Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Daniel Cristea-Enache: Criticul caută adevărul estetic şi, acolo unde îl găseşte, se opreşte şi se bucură


Ioana Scoruş, un interviu cu Daniel Cristea-Enache

11.04.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Precizare: Acest interviu a fost publicat iniţial în "România literară" într-o versiune care conţinea şi cîteva pasaje conjuncturale, care nu îşi aveau rostul în acest contex. Cu acordul celor doi protagonişti acele pasaje au fost eliminate.

Ioana Scoruş: - Stimate domnule Cristea-Enache, eu consider poziţia mea, cea de departe de Bucureşti şi de lumea lui culturală, una privilegiată. Îmi oferă şansa de a rămâne cât pot eu de pură, în condiţiile în care doar citesc presă culturală şi încerc să scriu doar despre ceea ce vreau şi îmi place sau mă stârneşte. Nu crezi că un critic literar ar trebui să depună orice efort pentru a rămâne liber de influenţe deformatoare? Ce importanţă au taberele, găştile, bisericuţele din interiorul criticii? Nu ţi se pare de bun simţ ca important să fie ceea ce spui şi nu locul unde eşti publicat? Acum mă obligi să ies din rolul pe care mi-l propusesem, acela de intervievator, şi să mă aşez în cel de partener de discuţie. Evident că Paul Cernat îmi place, dar nu este treaba mea să fac împărţiri dpdv al valorii şi al locului unde valoarea apare, ne este împărtăşită, şi asta poate şi datorită faptului că, fiind doar inginer chimist, adică neavând nici o revendicare de la studii "de branşă", nu prea îmi permit, de pe poziţia mea, să "decretez". Singurul lucru pe care mi l-am propus atunci când am văzut că sunt publicată a fost acela de a rămâne calmă în faţa eventualelor critici negative ce mi s-ar fi putut aduce. Dar să ne întoarcem la tine...

Dan Cristea-Enache: - Cum ţi-am spus de la bun început, în "preparativele" acestui dialog, nu are nici o noimă să spui că tu eşti "doar inginer chimist". Poate doar ca să mă complexezi (chimia a fost pentru mine, cu toate eforturile, o limbă străină exotică). Nu trebuie să ai neapărat studii de filologie pentru a citi şi a comenta literatura, pentru a-ţi exprima o opinie în legătură cu o carte, "decretând" astfel în privinţa valorii sale. (Până la urmă, după o argumentaţie oricât de solidă, judecata de valoare, luată în sine, sună tot ca un decret). Bine, asta nu înseamnă că toţi neaveniţii sunt în măsură să comenteze şi să evalueze o literatură. E ca şi cum eu ţi-aş explica ţie cum e cu chimia, care sunt marii specialişti din domeniu, în ce constă importanţa fiecăruia... E bine ca fiecare să-şi delimiteze o zonă de competenţă şi să aspire să devină un specialist în ea. Dar cunosc medici mai competenţi în chestiuni de literatură decât "literaţi" cu toate diplomele luate, prozatori buni care sunt şi matematicieni străluciţi, ba chiar istorici literari eminenţi care nu au făcut studii de filologie. Regretatul Ovid S. Crohmălniceanu, de pildă, avea diploma de... inginer constructor. Îmi place aşadar să purtăm un dialog cu feed-back, să te am ca partener de discuţie.

Acum, când spui că stând departe de lumea literară bucureşteană, ai şansa de a rămâne cât poţi tu de "pură", recunoşti, implicit, că scena literară de aici nu străluceşte. Sau poate că ea străluceşte, dar există şi nişte culise mai întunecoase, un arierplan în care se întâmplă şi lucruri mai urâte. Au existat şi vor exista întotdeauna; trebuie să ne resemnăm cu asta. Să nu cădem însă nici în extrema cealaltă, şi să considerăm că totul, absolut totul se explică prin aranjamente ori lovituri de culise. În ce mă priveşte, prin această situare în miezul vieţii literare (altfel, ce fel de critic de întâmpinare aş mai fi?), cunosc o mare, prea mare parte din aceste culise, astfel că pot anticipa uneori "mutări" pretins inocente, ce va scrie X despre Y şi de ce va scrie cum va scrie. (...) Sunt câteva reviste pe care le citesc aproape numai ca să-mi verific "expectanţele". Deşi nu sunt nici pe departe un maestru al pre-ştiinţei, ca un cunoscut erou de literatură S.F.

În aceste condiţii, când ştii prea multe lucruri ce acoperă ca nişte pânze de păianjen operele literare, singura soluţie pentru un critic care vrea să fie onest e să se lase purtat de textul pe care îl citeşte. Dacă acesta e bun, restul (combinaţii, matrapazlâcuri, hibe morale) contează mai puţin. Menirea criticului literar e să fie critic literar, nu judecător ori procuror moral. Dar dacă textul din faţă mai e şi revoltător de prost, atunci chiar că autorul care l-a produs nu mai poate conta pe preţuirea criticului. Disocierile sunt însă întotdeauna necesare, pentru că altfel planurile se confundă şi judecata de valoare e perturbată. (...) Căci fiecare răspunde pentru ceea ce face el. Numai că alţii s-au mai şi săturat de asemenea disocieri; când publicaţia respectivă procedează cum procedează, reacţiile din jur nu mai sunt, chiar toate, foarte nuanţate. Şi acum e rândul tău, cu alte întrebări provocatoare.

I.Ş.; - Spuneai mai devreme că e bine ca fiecare să devină specialist în ceva. Într-un interviu pe care acum îl fac şi nu cred că este frumos să deconspir atâta vreme cât încă nu este publicat, cineva tocmai asta reproşa românilor: comoditatea specializării, subliniind faptul că în România de azi nu mai poţi fi ceea ce erau Rădulescu-Motru sau Ralea, adică în acelaşi timp să deţii două sau mai multe specializări, să acoperi o plajă cât mai mare, asta nu doar pentru că lumea începe să te privească straniu, ci şi datorită modei de la noi de a fi expert într-un singur lucru. Lui Dan C. Mihăilescu, de exemplu, i s-a reproşat tocmai inversul, şi anume faptul că, datorită diverselor activităţi, întârzie să-şi dea doctoratul, de parcă lucrul ăsta l-ar transforma în ceva mai mult decât ceea ce deja este. În privinţa specializării, deci, opiniile văd că sunt împărţite. Trecând în alt plan, spune-mi, ai pierdut prietenii din pricina cronicilor publicate? Ce reacţii ai primit, de exemplu, după publicarea discuţiei cu Ileana Mălăncioiu din Adevărul literar şi artistic?

DCE: - Ca să închei cu subiectul specializării/ specializărilor, aş zice că măcar una trebuie să aibă omul. Măcar la un lucru să se priceapă, dacă nu la mai multe! Dar, la noi, se întâlneşte mai degrabă exemplul opus: al celui care se pricepe la toate, care are opinii ferme despre orice. Şi nu e vorba, din păcate, de nişte personalităţi de tip renascentist, gâlgâind aici, în Sud-Estul Europei, ci, helas!, de nişte "autorităţi" fără fundament: simple suprafeţe, fixate pe alte suprafeţe, de hârtie sau de sticlă.

Trecând acum la cele două noi întrebări, nici că puteai găsi un moment mai bun ca să le pui. Fragmentele din dialogul cu Ileana Mălăncioiu apărute în Adevărul literar şi artistic (şi pe LiterNet - vezi arhiva din stînga paginii) s-au bucurat de nişte reacţii şi ecouri extraordinare. Multă lume m-a felicitat - deşi, evident, meritul nu este al meu, ci al Ilenei Mălăncioiu -, câţiva s-au arătat foarte interesaţi de data când va apărea cartea, au fost ecouri în mai multe publicaţii, din Bucureşti şi din provincie. O singură umbră în acest peisaj aproape perfect: la Târgul de Carte din noiembrie, întâlnindu-mă cu Nicolae Breban, acesta a ţinut să-mi spună (textual): "Ai pierdut prietenia lui Nicolae Breban!". Culmea e că eu îl preţuiesc foarte mult, ca prozator, şi îi datorez angajarea mea, acum aproape 10 ani, pe un post de corector la Contemporanul - ideea europeană. Dar, pur şi simplu, mi s-au părut absolut inacceptabile, din punct de vedere moral, şi chiar prin prisma unei anumite stilistici a comportamentului unui scriitor, acele dedicaţii pe care le-a dat, pe mai multe volume, tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi tovarăşei Elena Ceauşescu. Hai, dedicaţiile către primul mai treacă meargă: din nefericire, Nicolae Breban nu e singurul dintre scriitorii noştri în culpă. Dar tovarăşei! E prea de tot. Ştacheta e prea jos, compromisul e prea mare (şi chiar gratuit), ca să pot trece cu seninătate peste el. Nici o "abisalitate" nu poate scuza asta.

La cronicile literare propriu-zise au fost, în general vorbind, reacţii mai mult bune şi foarte bune, decât rele.(...) Aş fi nedrept să nu spun că am avut, de foarte multe ori, parte de reacţii frumoase, unele emoţionante. E important pentru un cronicar literar să aibă acest ecou al muncii sale. În fond, el operează în câmpul actualităţii, al materiei literare încă fierbinţi; or, reacţiile la ceea ce face el ies tot de aici. Pe scurt, e o motivaţie în plus pentru efortul, destul de mare, de a citi în fiecare săptămână o carte pentru a scrie despre ea. În sfârşit, să mai spun că mai am, la acest "punct", două bucurii. Una apare atunci când primesc de la un scriitor de valoare o carte cu o dedicaţie ieşită din tiparul amabilităţii convenţionale. A doua poate părea niţel deplasată, dar nu e: sun la telefon pe cineva, şi îmi răspunde o voce politicoasă, dar cam rece, de nu chiar acră. După care, când mă recomand, vocea se schimbă complet, tonul devine cald şi apropiat. N-am încotro: mă bucur, în sinea mea. Poate de aceea şi râd atât de des la telefon, spre uimirea celor din jur. Normal că aceştia îşi zic: "De ce tot râde omul ăsta?" Vorba lui Preda: ştie el de ce...

I.Ş: - Îţi propun să trecem, scurt, în alt plan, şi anume la un subiect încă fierbinte în clipa asta. Dinainte de a "încasa" premiul României literare, se tot vorbeşte pe diferite voci despre ultima carte a lui Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă. Am încercat şi eu o scurtă cronichetă în L.A.&I. în care, recunosc, nu am spus nici zece la sută din cât aş fi putut spune. De curând m-am întâlnit cu cronicile lui Costi Rogozanu şi Carmen Muşat, pe care le-am citit cu multă curiozitate. Nu o să te rog să faci aici o critică literară a acestei cărţi, însă te rog să-ţi exprimi cât de scurt poţi părerea despre ea.

DCE:- Voi fi scurt, din motive, aşa-zicând, tehnice. Am luat contact cu Uşa interzisă a lui Gabriel Liiceanu în urmă cu numai câteva zile (mi-a împrumutat-o cineva), şi n-am apucat s-o citesc. Am citit câteva fragmente, pe sărite, în metrou, şi mi-am făcut o impresie, care însă poate fi contrazisă în urma lecturii integrale. Sigur, Liiceanu e Liiceanu. În vacanţă am recitit Epistolar-ul: au trecut aproape douăzeci de ani de la apariţia acelei cărţi, ucenicii lui Noica sunt acum cu aproape două decenii mai vârstnici! Gabriel Liiceanu mi se pare un temperament foarte interesant (ciclotimic, cum spune chiar el): depresiv şi senin, pesimist şi "avântat", sincer până la ultima fibră, şi în acelaşi timp de un cabotinism gustos (superior, e drept, dar tot cabotinism). Într-o singură frază, te poate duce de la iritare la entuziasm, trecându-te prin toate stările posibile. E foarte amestecat acest filozof perfect adaptat economiei de piaţă! În Epistolar, le reproşează, pe bună dreptate, unor comentatori ai Jurnalului de la Păltiniş că, în loc să vadă "jerba" unei minţi (a lui Noica), s-au concentrat asupra anecdoticului periferic, la un nivel de bârfă măruntă în afara cadrului filozofic al discuţiei. Dar, culmea, răsfoind în metrou actuala Uşă interzisă, am "căzut" tocmai pe nişte secvenţe de bârfă deloc filozofică, deloc ridicată la înălţimea silogismului şi a conceptului: cum a şterpelit o editoare de-a noastră puţină boia de pe un stand, la Frankfurt, cum îşi ţinea actualul Preşedinte al Academiei cărţile pe bancheta din spate a maşinii, cum a plecat Preşedintele ţării cu o damigeană de vin de la petrecerea dată de Mircea Dinescu (scenă, altfel, memorabilă). Desigur, jurnalul e altceva decât un tratat filozofic. Dar, atunci, îi putem "permite" şi lui Mircea Cărtărescu să vorbească, tot într-un Jurnal, despre Noica, mentorul păltinişan, ca despre un penibil "tataie cu basc"? Uite, chiar eu, acum, vorbesc despre cartea lui Gabriel Liiceanu de parcă numai asemenea prostioare ar conţine. În general, însă, nu ştiu cum se face, dar acestea ies primele "la apel"; dacă mi s-au impregnat în memorie odată ce le-am citit între staţiile de metrou Piaţa Victoriei şi Gorjului (cu schimbare la Eroilor)... Numai că eu ţi-am spus de la bun început că nu am citit cartea in integrum. Am mai parcurs şi nişte fragmente legate de relaţia cu fiul, care aproape că făceau hârtia să ardă. Care e, aşadar, adevăratul Liiceanu? Vom citi şi vom vedea.

I.Ş.: - M-ai dat gata cu răspunsul ăsta. Şi eu, care credeam că ai citit-o de când a apărut şi abia aşteptam să ne "certăm" pe tema asta. Dar începe să mi se facă frică de tine, Daniel, din singurul motiv că, după cum se vede, amândurora ne place să vorbim şi tare mă îndoiesc că vom găsi pe undeva spaţiu atât de mult astfel încât această, hai să-i spunem, cu puţină bună voinţă, discuţie, să poată fi publicată integral. Chiar aşa, cum de te-ai lăsat atras în acest demers, de vreme ce eu am fost de la început sinceră şi am recunoscut că încă nu ştiu cine ne va găzdui? Te-ar mira să nu găsesc un spaţiu decent? Drept să-ţi spun, eu nu m-aş mira, la ceea ce spui tu aici. Lucrul ăsta îmi aminteşte de interviul cu Bogdan Suceavă, care era gata şi nici el nu avea spaţiu, dar Bogdan a rezolvat-o repede, spunând că nu-i pasă unde apare, că nu îl deranjează să-l public şi la gazeta de perete din curtea casei mele. Din fericire, loc am găsit mai devreme decât speram. Trebuie să recunoşti că nu este tocmai comod să publici ceea ce spui tu, fără riscul de a-ţi atrage, mai apoi, antipatia unora. Consideri că eşti, în acest sens, un om curajos?

DCE: - Cred că eşti prima persoană, dragă Ioana Scoruş, care îmi spune (fie şi printre rânduri, fie şi printr-un "amândoi" ce îndulceşte puţin hapul) că vorbesc / scriu prea mult. Ţii minte că te-am rugat să fixăm un număr de semne în care să ne încadrăm. Oricum, nu e cazul să-ţi faci griji: se va găsi o revistă culturală care să ne publice inestimabilele perle. Crezi că se poate dispensa cultura română, la acest început de mileniu, de dialogul nostru?

Acum, lăsând gluma deoparte, şi trecând de la cantitatea la conţinutul spuselor mele, am impresia că te-am prins în ofsaid. Tu chiar crezi că o obiecţie ori o rezervă critică la adresa cuiva poate atrage nepublicarea textului în care acestea au fost formulate? N-ar fi "comod" să se publice aşa ceva? Dar aceasta este însăşi condiţia de existenţă şi de valabilitate a criticii literare! Dacă îi luăm sau îi limităm criticului dreptul de a spune fie da, fie nu, ce-i mai rămâne? Să fie un agent de reclamă? Sau, invers, un aruncător de flăcări, un Rambo în jungla literelor?

Asta pe de o parte. Pe de alta: aş vrea să-ţi spun că, din fericire, autorii importanţi (printre care şi G. Liiceanu) preferă nişte obiecţii argumentate, în locul unor elogii calpe. Îi ajută mai mult primele. Celelalte sunt alunecoase şi la propriu, şi la figurat: utilizând numai hiperbola, ele nu spun, de fapt, nimic. Ca să-ţi dau un exemplu, am avut cu Nicolae Manolescu, acum câţiva ani, un schimb de opinii extrem de tăioase, cu accente aproape pamfletare. Asta nu l-a împiedicat pe criticul "şaizecist" (unul dintre cei mai importanţi din ultimele decenii şi, indiscutabil, cronicarul numărul unu) să-mi citească sine ira et studio volumul de debut. Există, şi în domeniul atât de "fluid" al literaturii (şi al criticii pe marginea ei), o constrângere pe care textul o face asupra celui ce îl citeşte cu onestitate. O evidenţă, până la urmă. De aceea ţi-am şi spus că nu mă pot pronunţa asupra unei opere până când nu am parcurs-o integral. Nu e nici un fel de curaj aici, sau e un curaj echivalent cu bunul simţ, adică ceva pe care ar trebui să îl avem în sânge.

I.Ş.:- Dragă Daniel, nu să te jignesc vroiam cu scrisul / vorbitul prea mult. Ai înţeles greşit de data asta, mie chiar îmi place ce şi cât spui tu. Mai degrabă doream să subliniez faptul că la noi o revistă este etichetată după numele celor ce semnează în ea şi, evident, după ceea ce spun semnatarii. Tu ai devenit un tip incomod pentru mulţi şi nu are rost să ne prefacem că nu ştim acest lucru, şi nici măcar să ne întrebăm de ce eşti astfel receptat. Sigur că lauda nu face la fel de bine precum critica, dar în România a critica înseamnă, pentru cel luat în vizor, semnalul de pornire al unei ineficiente lupte. Nu ne uimeşte, deci, faptul că scriitorii, în loc să-şi vadă de scrisul lor, sar la bătaie în clipa în care cartea lor a devenit obiect de critică literară. Dar şi criticii între ei fac acelaşi lucru, ceea ce nu ar fi deloc grav dacă ar fi vorba despre o luptă de idei şi nu despre una care îşi propune să apere o tabără sau alta, un scriitor sau gruparea din care face parte. Astfel, se consumă steril timp, nervi şi spaţiile publicaţiilor, ceea ce pe cititorul simplu nu îl interesează sub nici o formă. Nu greşea prea tare cine spunea că scriitorii scriu ca să se citească singuri iar criticii ca să se citească între ei. Până la urmă, la ce mai foloseşte azi critica literară?

DCE.:- Nu ţin neapărat să te contrazic, dar eu am o perspectivă diferită, sensibil diferită, asupra a ceea ce se întâmplă azi în câmpul cultural. Nu ştiu cine spunea că "scriitorii scriu ca să se citească singuri, iar criticii ca să se citească între ei". Poate cineva pe care nu îl citesc nici scriitorii, nici criticii, şi atunci frustrarea îi aduce în faţa ochilor minţii un peisaj dezolant. Poate a spus-o chiar un scriitor veritabil. Oricum, nu cred că acesta e adevărul. Sigur, s-au pierdut după Revoluţie acele "mase largi" de cititori care, în lipsă de altceva, se orientau către literatură, către artă în general. Acum, când există atâtea şi atâtea forme de distracţie / petrecere a timpului liber, au rămas alături de literatură cei cu adevărat pasionaţi de ea. Te asigur că ei citesc, şi chiar cu o curiozitate vie, cărţi şi reviste; ai văzut ce afluenţă e la cele două Târguri de Carte de la Bucureşti? Şi asta în condiţiile în care puterea de cumpărare e foarte scăzută. Pe aceşti cititori se poate conta. E firesc, pe de altă parte, ca ei să aibă anumite preferinţe, anumite opţiuni, să le placă mai mult o revistă sau alta, să-l guste sau nu pe un scriitor. E dreptul lor.

Criticul literar, în schimb, are mai mult obligaţii decât drepturi. El nu poate spune, cu seninătate: nu-mi place cutare, nu dau doi bani pe cutare, X mă enervează iar Y mă entuziasmează. El trebuie să argumenteze toate aceste enunţuri, să explice convingător motivele adeziunii sau respingerii sale. Critica literară la asta foloseşte (azi, ca şi ieri): să ofere literaturii o scară de valori; să tragă linia despărţitoare între literatura bună şi cea de slabă factură; să deseneze, totodată, relieful divers, de nu chiar accidentat, al unei literaturi. Nu scrii numai despre capodopere, nu scrii numai despre rebuturi. Acestea sunt extremităţile. Critica e, într-un fel, acea oglindă stendhaliană plimbată de-a lungul unui drum - numai că drumul este, în cazul ei, unul al literaturii. În fine, ca să repet un truism, criticul intermediază între scriitor şi cititor (în ambele sensuri, de la unul spre celălalt). Aş adăuga că el este, de multe ori, o punte solidă în chiar scrisul unui autor. În sensul că scriitorul care e atent la semnalele criticului şi este convins de adevărul concluziilor acestuia poate să treacă mai repede de la un drum înfundat la unul deschis, poate să renunţe la o anumită manieră şi să abordeze o alta ş.a.m.d. De ce crezi că scriitorii citesc cu atâta aviditate cronicile, articolele şi cărţile despre ei? Nu numai din vanitate. Prin intermediul acestor comentarii critice, ei se pot verifica.

Scriitorii, "în loc să-şi vadă de scrisul lor, sar la bătaie"? Cei care confundă schimbul de opinii şi de idei cu ciomăgeala, ciomăgarii adică, sunt relativ puţini şi izolaţi. De aici provine şi ura lor, expresie a spiritului primar agresiv despre care vorbea Marin Preda.

În sfârşit, nu cred că eu am devenit "un tip incomod pentru mulţi". E drept, nici foarte "comode" nu sunt unele dintre cronicile mele. Dar am, cel puţin deocamdată, sentimentul că ceea ce fac / scriu eu e "prizat" de mulţi, nemeritat de mulţi cititori (obişnuiţi şi profesionişti). Datorez acest lucru Adevărului literar şi artistic, revista la care scriu săptămânal de şase ani încoace. Cum am mai spus, fără această revistă m-aş fi aflat, acum, cam la un sfert din drumul parcurs cu sprijinul ei.

I.Ş.:- În Epistolar, Gabriel Liiceanu face câteva reflecţii asupra criticii: "Critica literară (...), foarte adesea, nu pune în joc decât un model de autoritate exterioară (...)". În altă parte: "(...) eu nu cred în reuşita criticii ca specie a teoreticului...". Sau: "(...) critica este o faţă a adevărului, o specie şi nu adevărul însuşi...". Sigur că m-ai putea acuza că scot din context, dar nu cred că greşesc prea tare cu această scoatere atâta vreme cât şi azi, după 20 de ani, lucrurile se pare că stau la fel. Ce părere ai despre spusele lui Liiceanu, chiar aşa, scoase dintr-un alt context?

DCE:- În textul cărţii despre care vorbeşti, mai exact, într-unele din scrisorile trimise de Gabriel Liiceanu, există alte reflecţii şi "definiţii" ce-i recunosc criticii literare incomparabil mai mult decât i-ar fi recunoscut Noica (pentru care, fatalitate!, critica nu se putea ridica la "etajele" silogismelor şi conceptelor). Se vorbeşte, acolo, de o critică literară mare, şi se dă ca exemplu strălucita Istorie a lui G. Călinescu. Prima "judecată" pe care o citezi se referă la o anumită specie a criticii: la cea curentă, de întâmpinare. Vizaţi sunt mai degrabă cronicarii literari, a căror autoritate în anii '80, la noi, putea într-adevăr să-l irite pe orgoliosul discipol al lui Noica. Celelalte două judecăţi sunt mai "largi" şi se poate discuta mult şi bine pe marginea lor. Rezumativ: de ce ar trebui să fie critica o specie a teoreticului şi să aibă reuşite sau nereuşite în acest sens? Teoria criticii se încheagă din însăşi materia ei, din concretul literar asupra căruia ea se apleacă, şi pe care aspiră să-l introducă într-o anumită structură. Despre acest proces a scris nişte pagini admirabile Lucian Raicu. Totul depinde, însă, de viziunea creatoare a criticului, de felul în care el (re)organizează şi (re)creează uriaşa cantitate de pagini tipărite cu care echivalăm, strict cantitativ, o literatură. Aş cita aici un fragment dintr-un studiu călinescian, Tehnica criticii şi a istoriei literare: "În istorie, şi mai ales în istoria literară, nu există structuri obiective, ci numai categorii, puncte de vedere. Au existat oare Renaşterea, Romantismul? Au fost succesiuni de fapte indiferente, care nu s-au impus ca structuri decât atunci când câteva minţi geniale (...) au început să întrevadă în fapte unele organizări. (...) E de ajuns ca un alt cap formator să sfărâme aceste structuri şi să întocmească pe baza faptelor altele, şi Renaşterea, Romantismul dispar sau rămân alături de alte unghiuri istorice". Chiar dacă, personal, mizez mai mult pe obiectivitate (şi cred în existenţa unor structuri obiective), propoziţiile şocante ale lui G. Călinescu au întemeierea lor.

Am ajuns la al treilea reproş adus criticii literare. Că este numai o "faţă a adevărului, o specie, şi nu adevărul însuşi". Fireşte. Opera literară se legitimează printr-un adevăr estetic; unele cărţi îl au, altele nu. Criticul caută acest adevăr estetic şi, acolo unde îl găseşte, se opreşte şi se bucură; îl înconjoară şi îl raţionalizează. Criticul nu e Dumnezeu, chiar dacă unii se comportă ca şi cum ar fi. El nu e depozitarul şi gestionarul adevărului absolut, ci un căutător al acestuia, în paginile de literatură. E prea puţin? Pentru mine, unul, asta înseamnă foarte mult.

I.Ş.:- Daniel, îţi mulţumesc mult pentru disponibilitate. Trebuie să-ţi mărturisesc că nu credeam să ajung aşa uşor la tine. Bănuiam că întâlnirea cu un nume la modă cum este al tău va fi întâmpinată ori de tăcere, ori va debuta cu fel de fel de amânări şi figuri. Mă bucur că s-a întâmplat altfel, în sensul bun. Încă o dată, îţi mulţumesc, şi în numele celor care ne vor citi.

DCE: Eu îţi mulţumesc, stimată Ioana Scoruş, pentru interes. Cei care mă cunosc ştiu că îmi sunt complet străine "figurile" (nu şi amânările, în acestea complăcându-mă de multe ori). Numele meu, la modă? Nu cred şi, dacă mă gândesc bine, nici nu vreau. Moda se schimbă des.

(Interviu apărut în România Literară)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer