Înainte ca războiul cu Irakul să fi început

O fată stă pe calorifer. Alta are decolteu. Degetele unore dintre colegii mei lovesc tastele, fără tandreţe. Aş vrea să scriu, dar nu vin decît fragmente de fraze sau propoziţii scurte, banale. Pe masă, împrăştiate, ziare cu titluri de-o şchioapă. Pneumonia agită România. Gripa ucigaşă. În curînd va începe transmisia în direct a războiului din Irak.

Încerc să-mi port de grijă. Încerc să am grijă de alţii. Poate că de-aia sînt aşa de stressat! Aş vrea ca acum să nu dau greş. M-am săturat să pierd? Mă maturizez? Ce naiba mi se-ntîmplă?

Agitaţie plăcută, în jur. Aştept un reporter, dar el întîrzie, pe teren. Stilizez, între timp, povestiri cu strigoi.

Iulia mă sună dintr-un Cişmigiu cu ghiocei înfloriţi. Îmi reaminteşte că m-a lăsat şef cu spălatul rufelor. Dominic a fost înălţat la rangul de şef cu gătitul. Se pare că ne-a păcălit, subalterna; ea nu trebuie decît să-şi dea examenele. Şi, desigur, va continua bătăliile de rutină pe care le are de purtat cu funcţionarii publici, cu vînzătoarele, cu taxatoarele din microbuze, cu frizeriţa care te tunde altfel decît îi ceri, cu operatorii care nu lasă să se deruleze în întregime genericul, la sfîrşitul unui film, cu toţi cei care ar trebui să se ocupe de servicii şi o fac într-un mod lamentabil.

Eu şi Protecţia consumatorului de-o parte, restul lumii de cealaltă, se numeşte acest război care, sînt sigur de asta, va dura mai mult decît cel dintre Statele Unite ale Americii şi Irak. Şi pe ăştia de la Protecţia consumatorului nu prea te poţi baza! spune, fără să se plîngă însă, Iulia. Convorbirea ni s-a întrerupt, brusc. Încă unul care nu-şi face datoria.

Privesc pe fereastră. Primăvara asta a-nceput ploios!- constat, oarecum bucuros. Picături mici, nu atît de rare ca umbrelele trecătorilor. Îndrăgostiţii din oraşul meu încep să se ivească pe străzi, în parcuri, în sălile de cinematograf, în Grădina Botanică. Ca ursuleţii, după o iarnă lungă. Acum, că gerul s-a dus, sîngele dă năvală, prin venele lor.

Ursuleţ mă simt şi eu numai că-s încă năuc, surprins de precocitatea celorlalţi, de siguranţa lor de sine. Nu-mi găsesc locul. Visez la zilele minunate de altădată şi, în moleşeala asta mă mişc atît de alene de parc-aş trăi într-un borcan cu miere!

Telefonul sună din nou. Iulia. În fundal, ca o bucurie posibilă încă, se aude rîsul Ligiei. Au fost într-o ceainărie, au stat pe pernuţe japoneze. Li-gia-san! zic. Miha-san! mi se răspunde. Îmi pare rău că nu sunt cu ele, că nu mai am zile libere. Poate că acum îi invidiezi mai puţin pe cei care se duc dimineaţa la serviciu, îmi zicea Dominic. Poate că rezistenţa ta la stress e mai mare decît crezi, dar n-ai avut prilejul s-o verifici.

Am bifat o zi nouă. Instabilă, însorită, geroasă. Uneori ningea vag, pentru ca peste cîteva minute să strălucească pe cer soarele, astenie de primăvară. Vitamina C.

Amintirea unei zile dintr-o iarnă care a murit. Ningea fără pricepere, caraghios. Ca Bambi, cînd învăţa să meargă şi ghinionul îl purtase tocmai în mijocul unui lac mic, dar îngheţat.

Era frig, printre fulgii de zăpadă! Strănutam mereu şi mergeam grăbit, ducînd în buzunar una dintre scrisorile mele pentru ea. Îi pusesem în plic şi povestirea lui Salinger, aia cu eschimoşii şi războiul care nu începuse. Rupsesem paginile dintr-o revistă veche, apărută pe vremuri comuniste, îmi plăcuse traducerea aia.

Am aşteptat-o, în faţă la Casa cărţii şi, cînd am văzut-o ivindu-se de după Palatul Prefecturii, m-am simţit norocos. Era frumoasă şi era, de bună voie, a mea.

Trupele americane şi britanice înaintează spre Bagdad. Irakienii rezistă. O sun pe Iulia. E acasă la Ligia. S-au băgat în pătuţ. Rîd amîndouă de se prăpădesc.

- I-am spus întîmplarea cu ţigănuşul, cu : Bună raţa, naşule! zice Iulia.

Tanti Dida ne povestea despre ţigănuşul, pe care îl trimite maică-sa la naşul lor, cu mesajul: Bună ziua, naşule! M-a trimis mama cu hastă cană, să-i dai niţel lapte, că-i e cam rău, să mănînce şi ea în ziua de Crăciun cu puţină mămăligă caldă! Şi s-a dus, băieţelul, dar cînd a intrat, naşă-sa tocmai scotea o raţă din cuptor. Şi-atunci ţigănuşul a încercat să spună ce îl învăţase maică-sa: Bună raţa, naşule! M-a trimis cana cu hastă mamă, să-i dai niţel rău, că-i e cam lapte, să mănînce şi ea în ziua de mămăligă, cu niţel Crăciun cald!

Rîsul Ligiei se-aude şi mai tare.

- N-ai venit să bei ceai afrodisiac, cu noi! îmi reproşează, mai mult în glumă.

De parcă n-aş fi vrut!

În liniştea care se lasă după ce pun receptorul jos, nu mă simt deloc fericit. Deşi o parte dintre dorinţele mele se împlinesc, tristeţea nu pleacă. Nu de-acolo venea. Trag draperiile pe care sînt desenate elefănţele roz şi elefanţi mov care se hîrjonesc.

Ar fi bine dacă aş încerca să închei una din remarcabilele mele povestiri, din şirul celor începute şi abandonate. Începuturile, în ciuda frumuseţii lor inegalabile, nu valorează prea mult. Finalurile fac toţi banii.