratelui cel Mare, dar, mai mult decît atît, este un act de auto-hipnoză, de înăbuşire intenţionată a stării conştiente cu ajutorul unui sunet ritmat. Lui Winston i se pare, ori de cîte ori îl aude, că-i îngheaţă maţele. În timpul celor Două Minute de Ură, nu poate să nu ia parte şi el la delirul general, dar această scandare subumană "Fra-te!... Fra-te!..." îi dă fiori de fiecare dată. Evident că scandează şi el alături de toţi ceilalţi; ar fi imposibil să procedeze altfel. A-ţi disimula sentimentele, a-ţi controla muşchii feţei, a face exact la fel ca toată lumea - acestea au devenit deja reacţii instinctive. Dar există întotdeauna un interval de cîteva secunde, în care expresia din ochii lui l-ar putea trăda. Exact într-un asemenea moment de cumpănă s-a petrecut lucrul acela important - presupunînd că, într-adevăr, chiar s-a petrecut.

O clipă, nu mai mult, ochii lui şi cei ai lui O'Brien s-au întîlnit. O'Brien se ridicase. Îşi scosese ochelarii şi tocmai era pe punctul de a şi-i potrivi la loc pe nas. Dar, timp de o fracţiune de secundă, ochii lor s-au întîlnit şi, în răstimpul cît s-a petrecut acest lucru, Winston a înţeles - da, da, a înţeles! - că O'Brien gîndea la fel ca el. Între ei doi s-a schimbat un mesaj de neconfundat, ca şi cum mintea fiecăruia s-ar fi deschis brusc şi gîndurile ar fi zburat de la unul la celălalt prin ochi. "Sînt de partea ta" - i s-a părut că i-a spus O'Brien. "Ştiu precis ce gîndeşti, ştiu totul despre dispreţul tău, despre ura ta, despre scîrba ta. N-avea grijă, sînt de partea ta!" Pe urmă, sclipirea aceea de înţelegere a dispărut, iar chipul lui O'Brien a devenit la fel de impenetrabil ca al tuturor celorlalţi.

Asta a fost tot şi deja nu mai este atît de sigur că s-a petrecut cu adevărat. Asemenea incidente nu au niciodată nici cea mai mică urmare. Tot ce fac este să menţină vie în el credinţa - sau speranţa, mai degrabă - că şi alţii, afară de el însuşi, sînt duşmanii Partidului. Poate că totuşi zvonurile despre marile comploturi ilegale sînt adevărate - poate că Frăţia chiar există! Cu toate nenumăratele arestări, mărturisiri şi execuţii, este imposibil să afirmi cu mîna pe inimă că Frăţia este un mit şi nimic mai mult. Uneori, Winston crede în existenţa ei, alteori nu. Nu are nici o dovadă, numai priviri fugare care pot să însemne orice sau să nu însemne nimic, frînturi de conversaţie la care mai trage uneori cu urechea, însemnări ilizibile pe pereţii closetelor; odată, cînd s-au întîlnit doi inşi care nu se cunoşteau, a văzut chiar o mişcare imperceptibilă a mîinii, care ar fi putut fi un semnal de recunoaştere. Totul ţine de domeniul presupunerilor şi chiar şi incidentul de azi-dimineaţă mai mult ca sigur că fost în imaginaţia lui. După cele Două Minute de Ură, s-a dus înapoi în boxa lui, fără să se mai uite la O'Brien. Ideea de a merge mai departe, dincolo de acest contact de o clipă, nici nu i-a trecut prin minte. Ar însemna să-şi asume un risc neînchipuit de mare, chiar şi dacă ar şti cum să procedeze într-o asemenea situaţie. Timp de o clipă au schimbat o privire echivocă şi cu asta, basta. Dar pînă şi o privire echivocă devine un eveniment memorabil în singurătatea claustrată în care eşti obligat să trăieşti.

Winston se dezmeticeşte şi îşi îndreaptă spatele pe scaun. Rîgîie, din cauza ginului care parcă îi vine înapoi. Ochii îi coboară înapoi pe pagină. Îşi dă seama că, în timpul cît a stat plonjat în meditaţii, a mai scris ceva, prin cine-ştie-ce fel de dicteu automat. Dar nu mai este acelaşi scris neîndemînatic şi crispat dinainte. Tocul îi alunecase cu voluptate peste hîrtia fină şi aşternuse nişte litere mari şi ordonate:

JOS FRATELE CEL MARE
JOS FRATELE CEL MARE
JOS FRATELE CEL MARE
JOS FRATELE CEL MARE
JOS FRATELE CEL MARE

umplînd în felul acesta o jumătate de pagină.

Nu-şi poate reprima un sentiment asemănător cu panica. Este absurd, din moment ce scrierea acestor cuvinte anume nu e cu nimic mai primejdioasă decît actul în sine de a-şi ţine un jurnal; dar, în prima clipă, îi vine să smulgă paginile irosite şi să renunţe cu totul la proiectul pe care şi l-a propus.

Şi totuşi, nu face aşa ceva, fiindcă ştie că nu are nici un sens. Fie că scrie JOS FRATELE CEL MARE, fie că nu scrie, este totuna. Fie că îşi ţine jurnalul în continuare, fie că-l lasă baltă, este acelaşi lucru. Poliţia Gîndirii tot o să pună laba pe el. A comis deja - ar comite-o oricum, chiar dacă n-ar scrie niciodată nimic pe hîrtie - crima esenţială care le conţine în ea pe toate celelalte. Crimăgîndit, aşa se numeşte. Crimăgînditul nu este ceva ce poţi ascunde la infinit. Te poţi eschiva cu succes o vreme, poate chiar cîţiva ani, dar, mai devreme sau mai tîrziu, tot pun ei laba pe tine.

Întotdeauna noaptea - arestările au loc invariabil în toiul nopţii. Cîte o mînă brutală te smulge brusc din somn, îţi scutură umărul, o lumină îţi orbeşte ochii, în jurul patului vezi un cerc de feţe împietrite. În marea majoritate a cazurilor, nu se face proces, şi nici raport de arestare. Oamenii dispar pur şi simplu - întotdeauna noaptea. Numele ţi se scoate din arhive, orice urmă a tot ce ai făcut vreodată se şterge, însăşi existenţa îţi este negată şi, pînă la urmă, uitată cu totul. Eşti abolit, anihilat - vaporizat este termenul uzual.

O vreme se lasă cuprins de un fel de isterie. Începe să scrijelească neîngrijit, în mare grabă:

or să mămpuşte cem pasă or să mămpuşten ceafă num pasă jos fratele cel mare todeauna tempuşcăn ceafă num pasă jos fratele cel mare

Oarecum ruşinat, se reazemă de spătarul scaunului şi pune tocul jos. În clipa următoare, îi sare inima din loc. Cineva bate la uşă.

Au şi venit!! Rămîne nemişcat ca un şobolan, cu speranţa deşartă că respectivul, oricine ar fi, o să plece după o singură încercare. Dar nu, bătaia în uşă se repetă. Cel mai rău lucru de pe lume este să tragi de timp, în asemenea situaţii. Inima îi duduie ca o locomotivă, dar trăsăturile feţei, dintr-o lungă obişnuinţă, îi sînt, probabil, imobile. Se ridică de pe scaun şi se duce greoi către uşă.

2


Cînd să pună mîna pe clanţă, îşi dă seama că şi-a lăsat jurnalul deschis pe măsuţă. Chiar şi de aici, de la uşă, din cealaltă parte a camerei, se poate citi JOS FRATELE CEL MARE - atît a scris de lăbărţat. Ce idioţenie de neimaginat! Adevărul este, însă, că nici în starea de panică în care a intrat nu a vrut să mînjească hîrtia aceea minunată închizînd cartea aşa, cu cerneala încă neuscată.

Trage aer adînc în piept şi deschide uşa. În clipa următoare, un sentiment de uşurare îl năpădeşte ca un val cald. Este o femeie palidă, care arată epuizată, cu părul ca un snop de paie şi cu o faţă fără contur.
- Ăăăă, tovarăşe, începe femeia cu o voce deznădăjduită, ca un fel de scîncet. Mi s-a părut mie că v-am auzit intrînd. Credeţi c-aţi putea veni pînă la noi să vă uitaţi puţin la chiuveta din bucătărie? S-a-nfundat şi...

Este doamna Parsons, soţia unuia dintre vecinii de palier. "Doamnă" este un apelativ destul de prost văzut de Partid - toată lumea ar trebui să-şi spună "tovarăş" şi "tovarăşă" -, dar cu unele femei îţi vine pe limbă instinctiv. Doamna Parsons este o femeie de vreo treizeci de ani, care arată, însă, mult mai în vîrstă. Parcă ar avea praf în ridurile de pe obraji. Winston o urmează pe coridor. Asemenea reparaţii de amator sînt pentru el un motiv de enervare aproape zilnică. Blocul Victoria este vechi, construit prin 1930 sau aşa ceva, şi se dărăpănează pe zi ce trece. Tencuiala plesneşte tot timpul pe pereţi şi pe tavane, ţevăria crapă la fiecare ger mai tăios, acoperişul lasă apa să se scurgă ori de cîte ori plouă sau ninge, instalaţia de încălzire funcţionează, de obicei, la jumătate din capacitate - asta cînd nu este închisă de tot din motive de economie. Reparaţiile, afară de cele pe care ţi le poţi face de unul singur, trebuie să fie aprobate de nişte comisii unde se ajunge cu greu şi cărora li se întîmplă să amîne cu cîte un an sau doi chiar şi înlocuirea unui geam spart.
- Ştiţi, Tom nu e acasă, îi explică doamna Parsons.

Apartamentul familiei Parsons este mai mare decît cel al lui Winston şi tot dezordonat, dar din alte motive. Totul pare dărîmat şi călcat în picioare, ca şi cum tocmai a trecut pe-acolo vreun animal mare şi brutal. Pe jos, peste tot, stau împrăştiate accesorii de sport - crose de hochei, mănuşi de box, o minge de fotbal spartă, o pereche de pantaloni scurţi, transpiraţi şi întorşi pe dos, iar pe masă tronează un teanc de farfurii murdare şi nişte caiete soioase. Pe pereţi sînt atîrnate steaguri roşii - al Ligii Tineretului şi al Spionilor - şi un portret al Fratelui cel Mare, în mărime naturală. Miroase a varză călită, aşa cum miroase în tot blocul de obicei, dar duhneşte şi mai acru a transpiraţie, un miros care vine - nu e foarte limpede cum, dar îţi dai seama de asta de la primul iz - de la transpiraţia cuiva care nu este de faţă. Într-o cameră de alături, cineva se străduieşte, cu un pieptene şi o bucată de hîrtie igienică, să ţină isonul muzicii milităreşti care încă se mai difuzează la tele-ecran.
- Ştiţi, copiii..., explică din nou doamna Parsons, aruncînd o privire oarecum temătoare spre uşa camerei de alături. N-au fost afară azi, aşa că sigur că...

Aşa vorbeşte doamna Parsons de obicei, se opreşte brusc în mijlocul propoziţiei. Chiuveta din bucătărie este plină aproape pînă sus cu o apă împuţită, verzuie, care miroase a varză mai tare decît orice altceva. Winston se lasă în genunchi şi se uită la sifon. I se face silă că trebuie să pună mîna pe aşa ceva, iar aplecatul este pentru el un calvar - în orice moment l-ar putea apuca tusea. Doamna Parsons se uită la el neajutorată.
- Sigur, dacă era Tom acasă, o repara el cît ai bate din palme, zice ea. Lui îi plac treburile-astea. E-aşa de îndemînatic, Tom al meu...

Parsons este coleg cu Winston, funcţionar şi el la Ministerul Adevărului. E un grăsan activ, de o prostie paralizantă, o masă de entuziasm imbecil, unul dintre mulţii sclavi devotaţi care nu pun absolut nici o întrebare şi de care depinde stabilitatea Partidului poate mai mult decît de Poliţia Gîndirii însăşi. La treizeci şi cinci de ani, a fost scos, împotriva voinţei lui, din Liga Tineretului, iar înainte de a promova în Liga Tineretului, reuşise să stea la Spioni cu un an peste vîrsta maximă prevăzută de statut. La Minister are o slujbă oarecare, ceva de rutină, pentru care nu-i trebuie inteligenţă, dar, pe de altă parte, este un membru de bază al Comisiei Sportive şi al tuturor celorlalte comisii care se ocupă de organizarea excursiilor în grup, a demonstraţiilor spontane, a campaniilor de economisire şi a celorlalte activităţi voluntare în general. Este genul care îţi aduce la cunoştinţă cu o mîndrie liniştită, pufăind din pipă, că în ultimii patru ani a fost pontat prezent la Centrul Comunitar în fiecare seară, fără excepţie. Oriunde merge, lasă în urma lui un miros covîrşitor de transpiraţie care persistă şi după plecarea lui, ca un fel de mărturie inconştientă a greutăţilor pe care viaţa i le tot face lui Tom Parsons.
- Aveţi o cheie? - întreabă Winston, chinuindu-se să deşurubeze capacul sifonului.
- O cheie...? - îl îngînă doamna Parsons, devenind brusc nevertebrată. Nu ştiu, zău că nu ştiu. Poate copiii...

Din camera de alături se aude o tropăială de cizme şi din nou suflatul în pieptene; după alte cîteva momente, copiii dau buzna în sufragerie. Doamna Parsons vine triumfătoare cu cheia cerută. Winston dă drumul la apă şi scoate din sifon, plin de scîrbă, un smoc de păr care înfundase ţeava de scurgere. Îşi freacă degetele cît poate mai bine cu apa rece de la robinet şi vine înapoi în camera cu hărmălaia.
- Sus mîinile!! - răcneşte o voce sălbatică. Un băiat frumuşel şi bine făcut, de vreo nouă ani, răsare din spatele mesei şi-l ameninţă cu un pistol automat de jucărie, în timp ce sora lui, cu vreo doi ani mai mică, face acelaşi gest cu o bucată de lemn tăiată în formă de armă. Amîndoi sînt îmbrăcaţi în uniforma Spionilor, cu pantaloni scurţi albaştri, cămăşi gri şi eşarfe roşii la gît. Winston îşi ridică mîinile deasupra capului, cu un vag sentiment de nelinişte, văzînd cît de brutal se comportă copiii, că pentru ei nu este numai joacă.
- Eşti un trădător! - zbiară din nou băiatul. Un criminal în gîndire! Eşti un spion eurasian! Te-mpuşc, te vaporizez, te bag la ocnă!

Deodată, încep amîndoi să ţopăie în jurul lui şi să strige "Tră-dă-tor!" şi "Cri-mi-nal!", fetiţa imitîndu-şi fratele la orice gest. Jocul este oarecum înfricoşător - nu-şi dă nici el seama de ce -, aşa cum sînt giumbuşlucurile tigrişorilor care ajung, într-o bună zi, mîncători de oameni. În ochii băiatului se citeşte un fel de sălbăticie calculată, dorinţa vizibilă de a da în Winston sau de a-l lovi cu piciorul şi conştiinţa că este aproape destul de mare ca să şi facă treaba asta. Bine că pistolul ăla pe care-l ţine în mînă e de jucărie, se gîndeşte Winston.

Privirile doamnei Parsons se mută nervos de la el la copii şi înapoi. La lumina ceva mai tare din sufragerie, Winston observă că într-adevăr are praf în ridurile de pe obraji.
- Nu ştiu, zău, se fac atît de zgomotoşi, zice ea. Sînt supăraţi că nu pot merge să vadă cum îi spînzură pe prizonierii aceia, de-asta. Eu am prea multă treabă ca să-i duc, iar Tom, cînd se-ntoarce de la slujbă, e prea tîrziu.
- De ce să nu mergem să vedem cum îi spînzură? - tună băiatul cu vocea lui sonoră.
- Vrem să vedem cum îi spînzură! Vrem să vedem cum îi spînzură! - îl îngînă surioara lui, tot ţopăind de jur împrejur.

A, da, îşi aminteşte Winston, e vorba de prizonierii eurasieni, vinovaţi de crime de război, care urmează să fie spînzuraţi diseară în Parc. Treaba asta se întîmplă cam o dată pe lună şi devine distracţie populară. Copiii întotdeauna fac scandal ca să fie duşi să vadă. Îi spune bună ziua doamnei Parsons şi se îndreaptă spre uşă. După ce face cîţiva paşi pe coridor, simte o izbitură cumplit de dureroasă în ceafă. Parcă i-a înfipt cineva o sîrmă înroşită în foc. Se răsuceşte pe călcîie şi apucă s-o mai vadă pe doamna Parsons cum îşi trage fiul înapoi înăuntru şi pe băiat cum îşi bagă praştia în buzunar.
- Goldstein! - zbiară copilul în timp ce uşa se închide în faţa lui.

Dar ceea ce l-a şocat pe Winston nu a fost nici măcar izbitura, ci expresia de frică neajutorată care se citea pe faţa pămîntie a femeii. Întors la el în apartament, trece repede prin faţa tele-ecranului şi se aşază din nou la măsuţă, frecîndu-şi ceafa care încă îl mai doare. Muzica s-a terminat. În locul ei, o voce răstită, milităroasă, descrie cu un fel de voluptate brutală armamentul noii Fortăreţe Plutitoare care tocmai a aruncat ancora undeva între Islanda şi Insulele Feroë.

Cu asemenea copii, se gîndeşte Winston, amărîta aia de femeie trebuie să ducă o viaţă de teroare. Încă un an, cel mult doi, şi or s-o pîndească zi şi noapte s-o prindă cu simptome de neortodoxie. Aproape toţi copiii din ziua de astăzi sînt îngrozitori. Cel mai rău este că organizaţiile lor - Spionii, de pildă - îi transformă în mod sistematic în nişte mici sălbatici imposibil de stăpînit. Şi totuşi, treaba asta nu trezeşte în ei nici cea mai mică dorinţă de a se revolta împotriva disciplinei Partidului. Din contră, copiii adoră Partidul şi tot ce are legătură cu el. Cîntecele, marşurile, steagurile, mersul în excursii, instrucţia cu arme de exerciţiu, urlatul de slogane, adularea Fratelui cel Mare - toate sînt pentru ei un fel de joc de-a eroii. Sălbăticia specifică vîrstei le este în întregime canalizată împotriva duşmanilor Statului, împotriva străinilor, trădătorilor, sabotorilor şi criminalilor în gîndire. Este ceva aproape normal pentru oamenii peste treizeci de ani să le fie frică de propriii lor copii. Şi pe bună dreptate, fiindcă nu trece o săptămînă în care Times să nu publice cîte o notiţă despre cutare mică secătură care a tras cu urechea - expresia folosită în general este "erou-copil" -, a auzit cine-ştie-ce vorbă compromiţătoare şi şi-a denunţat părinţii la Poliţia Gîndirii.

Durerea de la proiectilul praştiei i-a trecut. Îşi ia tocul fără tragere de inimă, întrebîndu-se ce să mai scrie în jurnal. Îşi aduce aminte de O'Brien. Cu ani în urmă - cît să fi trecut de-atunci? şapte ani trebuie să fie -, a visat că mergea printr-o cameră în care era întuneric-beznă. Şi cineva, care stătea jos, undeva într-o parte, i-a spus, în timp ce el trecea prin cameră: "Ne întîlnim în locul unde nu există întuneric". Era spus foarte calm, aproape indiferent - o afirmaţie, nu un ordin. El a continuat să meargă, fără să se oprească. Ce i s-a părut curios atunci a fost faptul că în vis vorbele acestea nu l-au impresionat cine-ştie-ce. Mai tîrziu numai şi încetul cu încetul au început să capete, în mintea lui, o semnificaţie. Acum nu-şi mai aduce aminte dacă înainte sau după ce a avut visul respectiv l-a văzut pentru prima oară pe O'Brien, sau cînd anume a identificat vocea din beznă ca fiind vocea lui O'Brien. Dar, în orice caz, era mai mult decît sigur: O'Brien şi nu altcineva i-a vorbit, în timp ce el trecea prin camera întunecată.

Winston nu a putut niciodată să bage mîna în foc - nici măcar după licărirea din ochi de azi-dimineaţă nu are cum fi sigur - dacă O'Brien îi este prieten sau duşman. Adevărul este, însă, că nici nu prea are importanţă. Între ei s-a stabilit un canal de comunicare mai important decît sentimentele sau alianţele. "Ne întîlnim în locul unde nu există întuneric" - i-a spus O'Brien atunci, demult, iar Winston habar nu are nici pînă în ziua de astăzi ce a vrut să spună, dar ştie că, odată şi odată, se va întîmpla.

Vocea de la tele-ecran se opreşte brusc şi un semnal de goarnă, frumos şi limpede, se revarsă peste aerul stătut. Apoi vocea continuă, enervantă:
- Atenţiune! Atenţiune, vă rog! În clipa asta ne-a sosit o ştire de pe Frontul Malabar. Forţele noastre din sudul Indiei au obţinut o strălucită victorie! Sînt împuternicit să vă anunţ că acţiunea despre care vă înştiinţăm astăzi va aduce probabil războiul la un stadiu de unde i se poate prevedea sfîrşitul. Iată ştirea...

Veşti proaste la orizont, se gîndeşte Winston. Şi pe bună dreptate, fiindcă iată, după descrierea plină de amănunte sîngeroase a modului în care a fost anihilată o armată eurasiană, cu nişte cifre stupefiante de morţi şi de prizonieri, urmează anunţul că, începînd de săptămîna viitoare, raţia de ciocolată se reduce de la treizeci la douăzeci de grame.

Winston rîgîie din nou. Efectul ginului trece, lăsînd în urmă o senzaţie de vid. La tele-ecran, fie pentru a celebra victoria, fie pentru a sugruma amintirea ciocolatei pierdute, izbucneşte deodată "Oceania, ţie-ţi cînt". Cînd se cîntă imnul, trebuie să stai în poziţie de drepţi. Dar el rămîne la locul lui, unde oricum este invizibil.

După "Oceania, ţie-ţi cînt", urmează o muzică ceva mai lejeră. Winston se ridică de pe scaun şi se duce la fereastră, avînd grijă să rămînă tot timpul cu spatele la tele-ecran. Ziua este încă senină şi friguroasă. Undeva, departe de tot, explodează un obuz, făcînd un zgomot care se rostogoleşte ca un ecou surd. În fiecare zi cad vreo douăzeci-treizeci de obuze asupra Londrei.

Jos, în stradă, afişul rupt flutură încolo şi încoace în vînt, iar cuvîntul SOCENG tot apare şi dispare. Principiile sacre ale SOCENG-ului. Nouvorbă, dublugîndit, caracterul schimbător al trecutului. De fiecare dată cînd se gîndeşte la ele, are sentimentul că rătăceşte prin pădurile de pe fundul mării, pierdut într-o lume monstruoasă, el însuşi fiind monstrul. E singur. Trecutul e mort, viitorul nu şi-l poate imagina. Ce siguranţă are el că fie şi un singur om care trăieşte în momentul de faţă este de partea lui? Şi cine i-ar putea oferi lui vreo garanţie că stăpînirea Partidului nu va dura la infinit? În loc de răspuns, vede în faţa ochilor cele trei lozinci scrise pe faţada albă ca zăpada a Ministerului Adevărului:

RĂZBOIUL ESTE PACE
Libertatea este sclavie
Ignoranţa este putere

Scoate din buzunar o monedă de douăzeci şi cinci de cenţi. Şi pe ea sînt gravate aceleaşi trei lozinci, cu litere mici, dar citeţe. Iar pe cealaltă faţă este chipul Fratelui cel Mare. Pînă şi de pe monedă ochii ăia parcă te urmăresc. Pe monede, pe timbre, pe copertele cărţilor, pe steaguri, pe afişe, pe pachetele de ţigări - peste tot. Mereu aceiaşi ochi care parcă te urmăresc şi vocea care te învăluie. Cînd dormi sau cînd eşti treaz, la lucru sau la masă, înăuntru sau afară, în baie sau în pat - nicăieri nu scapi de ele. Nimic nu-ţi aparţine, afară de cei cîţiva centimetri cubi de sub ţeastă.

Soarele s-a mai deplasat de-acum şi miile de ferestre ale Ministerului Adevărului, dacă nu mai strălucesc în lumină, arată mohorîte ca nişte creneluri la o fortăreaţă. Inima i se crispează în faţa acelei imense structuri piramidale. Prea puternică - nu poate fi zdruncinată. Nici o mie de obuze n-ar putea-o dărîma. O dată în plus se întreabă: pentru cine scrie jurnalul ăsta? Pentru viitor, pentru trecut, pentru cine ştie ce epocă imaginară. Şi nu moartea îl aşteaptă, ci anihilarea. Jurnalul lui are să ajungă scrum, iar el - vapori. Numai Poliţia Gîndirii are să citească lucrurile scrise de el, înainte de a le şterge şi din prezent şi din memorie. Cum poţi să te adresezi viitorului, cînd nici o urmă din tine, nici măcar un cuvînt oarecare mîzgălit pe un petec de hîrtie, nu reuşeşte, fizic vorbind, să-ţi supravieţuiască?

Tele-ecranul dă ora exactă: paisprezece. În zece minute, trebuie să plece. Trebuie să fie înapoi la Minister pînă la ora paisprezece-treizeci. Curios, dar clinchetul ceasului are darul de a-l mai înviora puţin. Este deja o fantomă singuratică, rostind un adevăr pe care nimeni nu-l va auzi vreodată. Dar, atîta timp cît îl rosteşte, pentru el este un mod vag de a nu rupe continuitatea. Nu făcîndu-te auzit, ci păstrîndu-ţi judecata sănătoasă poţi duce mai departe moştenirea speţei umane. Se întoarce la măsuţă, îşi înmoaie peniţa în cerneală şi scrie:

Viitorului sau trecutului, acelui timp în care gîndirea este liberă, în care oamenii sînt diferiţi unul de altul şi nu trăiesc singuri, acelui timp în care există un adevăr, iar ceea ce a fost făcut nu mai poate fi desfăcut, din epoca uniformităţii, din epoca singurătăţii, din epoca Fratelui cel Mare, din epoca dublugînditului - salutare!

Gata, sînt un om mort, se gîndeşte. Are impresia că abia acum, cînd în sfîrşit a fost în stare să-şi formuleze gîndurile, a făcut pasul cu adevărat decisiv. Consecinţele oricărui act stau în actul însuşi. Scrie:

Crimăgînditul nu atrage moartea: el este moarte.
Acum, că s-a recunoscut pe el însuşi drept un om mort, este foarte important să rămînă în viaţă cît mai mult timp cu putinţă. Uite, două degete de la mîna dreaptă le are pătate cu cerneală. Ăsta este genul de amănunt care te poate trăda. Cine-ştie-ce nătărău zelos de la Minister, care îşi bagă nasul peste tot, vreo femeie, de pildă, vreuna ca aia mică de statură, cu părul ca nisipul, sau ca fata cu părul negru de la Secţia Literatură, poate să-şi pună problema de ce a scris el în pauza de prînz, de ce a folosit un toc demodat, ce anume a scris - şi pe urmă să arunce o vorbă, uite-aşa, acolo unde trebuie. Se duce la baie şi-şi freacă bine mîinile cu un săpun grunjos, cafeniu-închis, care îi răzuieşte pielea ca glaspapirul şi, deci, este tocmai potrivit să-i şteargă cerneala de pe degete.

Apoi îşi aranjează jurnalul înapoi în sertar. Nu are nici un rost să-şi mai bată capul să-l ascundă, dar cel puţin să poată şti sigur dacă existenţa lui a fost ori nu descoperită. Un fir de păr aşezat peste marginile paginilor ar fi prea evident. Cu vîrful degetului, culege un fir de praf albicios pe care-l studiază cîteva momente, ca să-l poată recunoaşte, şi-l depune pe colţul copertei, de unde precis va zbura dacă se întîmplă să mişte cineva cartea de la locul ei.

3


Winston o visează pe mama lui.

Trebuie să fi avut, socoteşte el în minte, vreo zece-unsprezece ani cînd a dispărut mama lui. Era o femeie înaltă, ca o statuie, şi destul de tăcută; avea mişcări lente şi un păr blond minunat. Pe tatăl lui nu şi-l aminteşte prea bine: doar atît, că era tuciuriu şi slab, întotdeauna îmbrăcat corect, cu haine închise la culoare - mai ales tălpile foarte subţiri de la pantofii tatălui său şi le aminteşte - şi că purta ochelari. Este convins că şi unul şi celălalt au fost înghiţiţi într-una dintre marile epurări ale anilor cincizeci.

Se face că mama lui stă undeva sub el, mult mai jos, ţinînd-o în braţe pe sora lui. Despre sora lui nu-şi aminteşte decît că era un copil micuţ şi slab, care nu scotea niciodată nici un sunet, dar avea ochi mari şi atenţi. Şi mama şi sora lui se uită în sus, spre el. Se află, amîndouă, într-un loc subteran oarecare, în fundul vreunui puţ, de pildă, sau în vreun mormînt foarte adînc, dar locul respectiv, deşi se găseşte şi aşa cu mult sub picioarele lui, se afundă văzînd cu ochii. Poate că sînt în salonul cutărui vas care se duce la fund şi se uită la el prin apa din ce în ce mai sumbră. Mai este încă aer în salonul acela, încă îl mai pot vedea, şi el pe ele, dar se scufundă, se scufundă în apele întunecate care din clipă în clipă le vor ascunde vederii lui pentru totdeauna. El este undeva afară, la lumină şi la aer, în timp ce mama şi sora lui sînt supte către moarte şi ele sînt acolo jos tocmai fiindcă el este aici sus; ştie şi el treaba asta şi o ştiu şi ele, şi li se poate citi pe chipuri că ştiu. Nu există, însă, nici urmă de reproş pe feţele sau în inimile lor, nu există decît atît, conştiinţa că ele trebuie să moară pentru ca el să trăiască şi că asta face parte din ordinea de neclintit a lucrurilor.

Nu-şi mai aduce aminte ce anume s-a petrecut, dar în vis este conştient că, într-un fel sau altul, mama şi sora lui şi-au sacrificat viaţa pentru ca el să trăiască. Este unul dintre acele vise care, deşi păstrează decorul caracteristic viselor, sînt o continuare a activităţii intelectului treaz şi în care devii conştient de anumite fapte şi idei care ţi se par inedite şi valoroase şi după ce te trezeşti.

Ceea ce-l izbeşte acum, prin vis, este faptul că moartea mamei lui, cu aproape treizeci de ani în urmă, a fost tragică şi nefericită, dar într-un fel care acum, în ziua de astăzi adică, nu mai este posibil. Tragismul, aşa cum îl vede el, ţine de nişte vremuri mai îndepărtate, de un trecut în care mai existau viaţa particulară, dragostea şi prietenia, în care membrii unei familii stăteau alături unul de altul, fără să aibă nevoie de motivaţie pentru asta. Amintirea mamei lui îi rupe inima pentru că mama lui a murit iubindu-l pe el cînd el era prea mic şi prea egoist ca s-o iubească la rîndul lui şi pentru că, într-un fel anume - dar concret în ce fel nu-şi mai aduce aminte -, s-a sacrificat pe ea însăşi unei concepţii despre loialitate care era deopotrivă personală şi imuabilă. Aşa ceva este clar că nu se mai poate întîmpla în ziua de astăzi. Azi există frică, ură şi durere, dar nu mai există nici o demnitate a sentimentelor, nici un regret profund sau complex.

Toate acestea i se pare acum, în vis, că le vedea atunci în ochii mari ai mamei şi ai surorii lui, care se uitau în sus la el, prin apa din ce în ce mai întunecată, de la sute de metri sub el şi scufundîndu-se şi mai adînc.

Deodată, brusc, se face că stă pe o iarbă deasă, scurtă, într-o seară de vară, cînd razele piezişe ale soarelui aruncă limbi de aur peste pajişte. Peisajul care i se întinde înaintea ochilor îi revine atît de frecvent în vise, încît niciodată nu este pe deplin sigur dacă l-a văzut sau nu în realitate. Cînd se trezeşte, îl numeşte în gînd Tărîmul de Aur. Este de fapt o păşune veche, cu iarba roasă de iepuri, cu o potecă şerpuind de la un capăt la altul şi cu cîte un muşuroi de cîrtiţă din loc în loc. În liziera de pe partea cealaltă, crengile ulmilor foşnesc încet în adierea vîntului, iar frunzele abia se mişcă, în mase compacte, ca părul unei femei. Undeva, prin apropiere, deşi nu se vede, curge liniştit un pîrîu limpede. Pe sub sălciile de pe maluri, apa formează băltoace în care înoată ochene. Fata cu părul negru vine înspre el peste pajişte. Îşi smulge hainele de pe ea, parcă dintr-o singură mişcare, şi le azvîrle cît colo cu dispreţ. Are trupul alb şi neted, dar nu trezeşte în el nici o dorinţă şi, de fapt, abia dacă el se uită la trupul ei. Ceea ce-l copleşeşte în clipa aceasta este admiraţia pentru gestul cu care fata îşi aruncă hainele în lături. În graţia şi nevinovăţia lui, gestul ei parcă ar anihila o întreagă civilizaţie, un întreg sistem de gîndire, ca şi cum Fratele cel Mare şi Partidul şi Poliţia Gîndirii ar putea fi proiectate în nefiinţă printr-o singură şi splendidă mişcare a braţului. Şi gestul fetei ţine de trecutul îndepărtat. Winston se trezeşte cu cuvîntul "Shakespeare" pe buze.

Tele-ecranul difuzează un fluierat asurzitor, care insistă pe aceeaşi notă timp de treizeci de secunde. Este şapte şi cincisprezece, ora de trezire pentru funcţionari. Winston se urneşte din pat gol - pentru că un membru al Partidului Exterior primeşte numai trei mii de cupoane pentru îmbrăcăminte pe an şi o pijama costă şase sute - şi-şi trage pe el un maiou jerpelit şi un şort, care zac aruncate pe un scaun. Peste trei minute încep Mişcările Fizice. În clipa următoare, însă, îl apucă un acces violent de tuse, aşa cum păţeşte aproape de fiecare dată cînd se scoală din pat. Tusea îi goleşte plămînii atît de tare, încît numai întins pe spate şi trăgînd cu calm o serie de respiraţii profunde izbuteşte să-şi recapete suflul. I s-au umflat şi venele de efortul tuşitului, iar ulceraţia varicoasă a început din nou să-i dea mîncărimi.
- Treizeci la patruzeci, alinierea!! - latră o voce ascuţită de femeie. Treizeci la patruzeci, alinierea, vă rog! Luaţi poziţia de începere, treizeci la patruzeci!

Winston sare în poziţie de drepţi în faţa tele-ecranului, pe care a apărut deja imaginea unei femei destul de tinere, uscăţivă, dar musculoasă, în ţinută de sport şi încălţată cu papuci de gimnastică.
- Îndoirea şi-ntinderea braţelor! - zbiară instructoarea. Ritmul la mine! Unu, doi, trei, patru! Unu, doi, trei, patru! Haideţi, tovarăşi, mai multă viaţă-n mişcări! Unu, doi, trei, patru! Unu, doi, trei, patru!...

Durerea provocată de accesul de tuse nu i-a alungat cu totul din minte, lui Winston, impresia lăsată de vis, iar mişcările ritmice ale exerciţiului de înviorare au darul de a i-o readuce în minte. Tot aruncîndu-şi braţele mecanic înainte şi înapoi, cu acea mină de neclintită satisfacţie întipărită pe faţă, care este considerată potrivită în timpul Mişcărilor Fizice, se străduieşte să parcurgă, în gînd, drumul invers, către perioada cea mai tulbure a primei lui copilării. Extraordinar de greu îi vine să-şi reamintească. Dincolo de ultimii ani cincizeci, totul devine confuz. Neavînd nimic palpabil de luat ca reper, pînă şi propria-ţi viaţă îşi pierde contururile clare. Îţi aminteşti detaliile unor întîmplări, fără să le mai poţi reconstitui atmosfera, şi apoi mai sînt şi lungi perioade goale, albe, de care nu poţi lega nimic.

Totul era altfel pe atunci. Pînă şi numele ţărilor, pînă şi forma lor pe hartă erau altele. Aerobaza Unu, de exemplu, nu se numea aşa în zilele acelea; se numea Anglia, de fapt Marea Britanie, deşi Londra - despre asta chiar că ar putea pune mîna în foc - s-a chemat dintotdeauna Londra. În schimb, nu-şi aminteşte cu siguranţă de nici o perioadă în care să nu fi fost război, deşi se pare că în copilăria lui a fost o perioadă destul de lungă de pace, fiindcă una dintre primele lui amintiri este legată de un raid aerian care a luat pe toată lumea prin surprindere - cel puţin lui aşa i s-a părut. Asta se întîmpla cam prin anii cînd peste Colchester a căzut bomba atomică. Raidul în sine nu şi-l aminteşte, în schimb şi astăzi simte mîna tatălui său, cum îl ţinea pe el strîns de mînă în timp ce coborau nişte scări în jos, în jos, din ce în ce mai jos, către un loc oarecare aflat adînc în pămînt. Scara cobora în spirală şi zdroncănea sub paşii lui şi pînă la urmă aşa de tare i-au obosit picioarele, încît a început să bîzîie şi au trebuit să se oprească să-şi mai tragă sufletul. Mama lui, în felul ei lent şi visător, venea după ei doi, mult mai în spate. Ea o ducea în braţe pe sora lui mai mică - sau poate nu ducea decît o legătură de pături: nu ştie sigur dacă sora lui se născuse deja pe-atunci. Pînă la urmă, au ajuns într-un loc zgomotos şi aglomerat, iar el, Winston, a văzut că era vorba de o staţie de metrou.

Erau acolo unii care stăteau pe dalele de piatră de pe jos; alţii, strînşi compact la un loc, stăteau pe paturi de fier aşezate unul peste altul. Winston şi mama lui şi tatăl lui şi-au găsit un loc pe jos, iar alături de ei, pe un pat de fier, stăteau doi bătrîni, un bărbat şi o femeie, lipiţi unul de altul. Bătrînul avea un costum închis la culoare, modest, şi o şapcă de stofă neagră dată pe spate de părul foarte alb; avea faţa roşie şi ochii albaştri şi plini de lacrimi. Duhnea a gin. Parcă i se evapora gin din piele în loc de transpiraţie şi n-ar fi fost imposibil ca şi lacrimile care i se revărsau din ochi să fi fost gin curat. Dar, cu toate că era destul de beat, avea şi o suferinţă oarecare, autentică şi insuportabilă. În felul lui copilăresc, Winston şi-a dat seama atunci că bătrînului tocmai i se întîmplase cine-ştie-ce lucru cumplit, ceva ce nu se putea nici uita, nici repara vreodată. Ba chiar i s-a părut că şi ştia despre ce era vorba. Cineva fusese ucis, poate vreo nepoţică pe care bătrînul o iubea. La fiecare cîteva minute, spunea:
- Nu trebuia s-avem noi încredere-n ăştia. Am spus eu, mamă, sau n-am spus?! Uite ce iese cîn' te-ncrezi-n ăştia. Eu aşa am spus to' timpu'. Nu trebuia s-avem noi încredere-n nenorociţii ăştia.

Dar cine erau nenorociţii în care n-ar fi trebuit avut încredere - asta Winston nu a aflat niciodată.

Cam de prin vremea respectivă, războiul a fost literalmente neîntrerupt, deşi, teoretic vorbind, nu a fost mereu acelaşi război. Timp de cîte luni, cînd era el copil, au avut loc lupte de stradă confuze chiar în Londra, dintre care pe unele şi le mai aminteşte încă, şi anume foarte limpede. Dar să contureze istoria întregii perioade, să spună cine se lupta cu cine în fiecare moment - aşa ceva i-ar fi cu totul imposibil, pentru că nici un document scris şi nici un cuvînt rostit nu vorbeşte de vreo grupare a forţelor alta decît cea prezentă. Uite, de exemplu în momentul de faţă, în 1984 - presupunînd că este, într-adevăr, anul 1984 -, Oceania se află în război cu Eurasia şi în alianţă cu Estasia. În nici o situaţie publică sau particulară nu se recunoaşte că ar fi existat vreodată vreun moment în care cele trei puteri să fi fost altfel grupate. În realitate, după cum el, Winston Smith, ştie foarte bine, nu au trecut decît patru ani de cînd Oceania era în război cu Estasia şi în alianţă cu Eurasia. Dar acesta nu este decît un amănunt pe care el, cum-necum, îl ştie pe ascuns, fiindcă memoria lui nu este suficient de bine disciplinată. Oficial, schimbarea alianţelor nu a avut loc niciodată. Oceania este în război cu Eurasia: asta înseamnă că Oceania este dintotdeauna în război cu Eurasia. Duşmanul din fiecare moment reprezintă răul absolut şi, prin urmare, orice înţelegere cu el, trecută, prezentă sau viitoare, este de neconceput. Chestia cea mai îngrozitoare, se gîndeşte el pentru a zece-mia oară, în timp ce-şi trage umerii înapoi atît de tare, încît îl dor (cu mîinile proptite în şolduri, îşi roteşte corpul din mijloc, exerciţiu, cică, bun pentru muşchii spatelui), chestia cea mai îngrozitoare este că s-ar putea să fie adevărat. Dacă Partidul poate să-şi bage mîinile pînă la coate în trecut şi să afirme, despre cutare sau cutare eveniment: nu a avut loc niciodată - oare nu este chestia asta mai înfricoşătoare şi decît tortura şi chiar decît moartea?

Partidul afirmă că Oceania nu a fost niciodată în alianţă cu Eurasia. Iată, însă, că el, Winston Smith, ştie că Oceania a fost în alianţă cu Eurasia nu mai departe decît cu patru ani în urmă. Dar de unde ştie el treaba asta? Numai din propria lui conştiinţă care, oricum, mai are puţin şi urmează să fie anihilată. Dacă toţi ceilalţi acceptă minciuna pe care Partidul le-o impune, dacă toate documentele povestesc aceeaşi gogoriţă, atunci minciuna se transferă în istorie şi devine adevăr. "Cine controlează trecutul", zice o lozincă a Partidului, "controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul." Şi totuşi, trecutul, deşi prin însăşi natura lui supus modificărilor, nu a fost niciodată modificat. Orice este adevărat în clipa de faţă a fost şi va fi întotdeauna adevărat. E foarte simplu. Nu-ţi trebuie decît o nesfîrşită serie de victorii asupra propriei tale memorii rebele. Controlul realităţii, cum i se spune, sau, în Nouvorbă, dublugîndit.
- Pe loc repaus! - strigă instructoarea, ceva mai blînd.

Winston îşi lasă braţele să-i cadă pe lîngă corp şi-şi umple din nou plămînii cu aer. Mintea îi alunecă în lumea ca un labirint a dublugînditului. Să ştii şi să nu ştii, să fii conştient de o totală veridicitate în timp ce spui minciuni cu grijă construite, să susţii în acelaşi timp două idei care se exclud reciproc, ştiind că sînt opuse, şi totuşi să crezi în amîndouă; să foloseşti logica împotriva logicii, să renegi morala în timp ce o pretinzi altora, să crezi că democraţia este imposibilă şi că Partidul este păstrătorul democraţiei; să uiţi orice este necesar să uiţi, pe urmă să readuci lucrul respectiv în memorie exact cînd este nevoie de el şi să-l uiţi imediat din nou; şi, mai presus de toate, să aplici acelaşi proces de gîndire procesului însuşi. Iată care este cea mai înaltă subtilitate: să provoci în mod conştient inconştienţa şi pe urmă să redevii conştient de actul de auto-hipnoză pe care tocmai l-ai săvîrşit. Chiar şi simplul fapt de a înţelege cuvîntul dublugîndit presupunea folosirea dublugînditului.

Instructoarea a luat din nou poziţia de drepţi.
- Şi acum, să vedem cine îşi poate atinge vîrfurile picioarelor! - comandă ea cu entuziasm. De la şold, vă rog, tovarăşi! Unu - doi! Unu - doi!...

Winston detestă exerciţiul ăsta, fiindcă îi dă dureri ascuţite de jos de la călcîie pînă sus la fese şi de multe ori sfîrşeşte prin a-i provoca un nou acces de tuse. Calitatea lui zice-se plăcută iese din sfera meditaţiilor lui Winston. Trecutul, se gîndeşte, nu a fost doar modificat, a fost de fapt distrus. Pentru că, uite, cum poţi să mai stabileşti cronologic pînă şi întîmplarea cea mai evidentă, cînd nu există nici un document în afară de propria ta memorie? Încearcă să-şi aducă aminte în ce an a auzit pentru prima oară vorbindu-se de Fratele cel Mare. Trebuie să fi fost cîndva prin anii şaizeci, dar cînd anume - asta îi este imposibil să precizeze. Bineînţeles, în cărţile de istorie a Partidului, Fratele cel Mare trece drept conducătorul şi apărătorul Revoluţiei încă din primele ei zile. Faptele lui de arme au fost, încetul cu încetul, împinse înapoi în timp, pătrunzînd pînă şi în lumea fabuloasă a anilor treizeci şi patruzeci, cînd încă se mai plimbau pe străzile Londrei capitaliştii cu pălăriile lor ciudate, de formă cilindrică, în automobile mari şi strălucitoare sau în trăsuri cu cai, care aveau pereţii laterali din sticlă. Nu ai cum să ştii cît din legenda asta este adevăr şi cît este invenţie. Winston nu-şi mai aduce aminte nici măcar Partidul însuşi în ce an şi-a început existenţa. Nu crede să fi auzit vreodată cuvîntul SOCENG înainte de 1960, dar poate că, în forma lui din Vechivorbă - adică Socialismul Englez -, termenul a existat şi mai înainte. Totul se topeşte în ceaţă. Bineînţeles că, uneori, ţi se întîmplă să poţi pune degetul pe o minciună evidentă. De exemplu, nu este adevărat ceea ce pretind cărţile de istorie a Partidului, şi anume că Partidul ar fi inventat avioanele. El, Winston, îşi aminteşte că avioane existau şi pe vremea cînd el era copil mic de tot. Dar nimic nu se poate dovedi. Nu există nici o probă. O singură dată în viaţă a avut în mînă un document care dovedea incontestabil falsificarea unui fapt istoric. Şi în ziua aia...
- Smith!! - răcneşte deodată vocea arţăgoasă de la tele-ecran. Şase mii şapte'ş-nouă Smith W.!! Da, da, tu! Apleacă-te mai jos, te rog! Poţi şi mai mult de-atît! Nu te străduieşti. Mai jos, te rog! Aaa-şa, tovarăşe! Şi-acum, toată lumea, pe loc repaus şi ochii la mine!

O năduşeală fierbinte îl cuprinde brusc pe Winston, parcă din tot corpul. Faţa îi rămîne, însă, la fel de imobilă. Niciodată să nu-ţi arăţi disperarea! Niciodată să nu-ţi etalezi resentimentele! O singură clipire din ochi te poate pierde. Rămîne în picioare, urmărind-o pe instructoare care îşi ridică braţele deasupra capului - nu se poate spune că ar avea graţie în mişcări, dar le execută cu o precizie şi o eficienţă remarcabile -, se apleacă înainte şi-şi bagă vîrfurile degetelor de la mîini sub degetele de la picioare.
- Priviţi, tovarăşi! Aşa vreau să vă văd lucrînd. Uitaţi-vă din nou la mine. Am treizeci şi nouă de ani şi am născut patru copii. Priviţi! Se apleacă din nou. Vedeţi? Genunchii mei nu sînt îndoiţi! Toţi puteţi executa această mişcare, dacă vreţi cu adevărat, adaugă ea, îndreptîndu-se. Oricine sub patruzeci şi cinci de ani poate foarte bine să-şi atingă degetele de la picioare. Nu avem toţi privilegiul de a lupta în prima linie, dar cel puţin ne putem menţine în formă. Gîndiţi-vă la băieţii noştri de pe frontul Malabar! Şi la marinarii de pe Fortăreţele Plutitoare! Gîndiţi-vă numai la ce trebuie să facă ei faţă. Haideţi, mai încercaţi o dată! Aşa, tovarăşe Smith, e mai bine. E mult mai bine! - adaugă ea încurajator, în timp ce Winston, aplecîndu-se brusc, mai mult aruncîndu-se înainte, reuşeşte să-şi atingă degetele de la picioare, pentru prima oară după cine-ştie-cîţi ani.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer