Cădere liberă

N-am mai fost demult la teatru şi, în această primăvară, mi-am propus să recuperez, să văd tot ce se joacă la Craiova. Am intrat, deci, la Omul cu mîrţoaga. Îmi aminteam cum îmi povestea tanti Dida despre seara aceea de sîmbătă a unei toamne din 1940, cînd, la Bucureşti fiind, a primit o invitaţie la Omul cu măgarul. Cu mîrţoaga, am corectat-o şi ea s-a tot mirat, cîteva zile, rîzînd: Omul cu măgarul! De unde mi-o fi venit mie? Poate că de la Măgarul de aur, al lui Appulleius. Ştiu că a amuzat-o cartea asta. (Tot aşa cum şi Omul de aur, de Jokay Mor i-a plăcut, probabil, din moment ce mi-o tot recomanda, cînd eram elev).

Cineva mi-a zis că piesa lui P. Ciprian nu-i grozavă, că au montat-o doar pentru Boroghină, directorul teatrului nostru în anii de maximă glorie ai acestei instituţii. Actorul Emil Boroghină a revenit pe scenă, după 14 ani de absenţă, cu acest prilej.

În sală erau surprinzător de mulţi elevi. O majoritate covîrşitoare şi la fel de gălăgioasă ca aceea din primul Parlament post decembrist. Cînd se stingea lumina, sala se umplea de ţipete precum o clasă, la o întîmplare similară.

A început spectacolul. Din sală, au răsunat, o vreme, strigăte: Nu se aude! Nu se vede! În faţa mea stăteau doi ţigani, fiecare cu cercel în ureche. Pe scenă, femeia căsătorită şi nemulţumită de soţul ei, cocheta cu noul venit, afemeiatul recunoscut, de la prima întîlnire.

Să nu scormonim!- zicea, cu blîndeţe, Boroghină.
Sîntem doi străini.
Tu ai vrut aşa.
Şi tu te-ai învoit!

Fetele din spatele meu au început o discuţie pasionantă despre astrologie, la nivel de horoscoape. Am aflat, fără să vreau, în ce zodii s-au născut şi cu nativii căror zodii se potrivesc. Apoi au schimbat între ele numere de telefon.

Era visul meu! Mi-ai luat-o înainte.

În ultima trecere prin Bucureşti, la Odeon, în timp ce se juca norway.today, am privit o vreme, din loja în care mă aflam, spre ceilalţi spectatori. Urmăreau piesa cu mare atenţie. Un deget pe obraz, o mîngîiere uşoară a nasului, a uneia dintre urechi. Degete care se atingeau. Capul înclinat uşor, aşezarea ochelarilor mai bine, pe nas. Hohote de rîs la replici haioase. Piesa îi prinsese şi-i ţinea acolo, în plasa din fire de farmec al textului şi competenţă regizorală, actoricească. Pe scenă se întîmpla ceva care capta atenţia.

În pauza piesei de la Craiova, m-am mutat pe ultimul rînd, pentru a urmări şi publicul nostru. Sala e mult mai mare decît cea de la Odeon. Elevii veneau probabil de la un liceu industrial. Poate chiar agricol, dacă mai există aşa ceva. Forfota lor nu putea fi oprită.

- Sssst! striga disperată, din cînd în cînd, o plasatoare.
Inutil.
-Te rog să ieşi afară!

Se enervase. Băiatul însă, nici gînd s-o asculte. O privea fără să-şi clintească picioarele de pe scaunul din faţă. Tinerii erau încîntaţi de curajul colegului lor. Nu mai privea nici unul spre scenă.

Eu am făcut mai mult literatură şi credeam că era dragoste. Şi eu, îmi spuneam, în gînd.

- Nu înţelegi că nu ai voie? striga, cu glas care se voia şoptit, plasatoarea.
Nu înţelegea. Femeia a ieşit, după ajutoare.

Fiecare suge de unde poate!

Asta le-a plăcut! Hohote de rîs, mai ales ale fetelor. Una dintre ele a simţit nevoia să meargă la toaletă. Cu ea, au mai ieşit patru prietene. Una dintre ele a strigat cu năduf, alteia, în timp ce treceau prin faţa mea: Ce blondă eşti! Probabil, o înjurătură nouă; destinatara are părul negru, tăiat scurt, cu breton de păpuşă.

Departe de grijile mărunte ale vieţii.
Am călătorit întreaga lume şi n-am un prieten!

Actorii îşi poartă crucea mai departe. Bărbaţii de pe scenă au, cu toţii, părul alb. Plasatoarea s-a întors cu un tînăr angajat al teatrului, un tip ceva mai solid. Băieţii s-au mai potolit, dar plictiseala îi cotropeşte. Încep să plece, tot mai mulţi, prin ambele părţi ale sălii.

Un public de fotbal de divizia C, un teatru prăbuşit de la un nivel european.

Ce lumi urîte mocnesc în noi!

Şi ce priviri de oţel, îndreptate spre elevii rămaşi, dar mai ales spre profele însoţitoare, în ochii actriţei, la final!