Poveste cu baloane legate de pridvor

Reporterii au ochelari de soare şi gura mare. Fetele sunt uşor agramate.
- Mai eşti şi-n cămaşă, parc-ai fi mireasă! Bîşti, mă, de-aici! îi zice una dintre ele celui poreclit Pişcotul.

Pe trotuarul celălalt, un cerşetor repetă monoton acelaşi refren, despre nişte bani şi oarece pîine. Primăvara asta e frumoasă ca o adolescentă. Îşi dă aere de teribilism, dar e încă nesigură.

Plec hai-hui. Poate că oraşul meu îmi place atît de mult pentru că, oriunde m-aş găsi în el, dacă privesc în jur, zăresc o biserică. De la o vreme, le întîlnesc cu o bucurie suspectă, de parcă aş revedea prieteni care au emigrat în Canada. Mi se par frumoase, bisericile din oraşul meu.

- Să ţii cu mine, Mihai!- îmi vin în minte cuvintele părintelui Sever.
M-a pupat, ieri, cînd i-am arătat prima mea carte de hîrtie.

O sun pe Iulia. Poate să-şi ia o pauză mică. Peste zece minute ne întîlnim în English Park. Stăm pe bancă, la soare blînd. Mîncăm prăjituri cu stafide. Mai încolo, o ciocănitoare loveşte, pe rînd, crengile unui copac bătrîn. Iulia îmi spune o poveste pe care a citit-o într-un curs de psihologie. Două omizi stau fiecare pe cîte-o frunză. Un fluture zboară şi el pe acolo, iar ele-l privesc. Una spune: Noi n-o să ajungem niciodată în halul ăsta. Lenevim, în tăcere. Fiecare cu gîndurile lui.

Telefonul ei sună şi suntem atît de aproape încît aud vocea plină de entuziasm a lui Răzvan:
- Te-am sunat să-ţi spun că am obţinut omul de zăpadă!
Tocmai acum, cînd au înflorit viorelele, tămîioara, zambilele, iar soarele le mîngîie patern? mă întreb absolut nedumerit. Iulia s-a îndepărtat, cu telefon cu tot. Cuvinte precipitate de încîntare. E de bine, îmi spun. Or avea vreo ladă frigorifică, în care să-l păstreze.

Miruna a venit oare, în oraş? Zicea că soseşte, înainte de aprilie. Am s-o sun. Am să risc. (Nu vreau să vorbesc cu părinţii ei. Nu ştiu exact de unde stinghereala asta între noi. Am însă impresia că nu-i vina mea).

Iulia s-a întors. Era vorba despre o piesă de teatru, o vor publica pe portalul cultural.

Am stat singur în seara de duminică. Ştiam că trebuie să scriu acest editorial. Nu-mi place cînd trebuie. Aş fi vrut să iasă un final frumos- şi pentru asta e nevoie ca povestea să se lege, să se coacă, să apuce, nătîngă, în cîteva direcţii, pentru a nimeri, în cele din urmă, drumul cel mai bun. Iar eu nu aveam inspiraţie; nu aveam chef de scris.

Am sunat şi mi-a răspuns, din fericire, chiar Miruna.
- Vii? am întrebat-o.
- Nu ştiu, a zis.
Am închis. Mă săturasem de lucruri care nu ni se întîmplă.
Se va certa cu ai ei, pentru o noapte cu mine?

Am intrat să fac un duş şi-am fredonat, în tot acest timp, Purple Rain, singurul cîntec care îmi place din tot ce cîntă Prince. Mă pregăteam pentru singurătate, dar nu-mi puteam alunga speranţa. A venit pe la 11 şi, după cît era de încordată, probabil că trecuse printr- o dispută dură.

I-am arătat cartea şi s-a bucurat. Chiar a ieşit bine. Sunt oameni care o citesc deja. Unora le place. Am aflat.

Pe urmă ea a luat cutia cu fotografii şi le-a împrăştiat pe jos.
- Ce credeai? m-a întrebat.
Nu credeam nimic.

Se aşezase pe covor, privea fotografiile şi le arunca, pe categorii de ea ştiute, mai departe, către piciorul mesei. Eu stăteam pe pat, într-o rînă, îi priveam bluza albastră, uşor decoltată şi aş fi vrut să nu se mai uite la fotografii. Să nu mai irosim clipele.

- Nu mă mai lăsa să visez. Trăieşte împreună cu mine, am zis. De-aia ai venit? Voiai să vezi fotografiile astea vechi?
Şi-a ridicat privirea şi m-a privit cu atenţie.
- Ţi-a ieşit inima, a zis şi s-a apropiat, aşezîndu-mi la gît inimioara aurie legată de lănţişorul auriu.
A ieşit şi am auzit uşa care dă în baie, cum se închide şi, după un timp, duşul.

Pe covor era o fotografie cu Iulia. Ţinea în mînă zeci de baloane, pe care tocmai le lega de pridvorul casei lui Nichita. Nu puteau intra cu ele, iar dacă le-ar fi dat drumul, ele ar fi pornit spre cer, cum se şi întîmplase, mai tîrziu, cînd le fusese dăruită libertatea. Ane nu se vedea; ea făcuse fotografia.

Eram trist, în acele luni, de parcă mi-ar fi murit mama ( chiar se întîmplase), mă îndrăgostisem de Ane instantaneu. Îmi promisese că-mi face un copil, dar nu l-am văzut nici pînă astăzi! M-a păcălit, dar nu ca atunci cînd te joci, pentru că ştiu că nu s-a jucat.

Am adunat toate fotografiile şi le-am aruncat grămadă în cutie. Am desfăcut cîteva mandarine şi am pus feliile pe o farfurie. Am auzit uşa şi am sărit în pat, chiar în clipa în care Miruna a intrat. Mirosea frumos. Îşi uitase ochelarii, dar avea zîmbetul acela pe care unii îl numesc enigmatic, dar care e atît de limpede.