Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Editorialul de luni dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Poveste cu baloane legate de pridvor


Cornel Mihai Ungureanu

31.03.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Reporterii au ochelari de soare şi gura mare. Fetele sunt uşor agramate.
- Mai eşti şi-n cămaşă, parc-ai fi mireasă! Bîşti, mă, de-aici! îi zice una dintre ele celui poreclit Pişcotul.

Pe trotuarul celălalt, un cerşetor repetă monoton acelaşi refren, despre nişte bani şi oarece pîine. Primăvara asta e frumoasă ca o adolescentă. Îşi dă aere de teribilism, dar e încă nesigură.

Plec hai-hui. Poate că oraşul meu îmi place atît de mult pentru că, oriunde m-aş găsi în el, dacă privesc în jur, zăresc o biserică. De la o vreme, le întîlnesc cu o bucurie suspectă, de parcă aş revedea prieteni care au emigrat în Canada. Mi se par frumoase, bisericile din oraşul meu.

- Să ţii cu mine, Mihai!- îmi vin în minte cuvintele părintelui Sever.
M-a pupat, ieri, cînd i-am arătat prima mea carte de hîrtie.

O sun pe Iulia. Poate să-şi ia o pauză mică. Peste zece minute ne întîlnim în English Park. Stăm pe bancă, la soare blînd. Mîncăm prăjituri cu stafide. Mai încolo, o ciocănitoare loveşte, pe rînd, crengile unui copac bătrîn. Iulia îmi spune o poveste pe care a citit-o într-un curs de psihologie. Două omizi stau fiecare pe cîte-o frunză. Un fluture zboară şi el pe acolo, iar ele-l privesc. Una spune: Noi n-o să ajungem niciodată în halul ăsta. Lenevim, în tăcere. Fiecare cu gîndurile lui.

Telefonul ei sună şi suntem atît de aproape încît aud vocea plină de entuziasm a lui Răzvan:
- Te-am sunat să-ţi spun că am obţinut omul de zăpadă!
Tocmai acum, cînd au înflorit viorelele, tămîioara, zambilele, iar soarele le mîngîie patern? mă întreb absolut nedumerit. Iulia s-a îndepărtat, cu telefon cu tot. Cuvinte precipitate de încîntare. E de bine, îmi spun. Or avea vreo ladă frigorifică, în care să-l păstreze.

Miruna a venit oare, în oraş? Zicea că soseşte, înainte de aprilie. Am s-o sun. Am să risc. (Nu vreau să vorbesc cu părinţii ei. Nu ştiu exact de unde stinghereala asta între noi. Am însă impresia că nu-i vina mea).

Iulia s-a întors. Era vorba despre o piesă de teatru, o vor publica pe portalul cultural.

Am stat singur în seara de duminică. Ştiam că trebuie să scriu acest editorial. Nu-mi place cînd trebuie. Aş fi vrut să iasă un final frumos- şi pentru asta e nevoie ca povestea să se lege, să se coacă, să apuce, nătîngă, în cîteva direcţii, pentru a nimeri, în cele din urmă, drumul cel mai bun. Iar eu nu aveam inspiraţie; nu aveam chef de scris.

Am sunat şi mi-a răspuns, din fericire, chiar Miruna.
- Vii? am întrebat-o.
- Nu ştiu, a zis.
Am închis. Mă săturasem de lucruri care nu ni se întîmplă.
Se va certa cu ai ei, pentru o noapte cu mine?

Am intrat să fac un duş şi-am fredonat, în tot acest timp, Purple Rain, singurul cîntec care îmi place din tot ce cîntă Prince. Mă pregăteam pentru singurătate, dar nu-mi puteam alunga speranţa. A venit pe la 11 şi, după cît era de încordată, probabil că trecuse printr- o dispută dură.

I-am arătat cartea şi s-a bucurat. Chiar a ieşit bine. Sunt oameni care o citesc deja. Unora le place. Am aflat.

Pe urmă ea a luat cutia cu fotografii şi le-a împrăştiat pe jos.
- Ce credeai? m-a întrebat.
Nu credeam nimic.

Se aşezase pe covor, privea fotografiile şi le arunca, pe categorii de ea ştiute, mai departe, către piciorul mesei. Eu stăteam pe pat, într-o rînă, îi priveam bluza albastră, uşor decoltată şi aş fi vrut să nu se mai uite la fotografii. Să nu mai irosim clipele.

- Nu mă mai lăsa să visez. Trăieşte împreună cu mine, am zis. De-aia ai venit? Voiai să vezi fotografiile astea vechi?
Şi-a ridicat privirea şi m-a privit cu atenţie.
- Ţi-a ieşit inima, a zis şi s-a apropiat, aşezîndu-mi la gît inimioara aurie legată de lănţişorul auriu.
A ieşit şi am auzit uşa care dă în baie, cum se închide şi, după un timp, duşul.

Pe covor era o fotografie cu Iulia. Ţinea în mînă zeci de baloane, pe care tocmai le lega de pridvorul casei lui Nichita. Nu puteau intra cu ele, iar dacă le-ar fi dat drumul, ele ar fi pornit spre cer, cum se şi întîmplase, mai tîrziu, cînd le fusese dăruită libertatea. Ane nu se vedea; ea făcuse fotografia.

Eram trist, în acele luni, de parcă mi-ar fi murit mama ( chiar se întîmplase), mă îndrăgostisem de Ane instantaneu. Îmi promisese că-mi face un copil, dar nu l-am văzut nici pînă astăzi! M-a păcălit, dar nu ca atunci cînd te joci, pentru că ştiu că nu s-a jucat.

Am adunat toate fotografiile şi le-am aruncat grămadă în cutie. Am desfăcut cîteva mandarine şi am pus feliile pe o farfurie. Am auzit uşa şi am sărit în pat, chiar în clipa în care Miruna a intrat. Mirosea frumos. Îşi uitase ochelarii, dar avea zîmbetul acela pe care unii îl numesc enigmatic, dar care e atît de limpede.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer