În lumea lui nu cad frunzele
Iarba nu se usucă
Feţele nu fac cute şi riduri
Copiii nu cresc
Florile nu se scutură
Femeile sunt veşnic tinere şi zâmbitoare ca nişte păpuşi împăiate
Nu se împiedică, nu cad, nu fac furunculi
Nu se fac de râs
Nu fac crize de disperare
Nu se rătăcesc prin mlaştini
Nu se răsucesc în aşternuturi transpirând de angoasă
Iubirea aceea perfectă din sinea lui e un blestem
un abuz
o cruzime
mă striveşte
privirea lui e o blasfemie la adresa
frumuseţii mele muritoare
dureroase
şi îndurerate
Doar strigoii nu au umbre
Mă văd întinerită în surâsul lui
asimetriile feţei, scâncetul dorinţei,
candoarea sângelui înfierbântat
stângăcia gesturilor, murdăria durerii,
întunericul din coşul pieptului
în ochii lui dispar ca prin farmec
Mi-e greaţă
E un om infirm
nu poate iubi decât icoane
Mă simt trasă pe sfoară
tinereţea aceea nu e a mea
e ceva demonic în seninătatea
sub care îmi îngroapă chipul
perfecţiunea aceea ireală
e-o pernă
cu ea mă sufocă
Tot ce vede în mine e minciună
Nu sunt nici nimfă
nici sfinx
sunt mai mult de atât
Orice muritor e mai presus de zei
Superputerea mea e vulnerabilitatea
Tu ştii
Iubitule
Nu există frumuseţe nemuritoare
De aceea
nu dau doi bani
pe arta lui care preface mereu apa de ploaie în lapte şi miere
prefer infinit
Sărutările tale fioroase
Mareele stârnite în carne de privirea ta
Vreau să am de-a face doar cu cei care arată
cum apele se tulbură
se umplu de noroi
cum îneacă corăbii
Vreau să văd icoane cu inocenţi
răstigniţi de prostia umană
pe care nu îi învie nimeni
Arta lui e o un zid de care se izbeşte poezia stoarsă din cele vii
până nu mai rămân din ea decât culori şi cuvinte
Atingerea ta e o forţă care mă face să trec prin ziduri
singura poezie căreia mă predau
să mă ducă
unde vrea ea